<![CDATA[iTeach: Blog Roxana Gianina Dumitrașcu]]> https://iteach.ro:443/pg/blog/roxana.dumitrascu?view=rss https://iteach.ro/pg/blog/roxana.dumitrascu/read/141252/profilul-cadrului-didactic-din-perspectiva-societatii Mon, 18 Sep 2023 22:13:06 +0300 https://iteach.ro/pg/blog/roxana.dumitrascu/read/141252/profilul-cadrului-didactic-din-perspectiva-societatii <![CDATA[Profilul cadrului didactic din perspectiva societatii]]> Profesorul   are   un   rol   crucial   în viaţa   elevilor.   Atît   abilităţile   profesorale   cît şi însuşirile  de personalitate   au   repercusiuni profunde  în  inima   elevilor,  provocând reverberaţii încă mulţi ani după terminarea studiilor.
Prin felul său de a fi ori de a nu fi, prin comportamente şi atitudini, profesorul apropie   ori   îndepărtează   copiii:   motivează,   pedepseşte,   povăţuieşte,   blamează, încurajează etc.
Profesorul este situat intr-un sistem de relaţii ce depăşesc incinta şcolii incluzând părinţii elevilor, şi în general, membrii grupului social în mijlocul căruia traieste şi munceşte, el este obligat să răspundă şi solicitărilor acestora, adesea, trebuind să vină chiar în întampinarea lor.
Profesia didactică are o dimensiune umană extrem de puternică, fapt care implică nu doar cunoştinţe şi competenţe, ci şi atitudini, valori, într-un cuvânt o conştiinţă profesională.  Cadrul didactic nu este doar un agent, care se supune unui sistem de norme, ci şi un actor, care se investeşte în ceea ce face, conferă semnificaţii, trăieşte activitatea cu elevii, cu un indice de intervenţie personală importantă. 
Pentru ca actul educativ să fie eficient şi în acelaşi timp plăcut, inegalitatea dintre profesor   şi   elev   trebuie depăşită.   Elevul vrea   să găsească în profesorul său un sprijin şi   nu în primul rând   un specialist cu competenţă specifică într-un domeniu ştiinţific sau altul. El are nevoie de cooperarea   profesorului,   deşi   relaţia profesor-elev   rămâne   de esenţă conflictuală deoarece poartă în sine înainte de toate conflictul promotor al oamenilor în înfruntările dintre generaţii.  Cerinţa unei relaţii pedagogice de parteneriat se poate construi numai   pe baza   respectării unei   condiţii fundamentale   şi   anume   cunoaşterea
personalităţii elevului.   Raportarea   profesorului la elev   presupune   din   partea   celui dintâi înţelegerea unui ansamblu de idei. În primul rând, unicitatea sufletului copilului şi   tânărului din   care   decurge concluzia că   “în materie de educaţie   fiecare tânăr constituie   un caz   particular”.   De   asemenea,   trebuie respectată   inductibilitatea copilului la adult, ca şi faptul că adolescenţa şi copilăria sunt “momente” ale vieţii.
Profesorul îndeplineşte, în şcoală, funcţii cum ar fi organizator al procesului de învăţământ,  educatori,  partener  al  educaţiei   sau  membru  al  corpului  profesoral,  al procesului de învăţământ.
Ca organizator al învăţării, un profesor bun îmbină aspectele obiectiv-logice ale transmiterii   cunoştinţelor   cu  aspectele   psihologice.   Este,   deci preocupat   atât de aplicarea   principiilor   didactice,   a   teoriei   instruirii  în   transmiterea   conţinutului învăţământului,  cât  si  de  implicaţiile   psihologice ale   actului transmiterii:   psihologia evoluţiei copilului, psihologia învăţării, strategiile comunicării.
Profesorul nu ar trebui să fie doar un transmiţător de informaţii care se rezumă la a da indicaţii elevilor în privinţa modului de învăţare şi a materialelor pe care trebuie să le   înveţe,ci   şi   un antrenor   care   prin întrebări   analitice   stimulând  gândirea   elevilor, creează   premise   pentru   ca aceştia,   prin aflarea   independentă   a   răspunsurilor,   să ajungă la o mai bună înţelegere a problemelor.
Exercitarea   funcţiei  de educator   este  dependentă  de concepţia care   stă  la baza semnificaţiei care se acordă şcolii şi organizăriei, de felul în care profesorul îşi înţelege misiunea, de totalitatea   sarcinilor   cuprinse   în   funcţia de profesor   şi nu în ultimul rând, de atitudinile părinţilor. Funcţia didactică a profesorului se exprimă prin îndeplinirea statutului de model, partener, sfătuitor. Ea se îndeplineşte prin crearea unei atmosphere generale de securitate şi încredere în clasă, prin încurajarea succeselor fiecărui elev, prin crearea unui flux de simpatie între profesor şi elevi
“A educa” înseamnă a-ţi desfăşura activitatea sub semnul unor categorii morale determinându-i pe elevi să ia distanţă critic faţă de atitudinile şi performanţele proprii, dezvoltându-le aptitudinea de a stabili contacte pozitive şi de a analiza critic propriileprejudecăţi.
