Tratarea diferențiată a elevilor din ciclul primar
19 martie 2019 • Simonica Sonia Neagoe • Şcoala Gimnazială Bălileşti (Argeş) • România
Cunoaşterea copilului, în vederea tratării lui diferenţiate, se realizează pe tot parcursul procesului instructiv-educativ.  Tratarea diferenţiată a elevilor din ciclul primar este văzută de cei mai mulţi învăţători, în mod unilateral, ca fiind tratarea într-un anumit mod prin anumite mijloace, mai ales a unei categorii de elevi predispuşi eşecului şcolar.
Abordând stilul tratării diferenţiate în mod corect, clasa devine un mediu dinamic şi mereu în schimbare, în care dascălii pot dovedi că apreciază pe fiecare dintre elevi şi pe toţi elevii.

Tratarea diferenţiată reprezintă garanţia obţinerii unor rezultate deosebite în munca cadrelor didactice, în atingerea maximului de potențial al elevilor și în formarea lor ca oameni. „Omul este un mic univers”, spunea Heraclit, şi de aceea trebuie să cunoaştem bine copilul pentru a contribui la evoluţia lui firească.

Învăţătorul este managerul clasei pe care o conduce. El formează elevii în cadrul unui proces educaţional în care instruirea îşi are locul bine determinat, dar nu preponderent. El va trebui să-şi formeze, în timp competenţele manageriale şi să dezvolte la clasă anumite tipuri de relaţii, care să favorizeze cunoşterea elevilor şi tratarea lor diferenţiată. Prezentarea separată a acestor relaţii este didactică, în realitate ele acţionând sincronic şi integrat.

1. Relaţii de comunicare cu elevii, care presupun folosirea diferitelor canale şi limbaje ce conduc la cunoaşterea acestora. Aceste relaţii având la bază punerea copilului în situaţii de comunicare, antrenându-l într-o interacţiune comunicativă, şi îşi vor dovedi eficienţa dacă vor depista cauzele pentru care elevii se manifestă diferit. Prin urmare, nu ne vom grăbi să „etichetăm” elevii până când, pe baza unor astfel de relaţii, care cer mult tact și timp, nu-i vom determina „să se dezvăluie”, pentru a interveni adecvat.

2. Relaţii de educaţie, prin care învăţătorul solicită elevul în mod activ pentru propria dezvoltare, cultivându-i încrederea în sine,prevenind „descurajarea timpului” (Învăţămantul primar 1-2, 1996, pag.9). Depinde de învăţător în ce mod stimulează spontaneitatea, iniţiativa, creativitatea, acţiunea elevilor sau înlătură timiditatea și temerile lor, dezvoltând o motivație favorabilă formării acestora.

3. Relaţii de responsabilitate, în contextul cărora învăţătorul răspunde pentru deciziile sale – spre exemplu, dacă mai parcurge etapele însuşirii sunetului şi literei, din moment ce elevii ştiu să-l citească, dacă îl trece pe elev într-o grupă sau alta în funcție de evoluția lui, dacă amână notarea, contrar prevederii din regulament privind notarea în „mod ritmic” până când va considera că elevul poate fi notat etc. Dezvoltarea  responsabilităţii la elev este o altă latură a aceloraşi relaţii, care favorizează transpunerea în practică a tratării diferenţiate ,elevii primimd sarcini, responsabilitaţi, în funcţie de ce poate face fiecare.

4. Relaţii de putere, înţelegând prin aceasta „puterea” de a influența comportamentul unui grup (clasă), al unui individ (elev), pentru ca acesta să realizeze ceva.

De multe ori, ne întâlnim cu refuzul unor elevi de a se spune unor cerinţe educative. Învăţătorul are nevoie de mult tact pentru a-i influenţa, pentru a-i motiva pentru activitate, dându-le satisfacţia că ei sunt inițiatorii unor acţiuni. Privind tratarea diferenţiată din acest unghi, al managementului educaţional, interrelaţiile din grupul clasei vor favoriza evoluţia fiecărui elev după puterile lui.

Tratarea diferenţiată presupune o proiectare atentă şi dinamică, pentru care nu se pot da reţete.

Este indicat să pornim întotdeauna de la „punctele forte” ale elevilor şi ale noastre ca îndrumători, cum ar fi: ce ştie elevul, ce poate să facă, spre ce are înclinaţii, de ce abilităţi didactice dispunem. După aceea, trebuie să avem în vedere „slăbiciunile elevilor”, pe care să le îndreptăm: ce nu ştie, ce n-a înţeles, ce nu reuşeşte să facă, ce „prag” nu poate să depăşească, ce nu pot eu, învăţătorul, să fac. Un alt reper în proiectare îl reprezintă „oportunităţile” pe care ni le oferă „mediul”: sprijinul părinţilor, psihologului, logopedului, auxiliare pe care se pot baza, mijloacele de învăţământ ce ne pot ajuta.

Gândind fiecare lecţie prin secvenţa ei, dând fiecărui elev sarcini pe măsura posibilităților lui, dar şi sporite treptat, spre a-l determina la un efort sporit, vom reuşi să-i sprijinim pe toţi elevii în procesele complexe de învăţare.

Se poate aprecia, în concluzie, necesitatea organizării procesului de educație şi a desfăşurării activităţii şcolare în mod adecvat trăsăturilor caracteristice unor grupuri de şcolari şi chiar specific fiecărui elev. Ideea modelării şcolii după elev, în perspective realizării idealului educaţional, şi nu adaptarea elevului la o şcoală arbitrar concepută, este dominantă în strategia determinării structurii învăţământului, a conţinutului sau şi a metodologiei didactice.

BIBLIOGRAFIE:

Radu,I.,T., Învăţământul diferenţiat. Concepţii şi strategii, E.D.P, Bucureşti. 1978.
Rizescu,I.,M., Diferenţierea activităţii cu elevii din ciclul primar în cadrul lecţiei, E.D.P., Bucureşti, 1976.
Învăţământul primar, nr.4/2004.
Învăţământul primar, nr.3,4/2005.