iTeach: Blog Vasile Tudor

Repere în devenirea umană

Vasile Tudor — Mon, 02 Mar 2015 10:53:25 +0200

           Dacă tot ne-am întâlnit pe un canal de comunicare, atunci, stimate cititor, uită o clipă de preocupările cotidiene pentru un moment de sensibilizare şi de meditaţie asupra comportamentului uman. Propun ca temă initială de reflexie „Cum trebuie să nu fi”, deoarece în dialectica devenirii umane sunt situaţii când binele rămâne după cernerea răului. Oamenii cu afecţiuni fizice înţeleg altfel viaţa, ca limitare a diversităţii lumii exterioare, dar nu şi a profunzimii trăirilor interioare, prin comparaţie cu cei care se bucura de starea normală. Să nu fi orb, pentru a vedea frumuseţea fiinţei iubite, verdele crud al firului de iarbă, roşul aprins al florii de trandafir sau albul imaculat al zăpezii, dar şi operele de artă ale ale lui Michelangelo, Rembrandt, Renoir, Picasso sau Brâncuşi. Să nu fi fi surd, pentru a asculta cântecul privighetorii în serile de vară, susurul izvoarelor de munte, dar şi muzică de Wagner, Mozart, Beethoven, Enescu sau vocea superbă a Mariei Tănase.
          Comportamentul individual se află deseori la graniţa dintre voinţă şi tentaţie, pentru că „a trăi înseamnă mai întâi a alege” (G. Bernanos). Pe traiectoria vieţii poţi să alegi între bine şi rău, moral şi imoral, frumos şi urât, în funcţie de nivelul de cultură şi scara de valori la care te raportezi. Istoria este plină de exemple pozitive şi negative, dar „trebuie să luăm din trecut focul şi nu cenuşa” (J.Jaurès).
Unii găsesc o scuză că “a greşi este omeneşte”, dar asta nu-l scuteşte pe vinovat să înveţe din greşeli şi să nu le mai repete. Altfel, se poate ajunge la comportamente antisociale care sunt pedepsite prin privarea de libertate.
          Cum a apărut şi a evoluat fiinţa umană rămâne încă o dispută între oamenii de cultură şi reprezentanţii bisericii. După Shakespeare „a fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea”, pe care o preiau cu o altă conotaţie.
            De remarcat că Sfânta Scriptură, cartea de căpătâi a creştinismului, prezintă cele zece porunci ca un prim model de comportament pentru credincioşi.
„Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.
Să nu-ţi faci chip cioplit şi să nu întruchipezi nimic din câte sunt în ceruri, pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul: Să nu te închini lor şi nici să le slujeşti...
Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeul tău. Căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce ia în deşert Numele Lui.
Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti... Să lucrezi şase zile...iar ziua a şaptea este zi de odihnă, închinată Domnului, Sumnezeul tău...
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta,pentru ca să ţi se aduge zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul,Dumnezeul tău.
Să nu ucizi...
Să nu fii desfrânat...
Să nu furi...
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
Să nu pofteşti casa aproapelui tău. Să nu pofteşti soţia aproapelui tău, nici robul, nici boul, nici asinul lui şi nimic din câte are aproapele tău”.
           Pe sintagma „cum să nu fi” se bazează întreaga istorie a dreptului - de la Codul lui Hammurapi (Mesopotamia), Legile lui Manu (India), Legile celor 12 table (Roma), până la legislaţia actuală care reglementează cadrul juridic în care se înscrie comportamentul civilizat. Mai mult, reglementările de organizare şi funcţionare pentru instituţii particulare şi de stat, organizaţii naţionale, regionale sau mondiale, se referă cu precădere la obligaţii şi mai puţin la drepturi şi recompense. Elevii, studenţii şi militarii pot să confirme cu prisosinţă această afirmaţie. Există însă o excepţie de la regulă – codul bunelor maniere deplasează accentul pe cum trebuie să fi pentru ca lumea selectă să te accepte fără reţinere. Totuşi, cultura este principala sursă de inspiraţie pentru veritabile modele de urmat în viaţă. Din păcate , mai există unii părinţi care cred că ei sunt exemplul cel mai potrivit pentru progenitura lor. În realitate lucrurile sunt mult mai complexe.
          Pentru reflexie, vă prezint celebrul decalog din „Pour l’enfant” a lui Geoges Grinda:
1.Copilul este o persoană în devenire : eu îl respect
2.Copilul este curios : eu discut cu el
3.Copilul se minunează : eu îl conduc să caute frumosul
4.Copilul vrea să-şi asume personalitatea : eu îl ajut să se cunoască
5.Copilul caută un model : eu îi ofer un exemplu
6.Copilul descoperă corpul său : eu îi arăt că sănătatea este o forţă
7.Copilul se îndoieşte de el : eu apreciez ceea ce el face
8.Copilul vrea să devină independent : îl invit să fie responsabil
9.Copilul nu se cunoaşte decât pe sine : eu îl învăţ şi altele
10.Copilul are nevoie de un ideal : eu îl ajut să dea un sens vieţii sale.
           În realitate, lucrurile sunt mult mai complexe. Fiecare individ este unic pentru că porneşte în viaţă cu o zestre ereditară specifică şi străbate o traiectorie existenţială singulară, marcată de valorile culturii şi civilizaţiei comunităţii din care face parte. Subscriu la părerea marelui pedagog Comenius că „omul ca să devină om trebuie să fie educat”, dar cu mijloacele şi strategiile învăţământului modern. Se impune restructurarea sistemului educaţional pe criterii de performanţă, care să asigure tinerilor cunoştinţe şi capacităţi cognitive de bază, pentru a face faţă cu succes pe piaţa concurenţială a muncii - în condiţiile unei dinamici sociale profunde şi a unei explozii informaţionale fără precedent. Pe lângă cunoştinţele teoretice şi abilităţile practice ale elevilor nu trebuie neglijată interiorizarea unor modele culturale şi a unor scări ierarhice de valori pe baza cărora să fie structurată latura atitudinală (orientarea axiologică) a unor posibile personalităţi autonome şi creative cu putere de decizie şi responsabilităţi sociale.
        Valenţe deosebite ale psihicului uman au fost puse în evidenţă de psihanaliză, fundamentată de Sigmund Freud(1856-1939), celebru neurolog şi psiholog elveţian, la care se adaugă contribuţiile discipolilor săi, Carl Gustav Jung şi Alfred Adler. Psihanaliza şi psihologia se completează reciproc în descifrarea enigmelor psihicului uman.
          În concepţia lui Freud, se consideră că psihicul uman este structurat pe trei nivele: Id (Sinele), Ego (Eul) şi Superego (Supraeul). Sinele este nivelul inconştient al capitalului instinctual, complet dezorganizat şi supus principiului plăcerii, fiind izvorul de energie primară. Eul este o unitate coerentă şi conştientă care reglementează manifestările sinelui, în conformitate cu cerinţele lumii externe. Supraeul este forţa inconştientă care modelează Sinele şi Eul după scheme morale însuşite de individ din mediul socio-cultural în care trăieşte. Trăirile neplăcute şi tendinţele care intră în conflict cu normele sociale şi principiile morale ale persoanei sunt excluse din conştiinţă printr-un mecanism de represiune (refulare) şi alungate în subconştient de unde tind să apară sub formă travestită. Amplificarea caracterului conflictual al refulării poate duce la nevroze şi psihoze, a căror vindecare se bazează pe conştientizarea pentru bolnav a impulsurilor reprimate.