Conceptul de partener   al educaţiei   se   referă   la raporturile   profesorului cu alţi factori   educativi, îndeosebi cu părinţii şi   la concepţia   conform   căreia profesorii şi elevii formează   împreună   o   comunitate   şcolară. Şcoala   este   a   doua instanţă de socializare,   după familie,   iar   profesorul trebuie să   colaboreze   cu toţi   factorii educativi, să  armonizeze   educaţia formală cu  cea  nonformală şi   informală.  El   poate
juca rolul de consultant al părinţilor, împarte răspunderea formării copiilor cu familia.
Un profesor ideal ar trebui să aibă următoarele competenţele specifice profesiei didactice:
- Competenţe  metodologice  ( să utilizeze adecvat conceptele şi teoriile din ştiinţele educaţiei, să utilizeze adecvat conceptele şi teoriile din ştiinţele educaţiei, Să aplice   concepte   şi  teorii   moderne   privind   formarea  capacităţilor   de  cunoaştere,  să proiecteze conţinuturile instructiv-educative, să organizeze adecvat activităţile didactice în   funcţie  de   tipul   de   lecţie  dominant,  să   utilizeze  metode  şi  strategii   de   predare adecvate particularităţilor individuale sau de grup, scopului şi tipului lecţiei, să utilizeze optim   factorii   spaţiotemporali   în   vederea   eficientizării   procesului   instructiv   –educativ ),
-Competenţe de comunicare şi relaţionare (să stăpânească concepte şi teorii moderne de comunicare: orizontală si verticală; complexă totală; multiplă; diversificată şi   specifică,   să   manifeste   comportament   empatic,   să   acceseze   diverse   surse   de informare în scopul documentării),
- Competenţe  de   evaluare  a  elevilor  (să utilizeze strategii adecvate de   evaluare individuală sau de grup, să elaboreze instrumente de evaluare în funcţie de scop şi particularităţile individuale sau de grup, să utilizeze metode specifice gândirii critice),
Competenţe psiho-sociale (să formeze capacităţi de adaptare rapidă la schimbările de natură socială, să valorifice metode şi tehnici de cunoaştere şi activizare a elevilor, să se implice în elaborarea si derularea în şcoli a proiectelor   de   cooperare   internaţională,   să  elaboreze   strategii   eficiente   ale parteneriatului şcoală – familie, să organizeze şi să administreze mediului de învăţare în colaborare cu Comitetul de părinţi al clasei, să colaboreze cu părinţii în scopul realizării unui autentic parteneriat în educaţie),
Competenţe tehnice si tehnologice  (să utilizeze calculatorul  în   procesul  instructiv   –  educativ,   să  exerseze   schemele  de   acţiune  în vederea dobândirii / perfecţionării deprinderilor  practice, să aplice strategiile didactice de utilizare eficientă a mijloacelor / auxiliarelor didactice in procesul de învăţămant),
Competenţe de management al carierei  (să utilizeze metode şi tehnici de autocontrol psihocomportamental, să adopte de conduite eficiente pentru depăşirea „situaţiilor de criză”, să aibă deschidere faţă de tendinţe inovatoare necesare dezvoltării profesionale, să asimileze cunoştinţe de tip organizaţional).
De asemenea, un porfesor bun dupa parerea mea trebuie să stabilească cu claritate obiectivele pe care urmează să le realizeze elevii. Aceasta presupune ca profesorul să posede, de exemplu, competenţa de a identifica obiectivele educative de atins, prin luarea în consideraţie a caracteristicilor elevilor săi şi a aşteptărilor comunităţii sociale, de a operaţionaliza obiectivele alese spre a fi propuse elevilor, de a utiliza diferite tehnici de analiză   a sarcinilor de învăţare implicate în realizarea fiecărui obiectiv selecţionat.
Profesorul   ideal   ar   trebui   să   le   prezinte   elevilor   care   sunt   cele   mai   înalte performanţe, în anumite limite rezonabile, la care se aşteaptă ca ei să se ridice în realizarea diferitelor activităţi care le sunt propuse, identifică şi concepe activităţi de învăţare care sunt relevante pentru contextele reale de viaţă cotidiană a elevilor.
Totodată, profesorul ideal manifestă preocuparea de a se adapta la diversitatea elevilor prin selecţionarea unor strategii de instruire şi a unor materiale de învăţare care adecvate vârstei, pregătirii anterioare, valorilor culturale şi nevoilor individuale deeducaţie  ale elevilor,  creează  şi menţine  în  sala de  clasă   un climat  de  lucru  carefavorizează învăţarea, motivaţia intrinsecă a învăţării şi dorinţa de a realiza sarcinile delucru   propuse;   acesta   presupune  o   serie   de   competenţe   de   management   al   clasei,începând   cu   cele   legate   de   aranjarea   mediului   fizic   al   clasei,   astfel   încât   să   seînlesnească interacţiunea dintre profesori şi elevi, stabilirea împreună cu elevii a unorlimite rezonabile în care trebuie să se înscrie comportamentul fiecăruia şi terminând cucele legate de crearea unei atmosfere de lucru, destinse, încurajarea preocupării elevilorde   a   se   autocontrola   continuu   şi   competenţele   de   tratare   corespunzătoare   amanifestărilor de indisciplină.
