Argumentare
În orizontul axiologiei, cunoaşterea este considerată o dimensiune a condiţiei umane, în cadrul căreia se înscrie şi problematica adevărului, a valorii şi a valabilităţii cunoştinţelor. Numai o viziune sintetică, care să integreze într-un tot unitar tipurile de adevăr (analitic şi sintetic, formal şi factual, logic şi matematic) ar putea decide asupra valabilităţii cunoştinţelor din domenii extrem de diverse, altfel spus, asupra comprehensibilităţii lumii.
  Orice teorie novatoare  are la bază ipoteze verosimile, care trebuie să îndeplinească unele  cerinţe:
-să aibă coerenţă  logică şi generalitate maximă;
-să nu contrazică total rezultatele anterioare ale ştiinţei;
-să explice  calitativ şi cantitativ relaţiile cauză–efect  din realitatea obiectivă;
-să aibă valoare predictivă, altfel spus, să  anticipeze  evoluţia unei game variate de fenomene;
-să fie testabilă, adică să dea naştere la enunţuri empirice verificabile în practică.
Numai o viziune sintetică, care să integreze într-un tot unitar diversitatea tipurilor de adevăr (analitic şi sintetic, formal şi factual, logic şi matematic) ar putea decide asupra valabilităţii cunoştinţelor din domenii extrem de  variate, altfel spus, asupra unui model gnoseologic transdisciplinar.
  Pentru verificarea unei teorii ştiinţifice, M. Bunge indică patru categorii de teste, şi anume:   a)  teste interteoretice  (examinarea compatibilităţii unei teorii cu restul cunoaşterii ştiinţifice acceptate la un moment dat);
    b)teste metateoretice (analiza critică a unor principii logice, cum ar fi noncontradicţia, dar şi raportarea la criterii semantice, cum ar fi posibilitatea interpretării în termeni empirici);
    c)  teste filosofice  (judecarea teoriei prin prisma filosofiei dominante în cercurile ştiinţifice);    d)  teste empirice  (verificarea acordului cu experienţa a unor concluzii ce decurg din ipotezele de bază ale teoriei ştiinţifice).
  Subscriu la părerea lui Hegel că “adevărul este un cuvânt mare, şi un lucru şi mai mare...Dacă spiritul omului este sănătos, inima trebuie să-i bată mai tare ori de câte ori este vorba despre adevăr”.
  De aproape un deceniu am fost preocupat de un model gnoseologic transdisciplinar care să permită abordarea unitară a câmpurilor electromagnetic şi gravitaţional. Pentru  a afla cum am conceput teoria dipolilor vortex, vă invit, stimaţi cititori să accesaţi  fişierul ataşat...
  Lucrarea ştiinţifică transdisciplinară “Teoria dipolilor vortex” a fost concepută sub semnul descifrării enigmelor existenţei prin extinderea şi  aprofundarea cadrului ştiinţific  actual despre existenţă.  Rezultatele obţinute au fost integrate într-o concepţie unitară aflată la frontierele cunoaşterii, de tip “scientia nova” -  cu funcţii explicative şi predictive deloc neglijabile.
  Acest model gnoseologic transdisciplinar permite abordarea unor enigme în reflectarea existenţei de către psihicul uman, precum:
-  ştiinţa, filosofia  şi religia, sunt considerate doar modalităţi diferite pentru cunoaşterea adevărului absolut de către fiinţa umană în evoluţia culturii  şi civilizaţiei, fără ca acestea să fie corelate în prezent  într-o teorie unitară despre existenţă;
- viteza luminii în vid este o constantă  universală, dar se modifică în medii transparente în care materia este structurată prin atomi şi molecule;
- fotonul este o particulă elementară care se manifestă doar în mişcare, având timpul  mediu de viaţă infinit (este indestructibil), dar dispare “fără urmă” în interacţiunea cu substanţa. Mai mult,  nu se explică de  ce masa de mişcare a fotonului  poate  avea  orice  valoare deşi viteza acestuia este constantă;
-gravitonul este considerat particula câmpului gravitaţional, dar nu a fost pus  în evidenţă experimental;
- forţele electrice şi gravitaţonale dintre două microparticule sunt invers proporţionale cu pătratul distanţei dintre ele, fără să existe o teorie unitară pentru aceste câmpuri şi nici  o argumentare logică a interacţiunilor respective;
- se neglijează faptul că fotonii nu interacţionează între ei, ci doar cu microparticulele, prin “trenuri de unde fotonice” în cadrul unor procese de rezonanţă;
-este meritul lui Einstein de a fi intuit posibilitatea unificării câmpului gravitaţional cu cel electromagnetic, altfel spus, a transmis o provocare pentru generaţiile viitoare  de a cerceta unitatea în diversitate a existenţei;
- mărimile fizice,  precum masa, sarcina electrică sau inducţia electrică, sunt noţiuni abstracte, care nu pot fi  justificate la nivel intuitiv în cadrul ştiinţei actuale;
- structurarea materiei  este discontinuă pe diverse nivele de organizare - de la microcosmos la macrocosmos şi megacosmos -  fără corelarea aprofundată  a mecanismelor devenirii existenţei;
-dualismul undă-corpuscul este un concept contradictoriu  pentru interpretarea manifestării existenţei la nivelul microcosmosului, care   a fost transpus la nivel abstract  în formalismul mecanicii cuantice;
-modelul standard al particulelor elementare este insuficient pentru abordarea “unităţii în diversitate” a existenţei, care nu oferă o schemă  logică unitară şi completă a structurării materiei şi a interacţiunilor fundamentale din microcosmos;
-modelele  nucleare existente, deşi  permit  interpretarea  unor  procese intranucleare  şi a unor date experimentale,  nu  dau  un  răspuns  credibil  la  următoarea  întrebare  esenţială: de  ce  nu  există  nuclee cu A ≥ 2 formate  numai din protoni, având  în vedere că  interacţionează  prin forţe nucleare  de  atracţie mult  mai  intense  decât  forţele  electrice  de  respingere?
- expansiunea Universului este un fapt dovedit experimental, dar nu este argumentat  riguros  la nivel teoretic;
-  apariţia Universului prin Big Bang rămâne o ipoteză fascinantă,  fără să poată  fi validată experimental, aşa cum rezultă din experimentul efectuat de  CERN; 
- în concepţia actuală este dificil de explicat comportamentul materiei care se află  în stări speciale, precum: gaură neagră,  gaură albă, materie neagră, energie neagră, pulsari, quasari etc. 
   Aceste argumente au reprezentat provocări euristice pertinente  pentru conceperea unei teorii dialectice în care se  justifică de  ce proprietăţile  particulelor elementare  sunt  reflexia “în  oglindă” a  proprietăţilor antiparticulelor  corespunzătoare. Ipotezele novatoare  nu au fost emise în mod arbitrar, ci pe baza unor considerente ştiinţifice, pentru a oferi  cadrul demersului cognitiv de abordare a realităţii obiective într-o existenţă lărgită având două compnente duale, mai precis,  Universul nostru (format din materie) şi Universul complementar(format din antimaterie), care  nu sunt “paralele”, ci coexistă, având în comun dimensiunea temporală.
http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=2480091