           Alfred Adler, psihiatru austriac, a constestat teoria lui Freud asupra libidoului, considerând că este un sistem organic unitar cu sens bine precizat, care are scopul autorealizării şi supravieţuirii individuale. După Adler, inconştientul este motivat, în principal, nu de libidou, ci de tendinţele de superioritate, perfecţiune, adaptare socială şi aspiraţie pentru putere.
           Carl Gustav Young, psihiatru elveţian, a elaborat un sistem psihologic, care include teoria inconştientului colectiv şi teoria complexelor psihologice. El neagă rolul determinant al sexualităţii în viaţa psihică, în favoarea inconştientului colectiv, ancestral, considerat ca model original şi aprioric de motivaţie, care se dezvoltă progresiv şi se relevă omului printr-un limbaj incoştient (simboluri, imagini, vise) mai puternic decât nivelul conştient bazat pe concepte.
            Confruntarea de idei din psihanaliză se regăseşte şi pe plan filosofic, la un nivel de reflecţie abstract şi generalizat.
Destinul fiinţei umane este strâns legat de libertate şi necesitate. Prin raportare la destin, condiţionarea gnoseologică a libertăţii pune în evidenţă importanţa factorului conştient în reorganizarea continuă şi progresivă a statutului ontologic al omului, precum şi caracterul său activ,creator şi prospectiv. Libertatea, înţeleasă ca unitate între cunoaştere, valorizare şi acţiune, se manifestă specific în cadrul vieţii sociale. Dacă n-ar exista libertate, omul n-ar putea fi creator de istorie, ci pur şi simplu un mecanism banal în angrenajul social.
            Pe de altă parte, libertatea nu se confundă nici cu liberul arbitru, mai precis, cu o totală independenţă a individului faţă de legile şi normele care reglementează convieţuirea cu semenii săi. Astfel de interpretări de pe poziţii unilaterale au condus fie la fatalism, fie la concepţii voluntariste şi subiectiviste, în totală discordanţă cu cerinţele vieţii sociale .
Ideea legăturii strânse dintre libertate şi necesitate nu este nouă în gândirea filosofică. După părerea unor reprezentanţi (Crisip,Zenon) ai stoicismului, omul îşi dobândeşte libertatea şi poate ajunge la idealul suprem de fericire, dacă se conformează faţă de ceea ce este necesar (voinţa divină, armonie universală,destin). Pentru gânditorii antici, destinul întruchipează „ceea ce este scris să se întâmple”, caracterul prestabilit şi implacabil al cursului vieţii fiecărui individ, prins adeseori, printr-un concurs de împrejurări în situaţii dramatice, din care nu poate ieşi decât cu mari sacrificii. Eschil, Sofocle şi Euripide
ilustrează multe situaţii de acest fel; cu toate măsurile luate, regele Laios este ucis de propriul fiu (Oedip); pentru a-şi îndeplini obligaţiile de conducător militar, Agamemnon îşi sacrifică fiica, în ciuda sentimentelor paterne; pentru a-şi îndeplini datoria faţă de familie, Antigona încalcă legile cetăţii etc.
         Contradicţia dintre libertatea umană şi existenţa unor constrângeri impuse de zei, divinitate sau destin va rămâne o problemă deschisă pentru gândirea filosofică şi religioasă a epocilor următoare. Creştinismul a dezvoltat doctrina liberului arbitru pentru a da sens responsabilităţii omului în faţa lui Dumnezeu, aşa cum precizează Thoma din Aquino „omul este înzestrat cu liber arbitru, astfel sfaturile, îndemnurile, poruncile, interzicerile, răsplata şi pedeapsa ar fi în van”.
          Confruntarea de idei despre libertate şi constrângerile cauzale capătă o deosebită amploare în epoca modernă. Antropologia filosofică transferă dezbaterea problemei libertăţii din sfera constrângerilor exterioare, impuse de o autoritate supranaturală sau de un determinism universal al legilor şi conexiunilor cauzale, în sfera constrângerilor interioare ale fiinţei umane. Raţionalismul a prezentat omul ca o fiinţă raţională, condusă de gândire, în contrast cu empirismul, care a văzut în om o fiinţă sensibilă, condusă de afecte şi dorinţe.
           Hegel a fost primul filosof care a prezentat just raportul dintre libertate şi necesitate. Pentru el, libertatea este înţelegerea necesităţii:”Necesitatea este oarbă în măsura în care nu este înţeleasă”. În concepţia lui Hegel, statul exprimă cerinţele necesare ale Raţiunii şi asigură interesele generale (binele tuturor,moralitatea), precum şi libertăţile individuale, căci ”statul este realizarea libertăţii”, reprezentând „ideea divină, aşa cum se înfăţişează ea pe Pământ”.
Libertatea este contestată de Schopenhauer, având în vedere că omul este supus unor dorinţe incontrolabile şi condus orbeşte de propria sa voinţă. Dimpotrivă, Nietzsche a susţinut că nu există nici un fel de constrângere care să restrângă libertatea nelimitată a omului.
           În filosofia contemporană, existenţialismul (M.Heidegger, K.Jaspers, J.P.Sartre, A.Camus) a dezbătut mult problema libertăţii, considerată element fundamental şi constitutiv al fiinţei umane. Dacă la om „existenţa precede esenţa”, aşa cum afirmă existenţialiştii, atunci dobândirea acestei esenţe umane, în devenirea existenţei, este tocmai forma de manifestare a libertăţii. Omul, înţeles ca pură existenţă singulară şi contingentă, nu-şi află umanitatea, esenţa sa, decât în măsura în care şi-o poate alege. Libertatea lui este absolută, ţinând seama că, prin opţiunile sale, el decide singur asupra propriei evoluţii. Omul trebuie să aleagă, pentru că „În măsura în care aleg exist, dacă nu aleg nu exist”, spune Jaspers.
          Pe temeiul unei asemenea libertăţi, lipsa unor criterii obiective de ierarhizare valorică, deschide în faţa omului perspectiva eşecului. De aceea, Sartre va reveni mai târziu asupra ideilor sale formulate în ”Fiinţa şi Neantul”, unde mărturiseşte deschis că teoria sa anterioară, care vedea în libertate un act singular şi contingent, nu ţine seama de raporturile omului cu lumea care-l înconjoară, cu natura şi societatea. Filosoful francez consideră că noua orientare a gândirii sale a fost determinată de întâlnirea cu filosofia marxistă.
          Ca o concluzie generală, se poate spune că majoritatea filosofilor consideră că omul îşi poate dobândi libertatea, în măsura în care nu contrazice regulile şi legităţile lumii în care trăieşte. Pentru a trece la acţiune, omul trebuie să-şi exercite capacitatea sa de opţiune axiologică, de a alege unele dintre variantele posibile, în conformitate cu trebuinţele şi aspiraţiile sale, care sunt corelate cu interesele generale ale colectivităţii din care face parte. Acţiunea umană liberă este încărcată cu răspundere socială, individuală şi colectivă, a fiecăruia şi a tuturor, pentru deciziile asumate, pentru scopurile urmărite şi realizate . Să sperăm că înţelepciunea va învinge, iar opţiunile şi deciziile care se vor lua de către factorii responsabili vor servi păcii, libertăţii şi progresului istoric pe o planetă curată, propice dezvoltării vieţii sub semnul valorilor perene de bine, dreptate, frumos şi adevăr.