Profesorii ar trebui să încurajeze interacţiunea socială a elevilor în discutarea şirealizarea diverselor activităţi de învăţare legate de tema supusă studiului; ar trebui să leofere elevilor o structură de lucru de natură să ghideze activitatea de învăţare a elevilorşi comportamentul lor în timpul lecţiei; să înlesnească elevilor prelucrarea/procesareaintelectuală a informaţiilor punându-i în situaţia de a desfăşura activităţi care implicăprocese cognitiv ce îi vor ajuta să înveţe şi să-şi reamintească informaţia. De exemplu,evidenţierea legăturilor logice dintre anumite informaţii, solicitarea elevilor în a realizaextrapolări   sau   în   a   stabili   implicaţii   posibile   ale   unui   fapt   constatat,   încurajareaexprimării în maniere diverse – grafice, simbolice, semantice;
Pentru o bună prestaţie profesională, cadrul didactic are nevoie să aibă încredere însine şi  în  competenţele  sale profesionale,  să  stăpânească  modalităţi  de rezolvare  asituaţiilor critice, tensionale sau conflictuale, să fie capabil să gestioneze situaţiile tipiceşi să poată dezvolta soluţii pentru cele atipice, toate acestea şi multe altele îi suntindispensabile muncii cadrului didactic.
Din acest motiv un profesor trebuie să fie devotat elevilor şi învăţării acestora. Un profesor bun trebuie să plece de la ideea că toţi elevii pot cu adevărat învăţa. Mai multdecât atât, ei chiar trebuie să pună în practică acest principiu.
Profesorului desăvârşit îi place să lucreze cu tinerii şi se pricepe să înpărtăşească cunoştinţele lui tuturor elevilor,chiar  dacă  aceştia sunt foarte diferiţi prin trăsăturile şi talentele lor. Succesul estegarantat de încrederea  profesorului în demnitatea şi valoarea oricărei fiinţe umane şi înpotenţialul care există în fiecare. 
Având în vedere că nu lucrează doar cu un singur elev, eitrebuie să ia în considerare faptul că elevii sunt diferiţi, iar diferenţele dintre ei influenţeazăînvăţarea. Pentru a lua în seamă particularităţile individuale, profesorii  trebuie să îşicunoască  foarte   bine elevii.  Tipul acesta  de înţelegere  nu  este  lipsit  de importanţă,deoarece profesorul trebuie să îl folosească constant pentru a-şi modela metodele depredare
Un profesor bun învaţă din experienţă, învaţă atunci când îi ascultă pe elevi, cândîi observă lucrând. Lucrurile pe care le află depre elevi în timpul procesului de educaţiedevine automat parte a competenţelor lui didactice.Pentru a servi mai bine interesele elevilor, un bun profesor este foarte atent ca toţielevii să  beneficieze de aceaşi grijă din partea lui şi să nu lase ca presupusele saurealurile lor handicapuri sau incapacităţi, diferenţele individuale, contextele culturale sausociale diferite din care provin aceştia, să influenţeze relaţiile dintre el şi elev.
Profesorii trebuie să fie atenţi şi interesaţi şi despre ce cred elevii despre ei înşişi,de motivaţiile lor, de efectele învăţării asupra relaţiilor lor cu grupul de prieteni, dar şi dedezvoltarea caraterului lor, de aspiraţiile şi calităţile lor.
Toate   aceste   competenţe   necesare   unui   profesor   vor   influenţa   performanţeleelevilor, modul lor de raportare la procesul de învăţare, precum şi dragostea sau averiunealor faţă de şcoală. Un profesor bun trebuie să aiba raspuns la orice întrebare ( legata de lecţie )
Profesorul  trebuie   să-i  arate  elevului  că  absolut  tot   în  lume   poate  fi  pus  în discutie.
Profesorul  trebuie   să   fie   un   model   pentru   toţi   elevii   şi   să   respecte   intimitatea   şi confidenţialitatea unor informaţii cu privire la viaţa personală a elevului.
Profesorul trebuie să le facă elevilor cunoscute diferitele obiective ce urmează a fi întinse în activitatea lor.
Profesorul  trebuie să-l formeze pe elev pentru societatea în care s-a nǎscut şi în care se dezvoltă, deoarece valorile spirituale nu se creează decât în societate şi pentru societate, trebuie să înveţe elevul cum să înveţe, trebuie să-l facă să aibă încredere în el, în opţiunile lui să poată să se exprime liber fără inhibiţii.


