1.  Renașterea speranțelor
  Trecerea de la feudalism la capitalism s-a făcut printr-o etapă intermediară denumită Renaștere (derivă din verbul „a renaște”, fr. renaissance, it. rinascimento), care reprezintă o mișcare ideologică și culturală din sec. XIV-XVI (Italia), sec. XVI (Franța, Germania, Țările de Jos), a doua jumătate a sec. al XVI-lea și începutul sec. al XVII-lea (Anglia, Spania), sec. XVI, XVII și începutul sec. al XVIII-lea (Țările Române). Această perioadă din istoria culturii și civilizației  se caracterizează prin respectul față de om (umanism), reactualizarea valorilor din Antichitate, reforma religioasă, progres economic, descoperiri geografice, apariția capitalului financiar și bancar, dezvoltarea orașelor etc.
Bazele științei moderne au fost puse în timpul  Renașterii, odată cu apariția relațiilor de producție capitaliste. Aceeași Renaștere, care a lăsat opere nepieritoare în artă, a transformat profund conștiința umană, prin raportarea la o nouă scară de  valori și situarea pe alte direcții de acțiune, punând accentul pe încrederea în om și în posibilitățile sale, dreptul său la gândire și manifestare liberă, cercetează cu venerație operele antichității și se inspiră din culturile greacă și romană. Umaniștii sunt reprezentanți de seamă ai Renașterii, care  au promovat ideea demnității omului ca ființă  autonomă, creatoare, au îndemnat la o morală independentă de religie, bazată numai pe rațiune și natură.
  Se poate afirma că Renașterea reprezintă o revenire la raționalitate, atingând  un plan superior în cunoaștere, după o îndelungată  perioadă de cenzură din istoria omenirii.
   Această mișcare culturală și ideologică a făcut posibilă trecerea la capitalism, un nou tip de societate, care se continuă până în zilele noastre, înscriindu-se pe anumite coordonate de referință, și anume: evoluție istorică deosebit de complexă (unitate și diversitate, continuitate și discontinuitate), mutații ideologice și politice (drepturile și libertățile cetățenești, drept internațional, organizarea și funcționarea instituțiilor politice), revoluție științifică, tehnică și tehnologică, trecerea la societatea industrială și postindustrială (prin mecanizare, automatizare, cibernetizare, robotizare), formarea națiunilor și a statelor naționale moderne, reconfigurarea sferelor de influență la scară planetară (rol și statut, participarea la circuitul mondial de valori materiale și culturale), sistemul financiar și politica investițiilor (banii devin capital dacă sunt investiți eficient pentru a obține profit),  integrare economică pe scară largă, regândirea concepțiilor politice și globalizare, dar și tendințe de descentralizare și autonomie etc.
Producția capitalistă  este organizată pe baze științifice (management economic), iar piața liberă este concurențială, fiind  reglată prin mecanismul cerere-ofertă, care poate fi evaluat în prealabil prin studii de marketing.
  Concis, epoca modernă și contemporană se caracterizează prin dezvoltarea economiei capitaliste, progresul științei, tehnicii și tehnologiei, competiție la scară  planetară, precum şi apărarea drepturilor și libertăților cetățenești.
  Democrațiile moderne presupun participarea maselor populare la conducerea societății, fie prin reprezentanți aleși prin vot universal (democrație reprezentativă), fie prin implicarea directă a cetățenilor (democrație participativă), separarea puterilor în stat , pluripartidism politic, libertate de exprimare și inițiativă responsabilă.

2. Formarea Națiunilor
Pentru înțelegerea semnificației termenului de națiune se face trimitere la cele două concepţii apărute în cadrul iluminismului francez, respectiv romantismului german.
  În primul caz, naţiunea este expresia voinţei indivizilor de a se constitui într-un stat suveran prin libera lor asociere în calitate de cetăţeni, fapt care este consfiinţit într-un act fondator (constituţia).
  În cel de-al doilea caz, naţiunea este expresia legăturilor profunde care iau naştere între membri aceluiaşi popor, ca urmare a originii lor comune, a unităţii lor de limbă şi cultură, precum şi a sentimentului istoriei trăite împreună, aspecte puse în evidenţă de romantism.
În DEX, noțiunea este definită ca fiind  o comunitate stabilă de oameni, care s-a  constituit în cursul istoriei ca stat  pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică, precum și de factură psihică, manifestate  în particularitățile specifice ale culturii.
Începând din sec. al XIX-lea s-au manifestat tot mai intens conştiinţa naţională şi lupta popoarelor pentru făurirea unor state unitare proprii, libere şi independente.  Astfel, popoarele din America Latină, sub conducerea lui Simon Bolivar, José de San Martin şi Miguel Hidalgo au reuşit să înlăture dominaţia spaniolă şi portugheză, punând bazele unor state naţionale.
  În Europa, mişcarea de eliberare naţională a popoarelor a întâmpinat rezistenţa a două imperii:
- Imperiul Habsburgic, care includea italieni, germani, unguri, cehi, slovaci, polonezi, sârbi, croaţi, românii din Transilvania;
- Imperiul Otoman, care controla în zona europeană soarta grecilor, sârbilor, albanezilor, bulgarilor, românilor din Ţara Românească şi Moldova.