Scară spre infinit

Vasile Tudor — Mon, 02 Mar 2015 09:44:58 +0200

          Scara cu dublu acces pe verticală reprezintă un proiect arhitectonic cu valenţe spirituale şi estetice deosebite, care poate fi construit la dimensiuni mari în pieţe, parcuri sau în alte locuri importante din mediul citadin. Monumentul poate fi realizat modular, investiţia necesară fiind de ordinul sutelor de mii de euro, în funcţie de dimensiunile şi natura materialelor din care sunt executate părţile componente.
        Structura de bază se compune dintr-o “double helix” în trepte, deosebit de simplă, cu platforme la diverse nivele, având trei sau mai multe coloane de susţinere dispuse regulat.
Forma geometrică de “double helix” orientată pe verticală are diverse semnificaţii:
- filozofică, de evoluţie permanentă a culturii şi civilizaţiei, de la începuturi spre veşnicie;
- ştiinţifică, de structură fundamentală pentru acidul dezoxiribonucleic (ADN), în care este înscrisă informaţia genetică, de vortex în dinamica fluidelor, dar şi de mişcare a particulelor electrice în câmp magnetic pe traiectorii elicoidale, aşa cum se întâmplă în cazul aurorelor polare;
- tehnică, de asamblare “şurub – piuliţă” pentru componentele unei structuri tehnice;
- religioasă, de aspiraţie în credinţă către Dumnezeu, prin primenire spirituală “treaptă cu treaptă” .
          Construcţia poate fi prevăzută la partea superioară cu un pulverizator centrifugal de apă sub presiune pentru realizarea în jurul său a unui microclimat artificial în perioadele de caniculă. Un efect fascinant este aura curcubeului prin dispersia de către picăturile fine de apă a radiaţiei solare sau a luminii produse de surse artificiale.