Bibliografie:

1.Vrasmas, Traian(2004)- “Şcoala şi educaţia pentru toţi”
2.Bocoş, Muşata (2002)- “Instruire interactivă”
3.Gliga, Lucia(2002)-  “Standarde profesionale pentru profesia didactică”


 

]]> Roxana Gianina Dumitrașcu https://iteach.ro/pg/blog/roxana.dumitrascu/read/140806/mircea-martin-g-calinescu-si-complexele-literaturii-romane Thu, 14 Sep 2023 20:53:43 +0300 https://iteach.ro/pg/blog/roxana.dumitrascu/read/140806/mircea-martin-g-calinescu-si-complexele-literaturii-romane <![CDATA[Mircea Martin -G. Călinescu și complexele literaturii române]]> Mircea Martin -G. Călinescu și complexele literaturii române

  

Cartea lui Mircea Martin ’’George Călinescu și complexele literaturii romane’’ se raportează la cultura națională și la destinul literar artistic al poporului român, fiind poate singura carte din timpul comunismului care pune în discuție în mod lucid și echidistant, problema identității naționale, volumul fiind o încercare de reacreditarea a ideii naționale.
Structurată în opt capitole care se subordonează Părtii I- Sensul Tradiției, cartea debutează cu un Argument în care este evidențiată, chiar de autor,  menirea ei: „ Cartea aceasta nu se va situa la mijloc între două excese contrare ci, pe cât îi va sta în putință, deasupra și în afara lor” , anunțând privirea obiectivă și detașată a criticului.
Dacă în Prolog, exceptând „complexele” pe care le va aborda și analiza autorul, este enunțată ideea că în spațiul literaturii, al culturii noastre discuțiile în jurul tradiției s-au purtat cu o ardoare care în alte părți a fost demult epuizată, ca și problema specificului național și a raporturilor cu universalitatea, în final în Încheiere parțială-Sensul Tradiției, autorul apreciază că „Tradiționalismul călinescian nu este câtuși de puțin unul fără ferestre și patriotismul criticului nu se reduce la atât” , exemplu acestuia putând fi elocvent din perspectiva faptului că la Călinescu patriotismul nu se confundă nici cu tradiționalismul, nici cu iubirea pentru tradiție, nici cu evlavia față de trecut.
Mircea Martin identifică nouă „complexe“: „complexul“ originii umile, „complexul“ existenței periferice, „complexul“ întîrzierii față de Occident, „complexul“ discontinuității, „complexul“ ruralității, „complexul“ începutului continuu, „complexul“ imitației, „complexul“ absenței capilor de serie (pp. 56-63), la care „[…] se adaugă cel puțin încă unul, care le însoțeș¬te și le agravează pe toate: «complexul» lipsei de audiență, datorat circulației strict naționale a limbii române“ (p. 64).
Mircea Martin consideră că aceste «complexe» au în spate o suită de alte problematici, cum ar fi problema specificului național, discuțiile legate de tradiție , promovarea valorilor autohtone dar și căutarea obsesivă a identității, referitor la  care Sorin Alexandrescu spune „Iată de ce, a fi și a rămâne român e marea temă a unei culturi care trebuie întotdeauna să se gândească pe sine în termenii, uneori îngusti, ai supraviețuirii” .Totodată , la originea acestor «complexe» se află nu doar ”constatarea unei inegalități dar și a unei anumite neputințe.Un sentiment al inaccesibilului, al intangibilului învăluie conștiința inferiorității”
Potrivit criticului „ avem de-a face cu un «complex» atunci când în cuprinsul sau în urma judecății defavorabile apar exagerări, respectiv, diminuări ale proporțiilor reale, restricții ori generalizări abuzive , încercări compensatoare în alte planuri, sau pur și simplu, răsturnarea planurilor ca atare și mai ales a criteriilor. «Complexul» se recunoaște însă nu numai prin deformările propuse, ci și printr-o anumită repetabilitate  obsesională”
Prezența acestora se poate observa nu doar în manifestările lor propriu-zise ci și în încercările de a le ascunde sau de a le depăși. De exemplu, Nicolae Iorga „neînduplecat tradiționalis și specifist” , nu are nicio ezitare în a recunoaste împrumuturile făcute de literatura română Occidentului, pe care le interpretează ca pe un mod de a ține pasul cu literatura europenă și de a se încadra culturii acesteia. Același Iorga însă gasește în literatura română „urmele unei dezvoltări independente, anticipări ale unei direcții autohtoniste pe care nu va osteni niciodată să o pună în lumină.”
Observând că literatura română a secolului al XVIII-lea își găsește surse de inspirație în folclor și istoria națională, concluzionează că „În felul acesta suntem puțin mai departe decât acel Apus, căruia în tot ce scrie veacul al XVIII-lea preocuparea națională îi lipsește aproape cu desăvârșire” . Aici, remarcă Mircea Martin, trecând peste eroarea conținută de afirmația anterioară- preromantismul și romantismul se inspiră din folclor și trecutul istoric în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea¬ in Anglia și Germania – felul în care Călinescu încearcă să iasă de sub auspiciile unui complex de inferioritate resimțit de întreaga literatură. Totodată, simte nevoia de a sublinia faptul că istoria literaturii române nu se confundă cu istoria complexelor ei, iar faptul că se insistă asupra lor este pentru” a se descoperi resorturi eficiente în ordinea creației culturale și relevante(…) pentru o istorie a mentalităților” .
La întrebarea „Care sunt complexele literaturii române?”, adresată retoric, autorul face o observație, aceea că mai întâi ar trebui să stabilim dacă acestea decurg  numai din raportarea la Europa Occidentală sau dacă relațiile de cultură cu Bizanțul nu provoacă aceleași reacții.
Astfel, observă că autorii secolului al XVII –lea  se îndreaptă către umanismul greco-latin ce conține date despre originea noastră etnică, pe când cei din secolul al XVIII-lea adaugă și surse moderne celor antice, începând practic procesul de europenizare-o dată cu Revoluția de la 1848.Europenizarea se face prin „luminare”, pașoptiștii găsind puncte de sprijin în trecut fără a o lua de la început, schimbarea fiind una remarcabilă nu doar la nivel social ci și prin ideologia pe care o promovează „noul umanism de factură iluministă și romantică”  Mircea Martin face observația că, dacă la începuturile culturii noastre  principiile umanismului oriental se puteau concilia cu cele ale umanismului occidental, opoziția dintre „un bizantinism instituționalizat… și noileorientări intelectuale este câț se poate de netă” , ceea ce explică saltul de la „vechi” la „modern”, la care se adaugă „adoptarea formulelor beletristice și asimilarea valorilor estetice autonome” 
Având în vedere că înainte de secolul al XIX-lea au existat cel puțin două mișcări de descoperire a Europei și că aceasta coincide cu descoperirea propriei noastre identități, „«complexele» culturii și cu deosebire ale literaturii române devin «complexe» ale integrării europene, ale specificării, ale afirmării unei diferențe”