  Formarea statului naţional italian s-a realizat prin unificarea succesivă în jurul regatului Piemont, a Lombardiei, Siciliei, părţii de sud a Italiei şi mai târziu a Veneţiei.
  După aderarea Romei, care devine în 1871 capitala regatului Italiei, având în frunte pe Victor Emmanuel al II-lea, Papa s-a retras în statul Vatican.
  Un proces similar s-a petrecut în cazul Germaniei. Iniţiativa pentru unificarea celor 34 de state germane a avut-o Prusia, al cărui rege Wilhelm I de Hohenzollern, sprijinit de  energicul politician Otto von Bismarck a reuşit să elibereze unele teritorii aflate sub stăpânirea Danemarcei, să integreze cele 21 de state ale Confederaţiei Germaniei de Nord, aflate sub tutela Austriei, iar după  învingerea Franţei, au fost  alipite statele germane situate la sud de râul Main, inclusiv provinciile franceze Alsacia şi Lorena.
  După pierderea Confederaţiei Germaniei de Nord, austriecii şi-au împărţit puterea cu cea a maghiarilor din cadrul Imperiului Austro-Ungar, împăratul Austriei, fiind şi rege al Ungariei. Deşi acest sistem politic a agravat opresiunea naţională a celorlalte popoare subjugate, totuşi Viena a rămas una dintre puţinele metropole europene în care spiritul novator a fost extrem de activ în cultură.
  Situaţia popoarelor din sud-estul Europei s-a schimbat după criza orientală (1875-1878) şi războaiele balcanice (1912-1913), când, prin lichidarea stăpânirii turceşti, Serbia, Muntenegru, România, Bulgaria şi Albania au devenit independente, Grecia, având acest statut încă din 1829 (Tratatul de la Adrianopol).
  În istoria românilor, data de 24 ianuarie 1859  reprezintă o etapă importantă pe traiectoria devenirii în spațiul dintre  Carpați, Dunăre și Marea Neagră.
  Procesul  revoluționar  din 1848 - bazat pe continuitatea legăturilor culturale și economice dintre Moldova și Țara Românească -  a avut ca rezultat uniunea vamală  a acestora în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.  
Pentru Ţara Românească şi Moldova, înfrângerea revoluţiei de  la 1848 a însemnat condamnarea pe mai departe de a rămâne suzerane Imperiului Otoman, chiar dacă, prin Tratatul de la Paris (1856, care a încheiat războiul Crimeii) ele trec sub garanţia celor 7 puteri semnatare. 
  Referitor la Unirea Principatelor Române, este important  anul  1857,  având în vedere că Marile Puteri acordă acestora   dreptul de organizare a unui referendum pentru consultarea populației cu drept de vot. În  acest scop, au fost constituite Adunări ad-hoc pentru  alegerile din  Divanurile ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice a țărilor române.
  La 5 ianuarie 1859, liderul unionist, Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”,  a fost ales în unanimitate domnitor în Moldova, iar pe  24 ianuarie 1859,  la propunerea deputatului  Vasile Boerescu, a fost  ales în unanimitate și  domnitor al Țării Românești.
  Evenimentul istoric de  la 24 ianuarie 1859 a fost considerat de Poarta Otomană și Austria o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenției  nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane diferite.
  Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova şi Ţara Românească, a fost posibilă în 1862 realizarea unui Parlament și a unui Guvern unificate,  punându-se astfel bazele statului naţional al Principatelor Române.
  Marele domnitor a realizat reforme îndrăzneţe pentru  modernizarea Principatelor Unite, precum reforma agrară şi cea electorală, pe care le-ar fi continuat cu siguranţă, dacă  nu ar fi fost obligat să abdice în 1866, în favoarea lui Carol de Hohenzollern–Sigmaringen.
  Numele oficial de  România a fost adoptat prin Constituţia  din 1 iulie 1866, iar regimul politic a devenit    monarhie constituţională.
  Mica Unire din 24 ianuarie 1859 a fost desăvârșită în 1918, atunci când s-a format România Mare - prin unirea cu Regatul României a Basarabiei (27 martie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău), a Bucovinei (15 noiembrie 1918) şi a Transilvaniei (1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia).
Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala ortodoxă  din Alba Iulia, Regele Ferdinand și Regina Maria  au fost încoronaţi  ca suverani ai tuturor românilor de la Nistru până la Tisa.

3.  Lumea postbelică
Organizarea lumii postbelice (regimul politic şi trasarea frontierelor) a fost decisă de puterile aliate încă  de  la Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945),  urmată apoi de  Conferinţa de la Postdam (17 iulie-2 august 1945), având următoarele efecte:
- URSS anexează Ţările Baltice, nordul Prusiei orientale, unele teritorii din Finlanda, Cehoslovacia şi România;
- Polonia primeşte în schimb teritorii compensatorii pe seama Germaniei (graniţa germano-polonă fiind stabilită pe râurile Oder şi Nisa);
- Germania, inclusiv oraşul Berlin, este împărţită în patru zone de ocupaţie (americană, engleză, franceză şi rusă);
- judecarea şi pedepsirea marilor criminali de război de către Tribunalul Internaţional de la Nürnberg, pentru cruzimea şi atrocităţile comise asupra populaţiei civile, deportările în masă şi încercările de a extermina poporul evreu în lagărele de la Auschwitz, Dachau, Treblinka etc.