Intensificarea radiaţiei selenare

Vasile Tudor — Mon, 02 Mar 2015 09:01:31 +0200

       Pentru abordarea acestui subiect într-un cadru motivaţional adecvat, vă invit, stimaţi cititori, la un moment poetic de sensibilizare a sufletului faţă de astrul selenar.   În acest scop, vă prezint un fragment din poezia „Sara pe deal” a lui Mihai Eminescu:
                                              „Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară
                                              Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară
                                              Stele nasc, umezi pe bolta senină
                                              Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină”
Ce poate fi mai frumos pentru fiinţa umană decât ritualul iubirii în mijlocul naturii, unde planul uman-terestru se îmbină armonios cu planul universal-cosmic, care îndeamnă la tulburătoare meditaţii...
Chiar şi imaginaţia populară , exprimată în folclor într-un limbaj figurat de metafore, alegorii, simboluri şi personificări, a creat povestiri fabuloase în care Soarele şi Luna sunt eroii unei iubiri cosmice. Pentru muritorii telurici lumina blândă a Lunii pare privirea ocrotitoare a mamei celeste.
Astronomii au cu totul o altă părere despre formarea sistemului solar, a cărui origine este plasată cu circa 5 miliarde de ani în urmă, într-o colosală nebuloasă de gaz şi praf cosmic, aflată în mişcare de rotaţie şi supusă   acţiunii de atracţie a forţelor gravitaţionale. Prin contracţie gravitaţională a rezultat o masă de materie centrală ( Soarele) , înconjurată de un disc turtit în care au apărut vârtejuri, care au dus la formarea planetelor şi sateliţilor. Este de presupus că în acest proces cosmic au intervenit probabil şi ciocniri aleatorii, care explică unele anomalii – excentricitatea orbitelor, mişcarea retrogradă a unor sateliţi, formarea asteroizilor etc.
Au fost propuse trei ipoteze pentru formarea Lunii: ruperea din protomasa terestră încă din perioada de început a Terrei, separarea din nebuloasa solară, împreună cu Pământul, ca un sistem binar, respectiv captarea în câmpul gravitaţional terestru a unui corp ceresc. Misiunile spaţiale efectuate pe Lună au pus în evidenţă vârsta comună şi compoziţia chimică similară cu cea a Pământului. S-a constatat că relieful selenar este alcătuit din munţi cu înălţimi de până la 8000 m şi depresiuni întinse ale scoarţei, lipsite de apă, precum şi   cratere din care pornesc radiar şanţuri tectonice care ajung până la 2000 km lungime.
Luna este un corp ceresc fără lumină proprie, care reflectă spre Pământ doar o parte relativ redusă din radiaţia incidentă provenită de la Soare, datorită proceselor intense de absorbţie la suprafaţa acesteia.
Pentru un observator terestru, Luna prezintă aceeaşi emisferă vizibilă, datorită faptului că perioada sa de rotaţie –aproximativ de 27,3 zile terestre- coincide cu perioada de revoluţie, interval de timp în cursul căruia trece succesiv prin fazele de Lună nouă, primul pătrar, Lună plină, al doilea pătrar. Strălucirea Lunii depinde de configuraţia astronomică a acesteia cu Soarele şi Pământul - conjuncţie, opoziţie, cuadratură. În faza de Lună plină, strălucirea este maximă iar discul selenar se vede în întregime, fiind iluminat total de razele solare. În primul şi al doilea pătrar discul selenar-iluminat parţial de razele solare-este vizibil doar pe jumătate din suprafaţa sa, iar în faza de Lună nouă este invizibil, radiaţia solară fiind obturată de Pământ.
       Din cauza intensităţii reduse a câmpului gravitaţional propriu, Luna nu reţine moleculele de gaze şi vaporii de apă, atmosfera selenară fiind practic inexistentă. Lipsa atmosferei şi a precipitaţiilor, variaţiile mari de temperatură de la zi la noapte, sau între zonele luminate şi cele neluminate, vântul solar şi impactul meteoriţilor sunt principalele condiţii în care s-a format stratul superficial denumit regolit -constituit dintr-un amestec de praf şi fragmente de roci de diverse dimensiuni, care pot atinge valori de ordinul metrilor sau chiar mai mult. Rocile aflate pe suprafaţa Lunii sunt de natură eruptivă sau provin de la meteoriţi, aşa cum rezultă din informaţiile transmise de sateliţi sau obţinute prin analiza eşantioanelor aduse de cosmonauţii care au participat la programul “Apollo”- când s-a realizat aselenizarea unui modul lunar cu oameni la bord şi s-au efectuat ample cercetări cu aparatură ultramodernă. Ele pot fi grupate în două mari categorii : roci cristaline bazaltice, cu granulaţie fină sau medie, respectiv brescia- o rocă compactă formată prin conglomerea de sol lunar. Compoziţia mineralogică şi chimică a fragmentelor existente pe suprafaţa Lunii depinde de cea a rocilor de provenienţă din substrat şi are un rol decisiv în stabilirea bilanţului energetic radiativ. Singurele elemente chimice care apar în concentraţii procentuale supraunitare sunt în ordine descrescătoare O,Si,Fe,Ca,Ti şi Mg, aflate în combinaţii chimice de tipul piroxenilor,olivinelor, cuarţului etc.
Investigaţiile efectuate cu ocazia misiunilor Apollo au arătat că valoarea albedoului selenar (fracţiunea din energia luminoasă incidentă radiată în mod difuz) depinde de compoziţia chimică a rocilor, în special de rapoartele Al /Si şi Mg /Si. În general, majoritatea silicaţilor aflaţi în pulbere au un albedou mai mare decât al particulelor opace, bogate în fier, de la suprafaţa solului selenar (Schaber,1980). Pe de altă parte, datorită reliefului selenar extrem de variat- munţi,”mări”,cratere, şanţuri tectonice- discul selenar prezintă o strălucire neuniformă. Albedoul selenar are o valoare medie de 6…24%,fiind mai mare cu 3…14% în zonele înalte faţă de cele depresionare.
   Modificarea strălucirii discului selenar este posibilă, într-un viitor apropiat sau mai îndepărtat, prin acoperirea părţii vizibile a Lunii cu materiale reflectorizante având proprietăţi de reflexie mai bune decât cele ale solului lunar. Aceste materiale trebuie să reziste la presiuni extrem de mici, precum şi la o radiaţie solară intensă şi la variaţii de temperatură cuprinse între -160 şi +130 grade Celsius, corespunzătoare trecerii de la noaptea la ziua selenară. Lipsa atmosferei şi a hidrosferei pe Lună prezintă şi aspecte benefice, având în vedere că nu există precipitaţii şi curenţi de aer sau apă care să provoace procese de degradare a materialelor utilizate pentru amenajarea reflectorizantă a discului selenar. Dacă la aceste condiţii se adaugă faptul că solicitările mecanice sunt datorate doar gravitaţiei selenare, de şase ori mai mică decât cea terestră, atunci se justifică afirmaţia că “urmele paşilor cosmonauţilor şi ale vehiculelor lunare folosite în deplasări se vor conserva cel puţin 50 000 de ani “ (Ştefan Airinei, Pământul ca planetă).
   În prezent se cunosc diverse materiale ieftine şi cu proprietăţi reflectătoare bune, care pot rezista un timp îndelungat în condiţiile existente pe Lună, ca de exemplu, aluminiul sau varul. Stratul reflectorizant se poate obţine prin acoperirea, pe arii din ce în ce mai mari, a părţii vizibile a Lunii cu table subţiri din aluminiu, precum şi prin împrăştierea prafului de var cu pulverizatoare centrifugale. Suprafaţa care trebuie acoperită fiind foarte mare, este necesar ca grosimea stratului reflectorizant să fie cât mai mic posibilă, pentru a reduce consumul de materiale. Dintr-un metru cub de aluminiu se pot obţine table de 0,1 mm grosime, care permit acoperirea unei suprafeţe de 10 000 metri pătraţi, iar o tonă de praf de var este suficientă pentru a acoperi suprafeţe de 10…20 de ori mai mari.
         Realizarea stratului reflectorizant cu mijloacele tehnice actuale se poate face numai în etape succesive care pot dura chiar şi sute de ani, însă acest interval de timp se poate reduce semnificativ prin dezvoltarea mijloacelor cosmice de transport –rachete, navete spaţiale, vehicule lunare. Pe baza unor studii riguroase de fezabilitate, corelate cu evoluţia tehnicii şi tehnologiei, se poate stabili dacă este avantajos ca materialele reflectorizante să fie aduse de pe Pământ cu ajutorul unor mijloace cosmice de transport sau pot să fie extrase direct din rocile lunare şi prelucrate cu maşini şi instalaţii automatizate. Calciul, element care formează diverse combinaţii chimice, se găseşte în cantităţi însemnate atât pe Pământ cât şi pe Lună, însă aluminiul trebuie să fie adus de pe Pământ în stare prelucrată- sub formă de pachete din table subţiri, bine ambalate, pentru a asigura siguranţa transportului.
         Deşi aplicarea metodei este dificilă în condiţiile tehnicii actuale şi presupune uriaşe eforturi materiale şi financiare, avantajele sunt incomensurabile pentru evoluţia civilizaţiei pe Pământ, deoarece modificarea strălucirii discului selenar asigură pentru o perioadă îndelungată de timp, nu numai îmbunătăţirea iluminării nocturne a suprafeţei terestre la scară globală, ci şi a climei şi dinamicii atmosferei, prin efectele benefice asupra bilanţului radiativ şi a distribuţiei gradienţilor termici şi de presiune.
Necesitatea utilizării unor surse neconvenţionale de energie, regenerabile şi nepoluante, reprezintă o opţiune sigură pentru viitorul omenirii, în condiţiile dezvoltării şi integrării economice la nivel planetar, pentru a preveni situaţiile critice datorate epuizării rezervelor disponibile de cărbune, petrol şi gaze naturale. Intensificarea radiaţiei selenare ar permite locuitorilor Terrei reducerea considerabilă a consumului de energie electrică pentru iluminatul public iar plimbările îndrăgostiţilor sub clar de lună ar deveni mai romantice.
          În perspectivă, satelitul natural al Pământului, poate deveni o staţie intermediară pe traseele interplanetare, extrem de utilă în cucerirea spaţiului cosmic pentru aprovizionarea cu alimente şi combustibil. Realizarea unor habitate umane şi amenajarea suprafeţei Lunii, prin acoperirea unor zone extinse cu un strat reflectorizant, sunt deziderate pentru omenire care pot deveni realizabile prin participarea tuturor naţiunilor, precum şi a unor organisme şi organizaţii internaţionale. Să nu se uite că trebuie să respectăm şi să ocrotim lumina Lunii, darul cel mai preţ pentru încântarea ochilor noştri oferit de bolta înstelată în nopţile senine.