Luând ca punct de reper faptul că la început specificarea se confunda cu integrarea, descoperirea înrudirilor cu latinitatea occidentală a constituit în epoca vremii, un act de diferențiere. Așadar, își face simțită prezenta „ complexul” originii umile, pentru a cărui depășire cronicarii aruncă spre Apus ideea latinității, idee preluată și aprofundată de Şcoala Ardeleană, care constituie și un mod de atenuare a sentimentului de izolare, al „existenței periferice” Condiția periferică se materializează în complexul existentei periferice, ce implică și depărtarea de un centru spiritual, aspect ilustrat în scrierile vremii prin termenul înluntru  -care desemna spațiul geografic si spiritual al Europei. De exemplu, „fiii Principelui Alexandru Ipsilanti fug în 1782 „în luntru”, ajungând până la Viena, iar Vasile Pogor  pleacă in 1869 la studii, „în nuntru”,adică la Paris.”  Capitalele europene devin centrul, căminul spiritual la care intelectualitatea românească se va raporta si cu nostalgia depărtării , sinonimă uneori cu inaccesibilitatea.
Stabilizarea contactelor cu Occidentul, notează Mircea Martin, posibilitatea unei permanente comparații duc la diversificarea complexelor de inferioritate, la descoperirea altor lipsuri.Integrarea europeană se realizează acum prin sincronizare , tendintă care are particularităti specific românești, lucru explicat de E.Lovinescu prin  „excesiva diferență de nivel față de civilizația Apusului”  care va genera „ complexul întârzierii” –marcat prin sincronizarea grăbită a literaturii, înaintarea în salturi, „arderea” etapelor. Acestuia din urmă i se adaugă un  altul, cel al discontinuității , marcat prin faptul că primii noștri scriitori se raportau la tradiția occidentala, cu precădere franceză decât la cea autohtonă.
Din acesta derivă ceea ce Mircea Martin a numit complexul începutului continuu ce constă in faptul că numeroși scriitori se angajau într-o continuă activitate de  „restabilire a axelor” culturale, cum spunea Mircea Eliade. Perpetua reașezare în punctul de plecare implică un sentiment de nemulțumire față de ceea ce s-a făcut anterior. El se datorează „lacunei clasice din literatura noastră. În absența unui curent compact având o asemenea orientare, literatura română modernă oferă cazuri numeroase de tendințe programatice spre clasicism și chiar de vocații clasice singulare.”
Trecerea de la cultural la estetic are corespondent , la nivel socio-economic, trecerea de la rural la urban, prin care se înțelege „nu aparița orașelor și a vieții orășenești, ci constituirea unei civilizații citadine cu exigențe specifice”  Modelul occidental invita la o rapidă citadinizare care la noi nu s-au putut materializa, din cauza modului de viată și al mentalităților rurale, acesta fiind complexul ruralității.
Fiind o literatură tânără față de literaturile  vest-europene, care au trecut prin Evul-Mediu și Renaștere, literatura românăs-a văzut nevoită să împrumute de la acestea anumite modele și tipare, astfel că s-a născut un nou complex, cel al imitației, care  există sub forme dintre cele mai diverse. Un exemplu elocvent este programul Daciei literare sau critica  de direcție a lui Titu Maiorescu.
O formă de manifestare a acestui complex o constituie dictatuta modelelor străine, literatura și scriitorii simțindu-se în siguranță doar în preajma modelelor, ceea ce evidențiază nu doar interferența dintre cauze și efecte  ci și întâlnirea dintre complexe. Mircea Martin notează că „Tirania modelelor se exercită cel mai adesea prin teroarea nesincronizării(…) datorită întârzierii literaturii romane, șansele autorilor individuali  de a inaugura direcții ale scrisului european sunt extrem de reduse.” 
Ceea ce observă aici criticul este faptul că ne lipsesc deschizătorii de drumuri pe plan internațional, cu excepția notată a lui Tristan Tzara,  ca fondator al dadaismului,  desprinzându-se așadar complexul absenței capilor de serie, produs al unei sicronizări avansate. Unul dintre românii preocupați de faptul că nu reușim să abordăm primii anumite problematici, în diferite domenii de activitate este Mircea Eliade pentru care acest neajuns este o adevărată dramă: ”facem filologie romanică după ce s-a început în alte țări;facem folkor după ce l-au descoperit alții; facem întotdeauna după alte neamuri”
Mircea Martin mai identifică un complex, care le agravează pe toate celelalte și anume  complexul lipsei de audiență, care se datorează faptului că limba română nu este o limbă de circulație internațională. Mulți dintre scriitorii autohtoni au rămas necunoscuți sau operelor nu le –au fost traduse din cauza efectelor stilistice la care au apelat și care, traduse, nu mai produceau emoția scontată. Criticul notează în continuare cu obiectivitate că aproape toate complexele  menționate până acum pot fi considerate compleze ale izolării provinciale, izolarii geografice adăugându-se cea datorată întârzierii și cea lingvistică.
Cu alte cuvinte, distanței „în spațiu îi răspunde distanța în timp și amândurora lipsa de  audiență” . Totodată, criticul notează că aceste complexe  decurg din poziționarea față de literaturile Europei Occidentale, având în vedere că termenul de „provincie” îl implică pe cel de „centru”. Complexele literaturii au început să prindă contur de când principiul „Ex Occidente Lux” a început să restructureze cultura română.
Policentrismul câștigă tot mai mult în spațiul cultural românesc, care este unul al interferențelor, conducând la o evaluare din exterior a culturii vest-europene, dar și la evidențierea spiritualității românești. Chiar Eliade se declara împotriva tendințelor de clasificare și ierarhizare a culturilor:”Culturile și civilizațiile nu stau niciodată, între ele, în raport de inferioritate sau de superioritate (…) Fiecare are un stil aparte și noțiunea de inferior sau superior  trebuie aplicată înăuntrul acestui stil”
Aflată între obsesia unui început perpetuu și a unui monumental , de care vorbea Tudor Vianu, cultura română se menține „într-un provizorat pe care îl contrazic realizările, dar mai cu seamă disponibilitățile majore”     
Mircea Martin notează modul în care Călinescu se raportează la aceste  «complexe», evidențiind o tipologie  sumară a occidentalului și a orientalului, primul caracterizat prin „suficiența arogantă și ignorantă” iar celălalt carcaterizat prin „voluptatea de umilire”:” Ideea pe care o avem noi, românii despre străini este de așa natură că ne împiedică  de la exercitarea propriilor noastre facultăți. Bizanțul ne-a lăsat în sânge plăcerea de a ne pune capul în pulbere și de a săruta urmele tălpilorcelor mari.”  Călinescu spune că Occidentul consideră inferior și barbar tot ce se află dincolo de granițele sale, iar expresii precum „mica soră latină” , „popor brav”, „popor ospitalier”, sunt convenții pe care le respinge și ridiculizează deorece presupun un raport de forțe inegal.Complexele de inferioritate sunt transformate de Călinescu în îndemnuri sau soluții critice compensatoare, ele îl mobilizează pentru a le depăși.
Călinescu respinge complexele altora ca și orice tendință de minimalizare a culturii și literaturii române, precizând că respingerea trecutului de către noile generații vine din insuficienta lui cunoaștere.

