Constatăm că trăim într-o lume în care agresivitatea are un caracter tot mai pronunţat. Comportamentul agresiv este tot mai vizibil în jurul nostru, în mijloacele de transport în comun, în trafic, în mediul şcolar, în familie, la serviciu. El a devenit, aproape, o obişnuinţă în relaţiile dintre oameni şi nu mai reacţionam atât de profund.
            La copii, comportamentul agresiv poate avea mai multe cauze şi de aceea, este importantă identificarea  corectă a acestora:
- o schimbare importantă în familie: naşterea unui alt copil, divorţul părinţilor, un deces.
- un mediu familial tensionat, caracterizat prin conflicte, neglijare sau abuz.
- expunerea la filme, videoclipuri şi jocuri cu conţinut violent.
- un program aglomerat care suprasolicită copilul şi îl oboseşte .
- grupul de prieteni (anturajul).

        Comportamentul agresiv apare frecvent în copilaria timpurie (intre 1 si 3 ani) şi este rezultatul încercărilor copilului de a cunoaşte şi de a lua în stăpânire mediul înconjurător, chiar dacă asta se soldează cu stricăciuni şi mici dezastre: mâzgâlirea pereţilor, dezasamblarea jucăriilor, scoaterea hainelor din şifonier sau a carţilor din bibliotecă. Mai pot aparea reacţii negative în legatură cu somnul, hrana sau igiena corporală. Toate acestea sunt rezultatul încercărilor copilului de a-şi afirma personalitatea şi propriul punct de vedere, dar şi o testare a limitelor impuse de adulţi (cu alte cuvinte, cât de departe poate merge fară să i se întample nimic).

         Agresivitatea poate fi o modalitate prin care copiii atrag atenţia sau îşi câştigă o identitate proprie. Atunci când li s-a dat o importanţă prea mare de la o vârstă fragedă, cel mai uşor şi mai sigur mod de a obţine această atenţie nelimitată este agresivitatea sau comportamentul necooperant.
         Programele tv care conţin scene de agresivitate, jocurile violente cresc frecvenţa gândurilor şi a sentimentelor agresive, ducând la creşterea nivelului de activare fiziologică. Se reduce frecvenţa comportamentelor prosociale (de întrajutorare, solidaritate, altruism).
          Metodele educative bazate pe pedepse fizice şi corporale întăresc agresivitatea copilului. Acelaşi efect îl au, însă şi ameninţările vagi şi inconsecvenţa. Conflictele conjugale determină o creştere semnificativă a nivelului de stres în familie şi pot conduce la apariţia la copii a unor accese de furie, agresivitate sau ostilitate. De cele mai multe ori, copiii agresivi trăiesc în medii caracterizate printr-un status social şi economic scăzut, în care agresivitatea reprezintă un mod de viaţă.
           Comportamentul agresiv are în timp efecte negative şi duce la deficienţe în modalitaţile de rezolvare a unor situaţii conflictuale. Copilul agresiv devine un adolescent şi apoi un adult agresiv, incapabil să construiască relaţii durabile şi să se integreze în societate.
       
            Putem educa un copil echilibrat , folosind metode adecvate:
- Este important să stabilim reguli clare de comportament, pe care copilul să le cunoască, împreună cu consecinţele  încălcării lor.
- Să identificăm cauzele agresivităţii şi să evităm motivele de criză. La copiii mici, atenţia poate fi distrasă relativ uşor, prin arătarea unei jucării preferate, atragerea într-un joc nou sau prin luare în braţe şi măngăierea lui. La copiii mai mari dă rezultate bune intervenţia fermă, dar calmă a adultului, împreună cu oferirea unor alternative atrăgătoare .
- Să învăţăm şi să exersăm împreună cu copilul modalităţi civilizate de obţinere a lucrurilor dorite.
- Să lăudăm şi să încurajăm jocurile de cooperare cu alţi copii şi toate situaţiile în care copilul se comportă calm, politicos  şi generos.
- Să evităm etichetările, de genul “copil rău”, “copil neascultător”, “copil nepoliticos”. Este o greseală foarte mare să punem semnul egal între personalitatea unui copil (adica, ceea ce este el) şi comportamentul sau (cea ce face copilul).
            Consilierea psihologică şi psihoterapia poate fi de un real folos, deoarece în cadrul acesteia copilul învaţă un comportament nou, mai puţin agresiv, iar copilul este abordat ca şi individualitate. Copilul învaţă, prin modalităţi specifice vârstei (mai ales prin terapia prin joc) să-şi transforme impulsurile agresive în acţiuni controlate şi să înţeleagă  impactul negativ pe care îl are asupra celorlalţi.
 