Tezaur de înţelepciune

Vasile Tudor — Mon, 02 Mar 2015 08:44:21 +0200

Iubeşte adevărul, dar iartă greşeala.
    Voltaire
Adevărul este soarele inteligenţei.
Numai adevărul este veşnic.
Vauvenargues
Viaţa este scurtă, arta este lungă.
    Hipocrate
Arta s-a născut odată cu noi din mulţimea civilizaţiilor pe care le-am descoperit. Arta : o lungă suferinţă.
    Edmond Jaloux
Arta este făcută pentru a tulbura. Ştiinţa linişteşte.
    Georges Braque
Bine faci, bine găseşti. Rău faci, rău găseşti.
    Talmud
Binele care-l faci scrie-l pe nisip, ceea ce primeşti scrie pe lespede de marmură.
    Goethe
Caracterul oamenilor îl poţi judeca după faptele lor.
    Voltaire
Hotărîrea, dreptatea, exemplul, sinceritatea, alcătuiesc ceea ce numim caracter. El este temelia demnităţii personale.
    La Rochefoucauld
Podoaba vieţii este talentul, cununa talentului este caracterul.
    Simoin Mehedinţi
O carte este un prieten care nu înşeală niciodată.
    Des Barreaux
Nimic nu e mai frumos decât o carte frumoasă.
    Jean Joubert
O cameră fără cărţi e un trup fără suflet.
    Cicero
Citeşte mult, nu multe.
    Pliniu cel Tânăr
Cărţile sunt prieteni reci şi siguri.
    Victor Hugo
Citiţi încet, recitiţi şi mai încet.
    Fichte
Cunoaşte-te pe tine însuţi.
    Socrate
Conştiinţa este o faclă care luminează inima şi un judecător neadormit pe care omul îl poartă totdeauna cu el.
    Eschil
O cultură se cucereşte, nu se moşteneşte.
    André Malraux
Ştiinţa fără conştiinţă nu este decât ruina sufletului.
    Rabelais
Ştiinţa este putere. Învăţătura dă omului demnitate.
    Fr. Bacon
Nu învăţăm pentru şcoală, ci pentru viaţă.
    Seneca
Cel ce deschide o şcoală, închide o temniţă.
    Victor Hugo
Ştiinţa este fiica experienţei.
    Leonardo da Vinci
Dacă cineva vă spune că vă puteţi ridica altfel decât prin cultură, muncă şi economie, ocoliţi-l.
    Franklin
Caracteristica marilor inteligenţe este de a spune mult în vorbe puţine, pe când a celor mici e de a vorbi mult fără a spune ceva.
    La Rochefoucauld
Nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpâneşte toate bunurile lumii. Egalitatea este sufletul prieteniei.
    Aristotel
Omul nu poate ajunge om decât prin educaţie.
    Kant
Un trup sănătos, un suflet drept, o voinţă virtuoasă, iată ce-şi propune să formeze o bună educaţie.
    Guizot
Nu vă mândriţi cu formarea unui număr mare de cunoştinţe. Stârniţi numai curiozitatea. Mulţumiţi-vă să deschideţi minţile, nu să le supraîncărcaţi. Puneţi în ele scânteia.
    Anatole France
Scopul educaţiei nu este de a face maşini, ci oameni.
    P. Janet
Educaţia este tot ce ne rămâne, când tot ce ne învaţă în şcoală se uită.
    Emerson
Cât timp ţine educaţia ? Atât cât ţine şi viaţa.
    Michelet
Educaţia este cel mai frumos dar pe care îl poate primi omul.
    Michelet
Adevărul se opreşte la inteligenţă, frumuseţea pătrunde la inimă.
    Lacordaire
Să nu laşi să treacă o zi fără să citeşti, fără să vezi sau să auzi ceva frumos.
    Goethe
Învăţătura fără gândire este muncă irosită, gândirea fără învăţătură este prinejdioasă.
    Confucius
Un gând frumos poate să fie o biserică, în care omul îşi odihneşte sufletul.
    Regina Maria
A trăi fără un ideal, înseamnă a nu trăi deloc.
    C. Dumitrescu-Iaşi
Omul este măsura tuturor lucrurilor
    Protagoras
Omul nu e decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar e o trestie curgătoare.
    Pascal
Sentimentele înalte, afecţiuni vii, gusturi simple, iată ce fac pe un Om.
    Louis de Bonald
Omul este propriul său Prometeu.
    Jules Michelet
Omul nu este o insulă de sine stătătoare. Fiecare e o fărâmă din continentul uman. Moartea unui om mă micşorează, pentru că omenirea sunt eu.
    John Donne
Sunt Om şi nimic din ce este omenesc nu-mi este străin.
    Terentius
Cine are bun simţ şi sentimente frumoase, nu poate fi un om mediocru.
    Joubert
Un om este suma faptelor sale. A ceea ce a făcut, a ceea ce va face. Nimic altceva.
    André Malraux
Patria este biserica noastră vremelnică, aşa cum biserica este patria noastră eternă.
    Lacordaire
Patria sunt eu, eşti tu, e tot ceea ce iubim, tot ceea ce visăm, tot ceea ce va fi cînd nu vom mai fi.
    Romain Roland
Ne naştem şi trăim pentru societate.
    Boileau
Viaţa e serioasă, veselă este arta.
    Schiller
A trăi înseamnă mai întîi a alege.
    Georges Bernanos
Gândesc, deci exist.
    Descartes
Viaţa se scurge într-o clipă, ea nu este nimic prin sine însăşi, valoarea sa depinde de întrebuinţarea ei. Singur binele rămâne şi tocmai el înseamnă ceva.
    J. J. Rousseau
A vedea în depărtare este o problemă, dar a ajunge acolo este o altă chestiune.
Cine nu iese din EU, nu atinge absolutul şi nu descifrează viaţa.
    Constantin Brâncuşi