 

 

Bibliografie :

Martin,  Mircea   G. Călinescu și complexele literaturii române,Ed Albatros, București, 1981;

Sitografie:
1.https://revistacultura.ro/nou/2014/11/mircea-martin-si-complexele-literaturii-romane/
2. https://revista22.ro/cultura/complexe-de-ieri-complexe-de-azi
3.https://www.observatorcultural.ro/articol/mircea-martin-g-calinescu-si-complexul-examen-al-complexelor/

 

]]> Roxana Gianina Dumitrașcu https://iteach.ro/pg/blog/roxana.dumitrascu/read/135226/specificul-scriiturii-lui-dumitru-radu-popa-ȋn-sabrina-si-alte-suspiciuni Fri, 04 Aug 2023 20:17:00 +0300 https://iteach.ro/pg/blog/roxana.dumitrascu/read/135226/specificul-scriiturii-lui-dumitru-radu-popa-ȋn-sabrina-si-alte-suspiciuni <![CDATA[Specificul scriiturii lui Dumitru Radu Popa ȋn Sabrina și alte suspiciuni]]> Eseistul şi prozatorul Dumitru Radu Popa s-a născut la 26 octombrie 1949, în Bucureşti. Tatăl său a fost medicul Grigore Gr. Popa, la rândul său fiul anatomistului şi literatului Gr. T. Popa. Mama, Maria-Magdalena (născută Lewandowski), a fost medic, scriitoare, pianistă şi traducătoare. A absolvit bacalaureatul în 1967 la Liceul "I.L. Caragiale" din Bucureşti.
În 1972 a absolvit Facultatea de Litere (secţia română-franceză), Universitatea Bucureşti ca şef de promoţie, cu teza de licenţă "Structuri simbolice în ciclul naşterii", arată "Dicţionarul scriitorilor români" (Ed. Albatros, 2001).
În anul 1985 s-a refugiat în America, cerând azil politic. În 1989, obţine un Master of Science din partea Universităţii Columbia, unde a urmat studii în ştiinţa informaţiei şi biblioteconomie, cu specializarea dreptului internaţional şi comparat.La New York publică studii şi traduceri din autori români în "International Poetry Review", "Poetry New York", "Willow Springs".
A debutat publicistic cu un eseu despre Borges în revista "Amfiteatru" (1968) şi cu eseul critic „Antoine de Saint-Exupéry: aventura conștiinței”în seria „Contemporanul nostru” a editurii Albatros .A fost laureat al Primului Colocviu Naţional de Literatură în 1969, iar un an mai târziu obţine Premiul revistei "Amfiteatru" pentru proză.
Dumitru Radu Popa a publicat proză, studii literare în revistele "Echinox", "Dialog", "România literară", "Luceafărul", "Ramuri". A fost redactor la "Universitas" (1968-1969) şi "Amfiteatru" (1970-1972). Între anii 1972 şi 1974, a fost redactor la Editura Albatros, iar între 1974 şi 1985 a fost redactor şi şeful secţiei de cultură la "Tribuna României".
A ocupat funcţia de bibliotecar la Facultatea de Drept de la New York University (1986-1989). Ulterior, va deveni director al amintitei biblioteci şi decan asistent al Facultăţii de Drept de la New York University, arată edituratracusarte.ro.
Printre volumele publicate se numără: "Călătoria" (1982), "Fisura" ( 1985), "Little Bones in Winter" (1996), "Panic Syndrome!" (Premiul Uniunii Scriitorilor, 1997), "Închide ochii! Povestirile seminţei" (1998), "Traversând Washington Square" (1999), "La Revoluţia Română" (2000), "Sabrina şi alte suspiciuni" (2004), "Skenzemon!" (2005) şi "Lady V." (2006), "Sfinţi, vînturi şi alte întîmplări" (2012).
Romanul “Sabrina și alte suspiciuni” este structurat în patru capitole și un scurt Epilog: “Planuri”, “Despre Sabrina”, “Ciudățenii”, “Întâlniri”, cu titluri ce stârnesc curiozitatea cititorului.
Considerată inițial de autorul-narator  o „carte de dragoste”  -dacă privim din punctul de vedere al plasării personajului omonim ca un model de frumos, pentru ca ulterior să nege „nu e vorba de o carte de dragoste, ci dimpotrivă”   , romanul acoperă teme complexe, de la iubire la totalitarism, de la superficialitate la căutarea sinelui, a propriei identițăți.
Totodată, în primul capitol intitulat parcă sugestiv “Planuri”, acesta lansează un avertisment cititorului grevist, care ar putea fi plictisit de lectură, dar care îi este simpatic și pe care îl numește mon semblable , mon frère,că textul său poate fi citit și înțeles din mai multe perspective, inducând ideea că se adresează unui lector avizat: “ Suntem, în fond, cu toții, niște victime, mai mult sau mai puțin fericite, prinse în plasa unui text care poatefi citit în atâtea feluri încât viața unui singur om e mult prea scurtă ca să poată epuiza consecintele lui…”
Tonul este unul direct, provocator, autorul mizind pe atragerea cititorului prin anunțarea unui eveniment imediat urmator. „Eroii lui Dumitru Radu Popa traiesc adesea în «planuri duble» și în lumi paralele. Ingeniozitatea prozatorului este de a manevra astfel epicul, evenimentele si comportamentele umane, încât să sugereze într-adevăr apartenența acestora la mai multe lumi, întreținând o atmosferă de mister. Arta subtilă, complexă a prozatorului tocmai aceasta și este: de a ne menține mereu pe muchia subțire, aproape invizibilă, dintre «a ști» și «a nu ști», dintre explicabil și inexplicabil, dintre real si vis, dintre posibil și imposibil, într-o proză de rafinate dozaje, asociind expert livrescul și puterea de descripție realistă, poezia și tehnicile surprizei.” (Gabriel Dimisianu)
Oana Fotache remarcă în articolul Locul scriiturii şi spaţiul lecturii. Prozele româno-americane ale lui Dumitru Radu Popa din Observator cultural că romanul  Sabrina și alte suspiciuni prezintă două lumi, cea românească și cea americană, pe mai multe niveluri: de la cel tematic și al structurii epice pînă la nivelul construcției identitare a personajelor  și chiar al limbajului. Interesantă  este figura dublă a identității și alterității, pe care o dezvoltă într-o manieră spectaculoasă din punct de vedere literar.
Povestea combină trei fire narative și două spații, românesc și american.