1.Managementul clasei de preşcolari.
„Copilul cu nevoi speciale integrat în gradinita obişnuiă are nevoie nu doar de adaptare curriculară, sprijin psihopedagogic, acceptare şi susţinere din partea educatoarei ci şi de un mediu social propice dezvoltării, de un rol bine definit, recunoscut în grupul în care îşi va petrece majoritatea timpului.Integrarea copilului cu nevoi speciale este dependentă de modul în care clasa, ca întreg, îl acceptă printre membrii ei, iar acest lucru poate să devină hotărâtor în cazul unui copil cu deficienţe multiple,deoarece va trebui să depăşească bariere ca- propria sa timiditate, inhibiţie socială ,complex de inferioritate manifestat de izolarea, respingerea de către ceilalţi. De aceea ,introducerea în clasa integratoare a copilului cu deficienţe nu trebuie să se facă întâmplător, prezentarea acestuia trebuie pregătită prin sensibilizarea copiilor fata de copii cu c.e.s.,vizionarea de filme ,activităţi,introducerea lui trebuie să nu se facă brutal,ci progresiv.Aşezarea acestuia in colectiv trebuie sa favorizeze comunicarea si interacţiunea şi nu izolarea,educatorul trebuie sa faciliteze actiunea celorlati copii de a-l ajuta,explica unele sarcini,imita , învăţarea reciprocă ,tehnică prin care un copil explică celuilalt şi astfel invaţă împreună.
2.Abilitarea cadrelor didactice şi a părinţilor pentru integrarea copiilor cu c.e.s.
-este necesar ca să existe o colaborare între educatoare,parinte,psiholog şi medici pentru ca fiecare sa deţină informaţiile necesare ,reale,concrete despre diagnosticul ,dificultăţile de învăţare şi specificul unei categorii de c.e.s. raportat la particularităţile de dezvoltare ale copiilor.
-cadrele didactice să cunoască curiculum special cu care se lucrează într-o şcoala specială ,fie prin distribuirea de materiale de informare ,fie prin activităţi demonstrative de tratare diferenţiata a predării-învăţării-evaluării copilului cu c.e.s.
3.Integrarea individualizată / personalizata a copilului în baza unui diagnostic corect , a unei evaluări periodice .

-obligaţia părinţilor de a obţine o evaluare corectă şi un diagnostic .
-realizarea unui plan de interventie personalizat şi evaluarea progresului

-respectarea principiilor integrării copilului cu  CES.

Bibliografie :

 1.Dobrescu I si colab. ADHD - ghid pentru părinţi, editura Total Publishing, Bucureşti 2007

 2.Dobrescu I, Petrovai D, Eparu I, Tudose D. Ghid de intervenţie psihosocială destinat profesioniştilor care lucrează cu copii cu
vârste cuprinse între 0 – 6/7 ani cu probleme de sănătate mintală, Speed Promotion, Nov. 2009

3.Petrovai D, Botiş A, Tudose D, Constandache S. Vârsta preşcolară şi vârsta şcolară, ghid pentru părinţi, Speed Promotion, 2008

Consider că aceste activităţi sunt apreciate de către copii şi de către factorii educaţionali în măsura în care îndeplinesc o serie de condiţii :

• valorifică şi dezvoltă interesele şi aptitudinile copiilor;
• organizează timpul liber într-o manieră plăcută, relaxantă;
• formele de organizare ale acestor activităţi au caracter recreativ, dar urmăresc şi un scop educativ;
• au un efect pozitiv pentru munca desfăşurată în grup, creează un sentiment de siguranţă şi încredere.
  Copiii care au inclinaţii spre latura artistică pot fi orientaţi spre activităţi care să le permită
explorarea acestei laturi, cum ar fi pictura, dans, modelaj, decoraţiuni; cei care sunt inclinaţi spre exprimarea emoţiilor şi spre a fi expresivi pot fi implicaţi în activitati de teatru, pantomimă, iar cei cărora le plac jocurile de isteţime, care sunt preocupaţi de strategii de gândire, activităţi de mindlab. Copiii care iubesc viaţa la ţară sau în aer liber, pot să participe la diferite acţiuni:(picnic în natură,activităţi de mişcare, sportive, plantăm copăcei şi floricele,avem grijă de copaci,strângem gunoaie din parc şi din curtea Grădiniţei, prin acţiuni de ecologizare).
          Activităţile extracurriculare ocupă un loc important în programul nostru de activităţi. Ele sunt o modalitate  de a lărgi orizontul de cunoaştere al copiilor, de a le stimula curiozitatea şi sentimentul de apartenenţă, de a promova imaginea Grădiniţei în Comunitate.

lii.