Despre adevăr

Vasile Tudor — Mon, 02 Mar 2015 07:23:41 +0200

       Conceptul de adevăr a cunoscut o mare diversitate de interpretări în evoluţia gândirii omeneşti. Pentru unii filosofi, a exista se identifică cu a fi adevărat, altfel spus, atributele de adevărat şi fals se aplică doar lucrurilor şi proceselor înseşi. Alţi filosofi , dimpotrivă, au susţinut că obiectele şi fenomenele nu sunt prin ele însele, nici adevărate, nici false, ci pur şi simplu există.   Se poate constata că însăşi tema gnoseologică a adevărului, a concordanţei cunoştinţelor cu obiectul cunoaşterii, nu putea fi desprinsă ca atare şi supusă reflecţiei filosofice decât pe măsură ce se realiza o dublă şi progresivă depăşire - pe de o parte a orizontului, a mentalităţilor şi culturilor arhaice, dominate de mituri, simboluri şi imagini, în care nu încăpeau speculaţii sistematice şi analize conceptuale, pe de altă parte, a încrederii spontane a omului în autenticitatea percepţiilor, reprezentărilor, noţiunilor şi raţionamentelor sale.
       A fost nevoie de o îndelungată maturizare reflexivă a spiritului uman pentru ca problema adecvării cunoştinţelor la obiectul cunoaşterii să poată fi pusă din perspectiva elaborării şi criticii filosofice.
Acest proces de maturizare cognitivă a condus la formularea unor probleme şi soluţii „paradigmatice”, privind mijlioacele, modalităţile, întinderea, garanţiile şi valoarea cunoaşterii de care fiinţa umană   este capabilă. Cu toate că nu răspunsurile singure contează, ci temele şi problemele culturale puse în discuţie, totuşi, se pot identifica două mari categorii în demersul cognitiv al gândirii filosofice.
        Soluţiile negative-sceptice, relativiste sau agnostice, care se caracterizează : fie prin considerarea problemei de adevăr al cunoştinţelor noastre ca o problemă indecidabilă , datorită lipsei unor criterii sigure care să permită identificarea adevărului şi deosebirea lui de fals, fie prin negarea în diverse grade a demersului cognitiv riguros, având în vedere   dependenţa insurmontabilă a cunoaşterii de particularităţi biopsihice, socio-istorice şi culturale ale subiectului epistemic, ori datorită unei   impermeabilităţi profunde (mister, cifru) a realităţii obiective la eforturile umane de comprehensiune.
        Dimpotrivă, soluţiile pozitive, în cadrul unor interpretări ireductibil diferite, stabilesc accesul omului la adevăr, definit şi asociat unor criterii de aşa natură, încât dobândirea lui să fie realizabilă.
După cum sunt mai apropiate de un stil realist şi descriptiv sau de unul criticist şi normativ, în cadrul soluţiilor, numite generic pozitive, se pot distinge două tipuri : unele care identifică în demersul cognitiv, modelele, mijloacele şi criteriile adevărului, care urmăresc reconstrucţia unor domenii ale cunoaşterii, astfel încât demersul cognitiv să satisfacă exigenţele adevărului (sau cel puţin al testării).
   Desigur, s-ar putea diversifica şi nuanţa clasificarea convenţională prezentată prin considerarea, în ordinea implicaţiilor privind adevărul, a unor cupluri de felul :
• empirism (care privilegiază autenticitatea cunoaşterii empirice şi a testelor empirice ale confirmării sau respingerii cunoştinţelor dobândite) şi raţionalism (care privilegiază autenticitatea cunoaşterii intelectual discursive şi a testelor teoretice);
• monism (un singur adevăr corespunzător lumii unice şi unitare, o singură cale justă care duce la el, un singur criteriu de recunoştere sau de validare) şi pluralism (mai multe tipuri de adevăr corespunzătoare unei pluralităţi, ierarhizate sau nu, de domenii ale existenţei, de forme şi genuri ale cunoaşterii, de discipline ştiinţifice şi facultăţi ale subiectului epistemic, mai multe căi de acces, o pluralitate de criterii);
•metafizică (de inspiraţie statică, esenţialistă sau cumulaţionistă) şi dialectică ( cu accentuarea procesualităţii, corectării şi puterii de integrare a adevărului).
În linii mari, se poate spune că în gnoseologie s-au constituit trei teorii asupra naturii adevărului, şi anume:
- teoria corespondenţei, după care adevărul desemnează concordanţa dintre cunoştinţele subiectului epistemic cu obiectul exterior la care se referă;
   - teoria coerenţei, conform căreia adevărul exprimă consistenţa reciprocă a ideilor, a propoziţiilor unui sistem de gândire, a unei teorii etc.
   - teoria operaţional-pragmatică, pentru care adevărul semnifică valoarea operaţională a unor cunoştinţe.
Părerea că adevărul exprimă concordanţa cunoştinţelor subiectului cunoscător cu obiectul cunoaşterii, a fost exprimată încă din antichitate de către Aristotel : „o enunţare adevărată este aceea prin care spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este”.
        În contrast cu filosofii empirişti (Francis Bacon, John Locke, David Hume), care au susţinut că la baza cunoaşterii se află „ impresiunile simţurilor”, filosofii raţionalişti (R. Descartes, B. Spinoza, G. W. Leibniz) au considerat că numai raţiunea poate oferi legitimitate unor opinii. În lucrarea sa „Discurs asupra metodei ”, R. Descartes, scrie : „Am socotit că pot să iau drept regulă generală că lucrurile pe care le concepem foarte clar şi foarte distinct sunt toate adevărate...”.
         Încercări de a depăşi alternativa metafizică, conform căreia cunoaşterea este un proces ori senzorial ori raţional, a existat în filosofia clasică germană (Kant, Hegel).
Kant afirmă „În critica raţiunii pure”: „dar dacă orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa, aceasta nu înseamnă că ea provine toată din experienţă”. El face distincţie între cunoştinţele empirice „ care îşi au izvoarele lor aposteriori, adică în experienţă”, de cunoştinţele apriori care „sunt independente absolut de orice experienţă”, fiind rezultatul structurilor cognitive ale subiectului epistemic. Prin analiza critică a „condiţiilor de posibilitate” ale cunoaşterii, Kant ajunge la contestarea capacităţii intelectului de a cunoaşte „lucrul în sine”, care există independent şi în afara subiectului cunoscător.
    În „Fenomenologia spiritului”, Hegel se preocupă de strategia urmată în „mişcarea gândirii...care îşi produce şi parcurge momentele sale”, deoarece „metoda nu este altceva decât structura întregului, înfăţişat în pura sa esenţialitate”. În felul acesta, el subliniază unitatea dintre teorie şi metodă, interdependenţa între explicare (interpretare) şi modul de abordare a „universului ca totalitate” pentru a obţine despre el cunoştinţe autentice. Metoda sa dialectică de gândire şi cunoaştere va fi preluată de Marx şi Engels dar de pe o poziţie marxistă.
      Definirea adevărului drept corespondenţă cu realitatea, dar fără să conţină criterii de validare a afirmaţiilor, a fost considerată nesatisfăcătoare de unii filosofi. Un astfel de criteriu ar putea fi cel al coerenţei, care „presupune adevărul legilor logicii”(B.Russel). Conform acestui criteriu, o opinie este adevărată atunci când este concordantă şi coerentă logic cu celelalte opinii pe care le susţinem.
       Pragmatiştii au ales criteriul utilităţii pentru validarea adevărului, iar marxiştii considerau practica drept criteriul suprem al adevărului. În viziunea celor dintâi, o propoziţie nu este prin ea însăşi adevărată, ci devine adevărată dacă se dovedeşte că ea este funcţională şi utilă în activitatea noastră. W.James, unul dintre fondatorii pragmatismului afirmă :”Tot ce vă pot spune este că ceea ce este adevărat intră în ceea ce este bine, sau că adevărul este un bun de un fel oarecare şi nu cum se presupune de obicei, o categorie în afara binelui „.
   Filosofia marxistă vede în practică izvorul, forţa motrice şi scopul cunoaşterii, fiind în ultimă instanţă criteriul suprem de verificare şi validare a adevărului oricărei construcţii teoretice.
În lucrarea sa „Teze despre Feurbach”, Marx arăta că „ în practică, omul trebuie să dovedească adevărul, adică forţa şi caracterul real, netranscendent al gândirii sale,. Controversa în jurul realităţii sau nerealităţii unei gândiri care se rupe de practică este o chestiune pur scolastică”.
        În mod tradiţional, gnoseologia plasează problema adevărului în cadrul restrâns al relaţiei dintre subiectul epistemic şi lume, ca obiect al cunoaşterii. În epoca contemporană, s-a simţit nevoia unor reconsiderări a conceptelor tradiţionale pe măsura amplificării şi diversificării cunoaşterii. Referitor la adevăr s-au constituit noi contexte de abordare, relativ distincte, cum ar fi :
   - contextul logico-semantic (reconstrucţia conceptului de adevăr în cadrul unor sisteme semantice sau limbaje formalizate ; elaborarea conceptului de adevăr formal; studierea condiţiilor formale de atribuire a valorilor de adevărat şi fals);
- contextul metodologic (studierea aspectelor pragmatice ale adevărului, a regulilor şi procedurilor de confirmare sau infirmare a diferitelor componente şi niveluri ale cunoaşterii umane);
- contextul epistemologic (elaborarea unui concept integrator al adevărului, ţinând seama de specificul “Spiritul absolut”, adevărului pentru ştiinţă, filosofie, artă; poziţia valorii de adevăr în configuraţia ansamblului valorilor cunoaşterii ştiinţifice).
Cercetările de epistemologie şi logica ştiinţei pun în evidenţă criterii şi procedee tehnice de testare a validităţii enunţurilor şi teoriilor ştiinţifice. În ştiinţele logico-matematice prevalează procedurile demonstraţie, modelare, utilizarea contraexemplelor etc. În ştiinţele factuale, de tipul fizicii, prevalează testele experimentale.
Pentru verificarea unei teorii ştiinţifice, M. Bunge indică patru categorii de teste :
    a) teste interteoretice (examinarea compatibilităţii unei teorii cu restul cunoaşterii ştiinţifice acceptate la un mement dat);
    b) teste metateoretice (analiza critică a unor proprietăţi formale, cum ar fi noncontradicţia, sau semantice, cum ar fi posibilitatea interpretării teoriei în termeni empirici);
    c) teste filosofice (judecarea teoriei prin prisma filosofiei dominante în cercurile ştiinţifice);
    d) teste empirice (verificarea acordului cu experienţa a unor concluzii ce decurg cu necesitate din ipotezele de bază ale teoriei ştiinţifice).
        Evident, problematica adevărului este foarte complexă, semnificaţiile acestui concept au provocat şi mai provoacă încă mari dispute filosofice printre gânditori. Numai o analiză complexă, care să integreze într-un tot unitar tipurile de adevăr (analitic şi sintetic, formal şi factual, logic şi matematic) ar putea decide asupra valabilităţii cunoştinţelor din domenii extrem de diverse, altfel spus, asupra comprehensibilităţii lumii. Într-o viziune gnoseologică optimistă, se poate afirma că, în devenirea sa, fiinţa umană este capabilă să tindă asimptotic către adevărul absolut prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase.   Creativitatea este o posibilitate veritabilă a omului de a-şi redefini rolul şi statutul în Univers, pe traiectoria devenirii sale spirituale. Condiţia umană se află la graniţa dialectică dintre necesitate şi libertate pentru făurirea propriului destin sub semnul valorilor perene de bine, frumos, dreptate şi adevăr.