Un prim fir narativ este cel al unui cuplu american ce  pleacă într-o călătorie aniversară să-și sărbătorească cei 20 de ani de conviețuire, fiecare dintre parteneri însă angajează un asasin, din cadrele fostei Securități, ca să încaseze astfel asigurarea de viață a celuilalt, de un milion de dolari. Povestea celor doi americani, Bob și Meg, constituie cadrul pentru celelalte două, deoarece Meg citește pe parcursul călătoriei chiar cartea Sabrina și alte suspiciuni. “Bob și Meg erau căsătoriți de exact 21 de ani, locuiau în Houston, și se plictiseau de moarte împreună, după cum și fiecare separat” . Cei doi constituie un cuplu obișnuit , “ un cuplu tipic din clasa de mijloc, fără prea mari pretenții ” . Meg fusese “o foarte onorabilă certified nurse” iar Bob “ lucrând ca independent constructor de peste 30 de ani adunase bani buni în bancă”  , avea idei “pe cât de confuze, pe atât de hotărâte în privința sitemului” , “care ucide individualitatea” , dar care, “în pofida furiilor ….arăta un extrem de mare respect pentru instituțiile oficiale,…lăcrimând la ascultarea imnului național american”.Calculată și de o minuțiozitate dusă la extrem, pentru Meg fericirea consta în ordonarea metodică în clasoare personalizate a tuturor informațiilor despre ceea ce urmau să viziteze.” Toate acestea … sfărșeau pe pagini separate , în clasorul care prindea viață pe măsură ce viața  însăși îngheța  într-o planificare care o făcea pe Meg atât de fericită”
Un alt fir al intrigii urmărește aventurile celor doi asasini plătiți din România, aflați în misiune oficială în SUA, ale căror nume reale par a se pierde în cavalcada de nume de cod care corespund diferitelor lor misiuni, aproape pierzându-și identitățile. Mugurel/Lazăr /Mafalda și nea Munteanu/ Sfinxul / Bossul pleacă „nu la Belciugatele,ci tocmai în State !- ca să recupereze banii de la unu` care cică a dispărut în visul altuia, cu bani cu tot, învățat de un popă călugăr sau ce-o mai fi fost și vescovul acela sau vicarius” dar, în spatele acestei misiuni se ascunde aceea de a ucide doi americani, soț și soție, fiecare angajându-l separat pe câte unul dintre ei, pentru a încasa asigurarea de viață a soțului supraviețuitor, fără a ști unul de altul până în ultimul moment,când se găsesc la Freeway Bridge, fiecare trăgând asupra pasagerilor vechiului Crysler, „surprinși de prezența lor concomitentă în același loc” . Inteligent, tânărul dezleagă imediat misterul pentru care se aflau amândoi în acelAși loc și află că Sfinxul trebuia să o elimine „pe cea de la volan” , ceea ce-l obligă să mărturisească partea lui de misiune „să-l ochesc pe grasul de lângă ea” .
Afirmația lui Munteanu, rostită într-o stație de benzină în timp ce luau o scurtă pauză să se răcorească, reprezintă o caracterizare a societății de consum specific americană, în care  primează puterea banilor, o lume desacralizată, în disoluție „-Auzi,tu, Mugurele tată, să se omoare oamenii-sot și sotie!- pe o nenorocită de poliță de asigurare.Şi scuipă cu scârbă: Îți spun eu, e sfârșitul lumii! Nimeni nu mai are nimic sfânt- și își făcu, cu evlavie, semnul crucii.”  Constatarea sa este întărită de Mafalda „E o epocă a disoluției valorilor morale, tipică perioadelor de tranziție!”   Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat,propune întoarcerea la New York unde ar putea să mai facă „un pic de mafie”.
Un al treilea fir narativ este, după cum se observă, povestea Sabrinei, despre care Meg citește pe parcursul călătoriei, minunându-se că în cartea nou-achiziționată este vorba de un cuplu care pleacă într-o călătorie, ca și ei, având un schimb de replici contradictorii cu soțul ei , care, atunci când aude că romanul este scris de un român, pufnește nervos „de-asta mai avem nevoie acum, să vină românii să ne învețe”  , nefiindu-i foarte clar dacă e tradus din rusește sau daca este scris în ungurește, ceea ce reflectă felul în care românii și România erau percepuți peste ocean.   Nu-i află finalul niciodată, deoarece își păstrase ultimile 20 de pagini pentru a le citi după ce vor fi trecut Freway Bridge, moment în care sunt surprinși de un seism puternic dar și de focul deschis asupra lor.
Astfel, în capitolul care-i poartă numele, Sabrina este descrisă ca fiind  o fată frumoasă și inteligentă care ajunge la psihanalist după o serie de relații amoroase nefericite. Sabrina încearcă să-și recîștige marea dragoste, pe Vlad, un tînăr de origine română cu care se reunește în final în chip misterios și cumva ocult. „ O, Doamne, cât de frumoasă mai era Sabrina! Era nesfârșit de frumoasă, aducând aminte acea vorbă care spune că frumusețea e făcută să dăinuiască pentru totdeauna”. Autorul- narator mărturisește că ori de câte ori își amintește de ea simte un nod în gât „pentru că e nedrept ca o ființă atât de minunată, fie și numai în închipuire!să trebuiască să sufere, fie și numai în închipuire! Ba să mai sufere și de suferințe… închipuite!”
Este momentul în care autorul-narator face un pact cu cititorul, din neputința de a spune că Sabrina era într-un fel anume, că era așa, în care îl avertizează că „de aici încolo orice speculații ar fi posibile- și poate că un autor mai iscusit decât mine v-ar lăsa chiar câteva pagini albe, ca să scrieți sau să desenați ce vă trece prin cap despre Sabrina. Dar atunci….editorul () s-ar trezi cu sute sau mii de versiuni deosebite ale unei cărți ce nu ar mai aparține nimănui-sau tuturor, același lucru și același paradox! În fond, toate aceste fandări ale mele, izmeneli, nu exprimă altceva decât faptul că nu pot să scriu pur și simplu : «Sabrina era așa!»”