Despre inteligenţă

Vasile Tudor — Sun, 01 Mar 2015 12:22:31 +0200

1. Consideraţii   generale
      Aptitudinile   caracterizează    latura   instrumental - operaţională    a personalităţii, organizată în sisteme operaţionale superior dezvoltate, relativ stabile, care mijlocesc performanţe deasupra mediei în activitatea teoretică, tehnico-aplicativă, organizatorică, artistică sau sportivă. Prin fuzionarea şi combinarea specifică a aptitudinilor, se ajunge la talent în măsura în care permit realizarea de produse originale cu o înaltă cotă de creativitate. Aptitudinile sunt condiţionate de zestrea ereditară, dar şi de mediul educaţional în care se dezvoltă individual. Ele sunt diversificate şi marchează profund destinul fiinţei umane în societate, deoarece fiecare om porneşte în viaţă cu o zestre ereditară singulară şi străbate o traiectorie socio-culturală specifică. În demersul de consiliere a elevilor de către cadrelor didactice, aptitudinile reprezintă punctul de plecare în orientarea şcolară şi opţiunile profesionale ale tinerilor - pentru a le spori şansele de succes pe piaţa concurenţială a muncii.
   Inteligenţa poate fi privită ca un sistem unitar şi armonios de aptitudini, care se manifestă prin mecanisme de asimilare şi adaptare de natură funcţională, dar mai ales prin inovare şi creativitate. Această capacitate fascinantă a psihicului uman este un proces complex cu o încărcătură de semnificaţii profunde, care a provocat dezbateri aprinse şi continuă să preocupe specialiştii în psihologie şi pedagogie.
    Încă de la începutul sec. al XX-lea, psihologul englez C. Spearman, analizând corelaţiile obţinute de la subiecţii supuşi la diverse tipuri de teste, a ajuns la concluzia că inteligenţa implică diverse aptitudini specifice (factori specifici) grefate pe o aptitudine generală comună, pe care a denumit-o factorul g. Metoda analizei factoriale a inteligenţei a fost dezvoltată apoi de L.L. Thurstone şi J.P. Guilford, prin luarea în considerare a unei multitudini de factori, mai mult sau mai puţin corelaţi.
        După psihologul elveţian Jean Piaget, creatorul epistemologiei genetice, evoluţia inteligenţei în ontogeneză este rezultatul echilibrului operaţiilor mentale (clasare, măsurare, numărare, deplasare spaţio-temporală etc.) obţinute prin interiorizarea acţiunilor practice cu obiectele în structuri mentale dimanice, organizate ierarhic. Orice experienţă din viaţă este structurată pe baza unor scheme psihice degajate de practica socială şi individuală din realitatea obiectivă. Dezvoltarea inteligenţei la copil parcurge succesiv mai multe stadii : senzorio-motor (de la naştere până la apariţia limbajului, 15-18 luni), pre-operator (de la apariţia limbajului până la 7-8 ani), al operaţiilor concrete (de la 7-8 ani până la 10-11 ani), al operaţiilor formale (de la 10-11 ani până 15-16 ani). În stadiul operaţiilor formale, gândirea devine aptă pentru raţionamente ipotetico-deductive şi creativitate.
        Psihologul american Jerome J. Bruner a conceput evoluţia stadială a inteligenţei înt-o viziune mult mai flexibilă, în sensul că orice etapă poate fi accelerată prin strategii didactice adecvate. După Bruner, ”bazele oricărei discipline pot fi predate oricui, la orice vârstă, într-o formă potrivită”. El insistă mult asupra necesităţii cultivării la elevi a stilului de învăţare şţiinţific, care îmbină gândirea analitică cu intuiţia.
        Sfârşitul sec. al XX-lea este marcat de efortul unor cercetători de cuantificare a inteligenţei pentru a evalua riguros performanţele elevilor faţă de un veritabil reper al capacităţilor cognitive individule, determinate de zestrea genetică. Este meritul lui Alfred Binet şi al lui Theodore Simon de a fi dezvoltat în 1905, la Paris, primul test de analiză a inteligenţei copilului care, a fost extins apoi pentru a măsura inteligenţa omului, adică indicele nivelului de dezvoltare a inteligenţei, a cărui valoare, exprimată în procente, se obţine prin raportarea vârstei mentale la vârsta cronologică şi înmulţirea cu 100. Textul Stanford-Binet pleacă de la premiza că oamenii se nasc cu o anumită măsură a inteligenţei constituită din abilităţi logice şi verbale, care nu se schimbă pe parcursul vieţii.
2. Teoria inteligenţelor multiple
        O nouă viziune în psihologie a fost adusă de teoria inteligenţelor multiple, publicată pentru prima oară în 1983, în lucrarea “Frames of Mind:The Theory of Multiple Intelligences”, de către Horward Gardner, profesor de teoria cunoaşterii, educaţie şi psihologie la Universitatea Harvard şi de neurologie la Facultatea de Medicină din Massachussetts, SUA. Semnificaţia acestei teorii este extinderea conceptului de inteligenţă tradiţională din sfera logico-matematică şi verbal-lingvistică spre alte disponibilităţi ale omului de interacţionare cu lumea.
       După Gardner, inteligenţa reprezintă “ abilitatea omului de a-şi rezolva problemele în viaţă sau de a crea produse care sunt valorizate în unul sau mai multe contexte culturale”. Mai târziu, revenind asupra conceptului, afirmă că inteligenţa umană este un “potenţial bio-psihologic de a prelucra informaţia, care poate fi activat pentru rezolvarea de probleme şi crearea de produse preţuite de cel puţin o cultură”.   El critică modelul unilateral în care a fost definită, recunoscută şi valorizată inteligenţa umană, oferind un model alternativ, cu implicaţii deosebite în învăţământ. Viziunea sa este rezultatul unor cercetări laborioase asupra profilelor cognitive ale copiilor supradotaţi, autişti, “savanţi idioţi”, oameni cu dificultăţi în învăţare, a persoanelor care aparţin la diverse culturi.
       Teoria inteligenţelor multiple nu schimbă ceea ce avem de predat, ne ajută doar să ne adaptăm modul în care lucrăm cu elevii, să înţelegem faptul că elevii pot fi deştepţi în diferite moduri şi ne instrumentează în a-i ajuta să evolueze pe traiectorii specifice. În acest context, misiunea profesorului este de a dezvolta strategii de predare care să permită elevilor să îşi exprime modalităţile multiple de a înţelege şi de a valoriza propria lor unicitate. Scopul este ca fiecare elev să se dezvolte la maximum de capacitate în conformitate cu potenţialul propriu.
        Teoria lui Gardner porneşte de la ideea existenţei unor inteligenţe diferite şi autonome ce conduc la modalităţi diverse de cunoaştere, înţelegere şi învăţare. Se consideră că oamenii posedă nouă tipuri de inteligenţe, şi anume:kk
1.Inteligenţa verbal-lingvistică sau inteligenţa cuvintelor (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul codului lingvistic; se manifestă cu precădere la jurnalişti, scriitori, avocaţi, profesori).
2.Inteligenţa logico-matematică sau inteligenţa numerelor şi a raţiunii (capacitatea de a opera cu modele, categorii, relaţii, de a grupa, ordona şi interpreta date; este întâlnită la matematicieni, contabili, programatori, oameni de ştiinţă).kkk
3.Inteligenţa spaţial-vizuală sau inteligenţa imaginilor, desenului şi a picturii (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul reprezentărilor spaţiale şi al imaginii; este întâlnită la arhitecţi, pictori, graficieni, sculptori, cartografi, proiectanţi).
4.Inteligenţa muzical-ritmică sau inteligenţa tonului, ritmului şi a timbrului (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul ritmului şi melodiei; se manifestă la muzicieni, compozitori, poeţi, pianişti).
5.Inteligenţa corporal-kinestezică   sau inteligenţa întregului corp (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul mişcării; este întâlnită la sportivi, dansatori, actori, chirurgi).
6.Inteligenţa naturalistă sau inteligenţa tiparelor, regularităţilor şi a comportamentelor (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul clasificărilor şi reprezentărilor din mediul înconjurător; se manifestă la fermieri, biologi, ecologi, astronomi).
7.Inteligenţa interpersonală sau inteligenţa interacţiulor sociale (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse prin cunoaşterea şi interacţiunea cu ceilalţi; este întâlnită la profesori, directori, politicieni, lideri).
8.Inteligenţa intrapersonală sau inteligenţa autocunoaşterii (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse prin cunoaşterea de sine; se manifestă la teologi, întreprinzători, scriitori).
9.Inteligenţa existenţială – Gardner e convins că reprezintă o modalitate de cunoaştere, dar nu a stabilit localizarea pe creier. De aceea vorbeşte despre aceasta ca despre o jumătate de inteligenţă. Se manifestă la filosofi, analişti...
      În “Frames of Mind”, H. Gardner afirmă :
* “Există o inteligenţă în sunet şi una în mişcare, în culoare şi în relaţia umană”.
* “Muzica este o corporalizare a inteligenţei care este în sunet”.
* “Poetul este o persoană care nu uită niciodată anumite impresii despre care scrie”.
* “Există limbaje, altele decât cuvintele, simbolurile, limbajele naturii. Există limbajul corpului”.
* “Inteligenţa socială, dezvoltată la început să rezolve probleme de natură interpersonală, în timp şi-a găsit expresia în crearea instituţiilor sociale”.
       Din punct de vedere biologic, inteligenţele sunt independente în funcţie de zonele corticale care le guvernează. La nivel individual ele apar în combinaţii, fiecare individ fiind de fapt “o colecţie de inteligenţe”. Şi pentru că indivizii au profiluri de inteligenţă diferite, şcoala trebuie să asigure o educaţie care să maximalizeze potenţialul intelectual al fiecăruia.
   Un element esenţial în aplicarea teoriei inteligenţelor multiple la clasă este cunoaşterea profilului de inteligenţă a al elevilor. Aflarea punctelor “tari” şi “slabe” este esenţială pentru stabilirea strategiilor de diferenţiere şi individualizare. Deşi o reţetă general valabilă nu există, cadrele didactice care doresc să predea în spiritul teoriei inteligenţelor multiple, pot să urmeze succesiunea de paşi:
-determinarea profilului dominant de inteligenţă prin identificarea abilităţilor fiecărui elev;
-familiarizarea elevilor cu teoria inteligenţelor multiple;
-conştientizarea de către elevi a combinaţiei de inteligenţe multiple;
-motivarea elevilor pentru a-şi dezvolta inteligenţele multiple;
-asigurarea de către profesor a unui cadru adecvat pentru manifestarea inteligenţelor multiple.
       Aplicarea în unităţile şcolare a teoriei inteligenţelor multiple se poate face prin strategii interactive de predare-învăţare-evaluare: portofolii, proiecte, hărţi conceptuale, interviuri, studiu de caz etc. Este important ca profesorul să-şi adapteze stilul de predare la stilul de învăţare al elevilor pentru realizarea cu succes a competenţelor educaţionale. Un scenariu didactic care stimmulează punctele forte ale elevilor şi evită pe cele slabe va conduce la atingerea dezideratelor într-un mod plăcut şi uşor. Dascălii cu vocaţie promovează strategii didactice care permit elevilor să pună în valoare prin cuvânt scris sau oral, dar şi prin muzică, desen sau mişcare, disponibilităţile multiple de a înţelege şi de a valoriza propria personalitate.