Sabrina are o bizară, suspectă influență asupra terapeutului său, Marele K, pe numele său adevărat Aizek Asch,zis Kerenyi, din Sighetu Marmației, făcându-l să-și dorească plecarea ei cât mai grabnică din cabinet, singurul motiv pentru care o mai primea era că achita consultațiile și  în avans.O considera însă răsfățată și, indiferent de schema terapeutică ce i-o propunea ea nu reușea să-și depășească anumite crize identitare, se considera vinovată că barbatii o părăsesc nu pentru o altă femeie ci pentru un altul. Simțea că numai plângând se putea liniști, iar problema ei era că nu mai putea să facă acest lucru, de parcă izvorul lacrimilor ei ar fi secat. Ştergându-i o lacrimă cu un deget, Marele K simte o ciudată senzație, iar după un timp constată că degetul pulsează, se umflă, el însuși are stări bizare, îi e foame noaptea, are amețeli, o senzație de slăbiciune, lucru pentru care se decide să meargă la un foarte bun diagnoStician, dar nonconformist, Sexton Charles, care, după investigații atente îi spune că are degetul însărcinat. Fără să mai stea pe gânduri, Marele K solicită amputarea degetului, deși amicul său ar fi vrut să studieze cazul. Către final, similar sfărșitului nuvelei Două loturi de I.L Caragiale, se află în ipostazade a-și fi vândut cabinetul, plimbându-se  pe strazi cu mâna dreaptă la spate.
Epilogul romanului ar părea că aduce anumite clarificări în evoluția firelor narative „Dacă aș fi unul dintre acei scriitori  care se respectă și sunt (atât de) respectați…aș închide  fiecare paranteză deschisă la începutul acestei cărți adevărate și totodată incredibilă pentru mine însumi” , dar autorul-narator, ca și Virgil Tănase în „Leapșa pe murite”, încearcă să deruteze cititorul, doar un „pasionat de lectură ” poate înțelege cu adevărat „sunt atâtea șopârle în acest text, încât mi-e teamă că, cineva, oricât de isteț, nu le-ar putea prinde decât, eventual, la recitire” . Consideră că aceste variante de final „ ar  fi numai înșelări vagi ale unui autor care nu mai izbutea să-și isprăvească romanul,” îndemnând la uitare, dar totodată  „veniți cu mine dacă vreți să știți ceea ce s-a întâmplat de fapt ”  .
Așadar, se închide rama-și ea bogată în semnificații- ce cuprinde toate celelalte fire narative, prin imaginea Sabrinei, conectată la tot felul de aparate, care își găsește sfârșitul fericită că în vis s-a putut regăsi cu Vlad, prin călugărul Vicarius care-și ducea biserica  cu el și care o însoțește în momentul trecerii în lumea de dincolo, prin voce, redându-i totodată și lacrimile care curgeau din ochii închiși ”Sabrina închisese de mult ochii peste ochii închiși”  pe fața acestui nimeni care zâmbea de dincolo de moarte, semn de împăcare și regăsire a propriei identități, de eliberare și de fericire. La sugestia unui „ins în civil” -venit să întrebe pe sora-șefă, fostă măicuță la Văratic,  care este starea pacientei ce „făcea parte din operațiunea Vescovo”  și cum a ajuns în acel loc, este redusă la stadiul de nimeni, încât, până și măicuța crede acest lucru, deși acest stadiu i-a adus liniștea „i se părea că abia se născuse”. Vorbele călugărului o însoțesc către moarte, spunându-i o poveste despre puterea lacrimilor dătătoare de viață, o poveste care se repetă din vechime, la diferite culturi și popoare, intresant fiind jocul intertextualității.
Revenind la dimensiunea hermeneutică pe care prozele lui Radu Popa o tematizează, se observă o tehnica de „însăilare“ a povestirilor, care ajung să formeze un fel de scriitură fără sfîrșit.  Firele intrigii din Sabrina se leagă prin anumite semne, simboluri, cărora li se atribuie adesea o funcție ironică. De pildă, spălătoria imigranților greci din New York, loc frecventat de diverse grupuri de personaje, se numește Katharsis. Ar mai fi First American Diagnostic Center, cabinetul medical dubios al unui genial diagnostician de origine română, situat „undeva prin Queens“. Asemenea locuri sau semne au rolul unor noduri narative care aglutinează spații și temporalități diferite. În spatele decorului „real“ newyorkez, de pildă, înfățișat cu o îndemînatică tehnică realistă, pîndește spațiul obscur al visului, mitului, artei sau magiei.
Uneori, acest al doilea spațiu-fantomă capătă culori mai precise, spre exemplu biserica românească purtată în spate de miticul Vescov, unde Sabrina își regăsește, în sfîrșit, pacea.
Atmosfera construită de aceste proze pe jumătate fantastice migrează halucinant de la precizia descrierii la inconsistența senzației.
Personajele traversează crize de identitate, trăiesc în planuri duble sau aparțin unor lumi paralele. Permanent se simte pendularea între “un «aici» și un «acolo», un «trecut» și un «prezent», semnificînd diferențe, dar și simultaneități de timp și spațiu, de istorie și cultură, de mentalitate și comportament ling¬vistic“  cum remarcă în „Prefața“ la Panic Syndrome! criticul Dan Cristea.
Goana după senzația de apartenență națională, simulată aici cu „ingrediente“ concrete central și est-europene, distruge atmosfera de măreție și eroism asumată, oricum, cu dificultate. În același registru, identitatea culturală americană – insuficient precizată, după standardele europene – e ironizată sub¬țire la începutul romanului Sabrina, localizat în partea sa realistă pe continentul nord-american: „Cînd pleci dinspre Texas spre Los Angeles, indiferent ce cale ai alege, vei trece prin localități precum Madrid, Lisabona, Barcelona-Vest și Barcelona-Sud, Mallorca, Valladolid, Havana, dar și Paris, Neapole sau Bogota, ba mai e și o Copenhaga cine știe cum rătăcită pe-acolo, iar mai către vest, un Nürenberg lîngă Sidney, uite-așa…“
Așadar, nu se poate vorbi de un singur final al acestei „cărți adevărate”, dacă am lua în calcul variantele propuse de însuși autorul-narator, iar cel pe care ne îndeamnă să-l acceptăm este cel conciliant între scriitor și pasionatul de literatură, cel care poate prinde sensurile de dincolo de aparențe.


Bibliografie

1.Dumitru Radu Popa Sabrina și alte suspiciuni ed Polirom, 2004
2.Dan Cristea Panic Syndrome!, Ed Univers, 1997, prefață.

           Sitografie
1 https://www.agerpres.ro/documentare/2019/10/26/o-personalitate-pe-zi-eseistul-si-prozatorul-dumitru-radu-popa--392108
2.https://www.observatorcultural.ro/articol/locul-scriiturii-si-spatiul-lecturii-prozele-romano-americane-ale-lui-dumitru-radu-popa-2/

]]> Roxana Gianina Dumitrașcu