Metaevaluare

Vasile Tudor — Sun, 01 Mar 2015 12:00:47 +0200

Un salt calitativ în optimizarea învăţământului românesc îl reprezintă definirea riguroasă a unor parametri măsurabili şi a metodologiei de aplicare. Rezultatul obţinut într-un proces educaţional trebuie corelat în mod just cu efortul conjugat depus de educator şi educat, în condiţiile asigurate de către unitatea şcolară, pentru formarea competenţelor necesare integrării tinerilor în societatea informatizată a secolului XXI, care va fi marcată de schimbarea scării de valori şi a modului de acţiune umană.
Printr-o fundamentare ştiinţifică riguroasă, docimologia devine componentă esenţială în destinul sistemului educaţional românesc. În condiţiile descentralizării învăţământului, creşte rolul mecanismelor feedback multiplu integrate pe diferite nivele, pentru a se obţine un optim funcţional, capabil de autoreglarea sistemului educaţional în timp real la variaţiile aleatoare ale unor factori perturbatori din interior sau din afara acestuia, obiectivi, dar mai ales de natură subiectivă.
Evaluarea trebuie să reprezinte nu numai o cuantificare formală a progresului şcolar, ci şi un etalon de reflecţie asupra calităţii procesului educaţional, un feedback pentru fiecare dascăl de a-şi îmbunătăţi modul de predare. Elevul, la rândul său, trebuie să înţeleagă şi să accepte evaluarea, să fie corect informat asupra progresului şcolar, să fie pus în situaţii de competiţie pentru a-şi cunoaşte nivelul de pregătire. Scopul urmărit este ca elevul să devină un partener activ al scenariilor regizate de către profesor, să participe la propria educare şi pregătire pentru integrarea în societate.
Deplasarea accentului de pe latura informativă a evaluării pe cea formativă, constituirea băncilor de itemi la nivel naţional, promovarea unor criterii obiective de performanţă corelate cu oferta educaţională, reprezintă teme de reflecţie pentru factorii decizionali. Într-un cadru motivaţional adecvat, bacalaureatul constituie momentul adevărului pentru evaluarea calităţii vieţii şcolare, a managementului educaţional şi a responsabilităţii faţă de destinul tinerei generaţii. Natura complexă a procesului de evaluare se manifestă la nivel operaţional, dar şi în câmpul semantic al termenului se poate o analiza ca bilanţ cantitativ sau ca judecată calitativă.
Referitor la cuantificarea proceselor educaţionale, vă propun, stimaţi cititori, să reflectaţi la articolul pe care l-am postat pe http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=2412490 .

Proiect pentru dezvoltare durabilă

Vasile Tudor — Thu, 26 Feb 2015 10:04:10 +0200

Proprietăţile fizice şi chimice ale dioxidului de carbon pot fi utilizate eficient într-o instalaţie subterană de hidroaerare a solului care asigură:
- reducerea concentraţiei de CO2 din atmosferă, prin dizolvare şi combinare cu apa din sol;
- îmbogăţirea solului în azot, element indispensabil creşterii plantelor, aflat în aer în concentraţie de circa 78,09%;
- regenerarea progresivă a structurii şi texturii solului prin formarea coloizilor, activarea microorganismelor şi a unor reacţii biochimice, procese care au un rol benefic asupra principalelor caracteristici ale solului - permeabilitate, capilaritate şi capacitate de retenţie a apei;
- intensificarea procesului de fotosinteză şi creşterea producţiei agricole pe terenul amenajat;
- producerea de biomasă pentru diverse ramuri ale economiei;
- cultivarea intensivă a plantelor cu conţinut bogat în uleiuri vegetale, pentru obţinerea biocarburanţilor sintetici.
Vă propun, stimaţi cititori, să accesaţi http://forum.portal.edu.ro/uploads/post-40-1417525730.jpg .

Mijloc de transport ultrarapid

Vasile Tudor — Thu, 26 Feb 2015 09:34:42 +0200

În anul 2005 am înregistrat la OSIM o soluţie tehnică originală pentru un mijloc de transport ultrarapid cu posibilităţi multiple de utilizare.
Prin utilizarea soluţiei tehnice se obţin următoarele avantaje :
- pot atinge viteze de deplasare foarte mari într-un interval de timp scurt;
- debitul masic de aer absorbit din atmosferă este mult mai redus decât la vehiculele actuale pe pernă de aer, deoarece oxidantul reprezintă numai o parte din substanţele care se combină în reacţia de ardere a combustibilului, iar la temperaturi ridicate, densitatea gazelor arse este mică, chiar şi la presiuni relativ mari;
- sunt greu de reperat de către radar, iar ca ţinte în mişcare au o probabilitate mică de a fi lovite de către proiectile.
Vă propun, stimaţi cititori, să accesaţi http://forum.portal.edu.ro/uploads/post-40-1417258858.jpg .

Dicţionar multilingv

Vasile Tudor — Thu, 26 Feb 2015 09:15:11 +0200

    În urmă cu şapte ani, la iniţiativa prof. Tudor Sidonia, Grupul Şcolar Dragalina a participat la un proiect multilateral Comenius cu unităţi şcolare din Franţa, Germania, Italia şi Spania. Cu această ocazie, am conceput site-ul proiectului în care am postat un dicţionar multilingv - deosebit de util pentru comunicarea dintre participanţii la proiect. Deşi are dimensiuni reduse, acest dicţionar poate fi extins prin includerea altor cuvinte şi expresii din limbajul diversificat al Uniunii Europene.
    Dicţionarul multilingv, pe lângă învăţarea simultană a mai multor limbi şi utilizarea sa pentru traduceri sau retroversiuni, permite efectuarea unor studii lingvistice prin compararea cuvintelor româneşti şi străine care au semnificaţii similare.
El poate fi transpus în tabele Word sau în alt format reconfigurabil, în care este posibilă ordonarea alfabetică a cuvintelor pentru fiecare coloană, alfel spus, pentru fiecare limbă. Coloanele sunt puse în evidenţă prin culori distincte, pentru a simplifica modul de găsire a cuvintelor echivalente dispuse pe acelaşi rând.
    Vă propun, stimaţi cititori, să accesaţi http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=2382336 .