- pregătirea Conferinţei care să pună bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite.
  De fapt, starea de război dintre Germania pe de o parte, Anglia şi SUA pe de altă parte, a încetat abia în 1951, iar între Germania şi URSS, după 1955.
  Începând din anul 1945, ţările din Europa de Est au intrat în „sfera de securitate” a URSS, transformată apoi de Stalin în zonă de influenţă politică, unde au fost instaurate regimuri comuniste, autointitulate democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia, o parte din Germania, România, Ungaria, Bulgaria)  au sprijinit menţinerea la putere a comuniştilor din Albania şi Iugoslavia, care preluaseră conducerea încă din timpul celui de-al doilea razboi mondial.
   Cu excepţia Iugoslaviei, în aceste ţări s-a adoptat modelul sovietic, prin trecerea la naţionalizarea industriei, băncilor, transporturilor şi telecomunicaţiilor, colectivizarea agriculturii, centralizarea şi planificarea economiei, impunerea unipartidismului şi a ideologiei comuniste etc. 
   Socialismul exprimă o multitudine de sisteme socio-economice și de doctrine politice care au  în comun dreptul de proprietate socială și controlul mijloacelor de producție.  În concepția lui Marx, socialismul are ca finalitate eliminarea capitalului, a pieței, a banilor și chiar a muncii ca marfă.  Comunismul reprezintă forma avansată  a concepțiilor socialiste care proiectează  dezvoltarea  orânduirii socialiste ca o cerință a rațiunii,  prin transformarea socială și edificarea unei societăți ideale, bazată pe abundență și egalitate.
  Sistemul socialist s-a extins şi la ţări din afara Europei, precum : China, Mongolia, Vietnam, Coreea, Cuba.
  Pe de altă parte, democraţiile occidentale au cunoscut o dezvoltare economică rapidă, beneficiind de sprijinul american prin „planul Marshall”, mai ales Japonia şi R.F. Germania.
  În acelaşi timp, procesele decolonizării au pus în evidenţă aşa-numitele „ţări din Lumea a treia”, care nu aparţin nici sistemului capitalist, nici celui comunist, aflându-se într-o stare cronică de subdezvoltare. De aceea, în paralel cu relaţiile Est-Vest, în politica mondială a secolului al XX-lea, s-a vorbit  deseori de relaţiile Nord-Sud.
  Diferenţele ideologice manifestate frecvent prin relaţii tensionate între cele două superputeri, SUA şi URSS, şi în general, incompatibilitatea dintre democraţiile occidentale şi regimurile comuniste sunt cunoscute în istorie ca ,,Războiul rece” sau ,,Cortina de fier”(dintre Vest si Est).
  Dezvoltarea omenirii în două blocuri militare opuse va fi confirmată oficial prin iniţierea la Washington (4 aprilie 1949) a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord de către SUA, Anglia, Canada, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Islanda şi Portugalia, la care au aderat apoi Turcia şi Grecia. Ca răspuns, opt state socialiste europene, printre care şi România, au semnat la 14 mai 1955 Tratatul de la Varşovia.
In perioada „războiului rece”, sistemul bipolar mondial a trecut printr-o criză politică şi militară profundă (războiul din Coreea, naţionalizarea în 1954  de  către Egipt  a  Canalului  Suez, instalarea în 1962  de  către URSS  a  unor rachete  nucleare  în  Cuba), care  a  fost  urmată  între 1963-1975 de o destindere relativă: semnarea de către SUA, URSS şi Anglia a „Tratatului cu privire la interzicerea experienţelor nucleare în atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă”, apoi a „Tratatului asupra neproliferării armelor nucleare”, acordul SALT 1 dintre SUA şi URSS cu privire la limitarea armamentului strategic, adoptarea la Bucureşti (în 1966)  a „Declaraţiei cu privire la întărirea păcii şi securităţii” de către statele participante la Tratatul de la Varşovia,  semnarea în 1975 a documentului final al Conferinţei de la Helsinki, prin care cele 35 de state participante se obligau să recunoască graniţele deja existente.
  Din păcate, acest climat de destindere a fost influenţat negativ de şocul petrolier din 1973, care a declanşat o criză economică mondială prin creşterea preţului petrolului de către statele arabe, cumulat cu efectele celor două razboaie arabo-israeliene din 1967 și 1973, la care s-au adăugat conflictele militare dintre Irak şi Iran sau dintre Anglia şi Argentina, războaiele civile din Liban şi Afganistan, mişcările anticomuniste din Chile şi Nicaragua, amplasarea în Europa de către sovietici (1979), şi apoi de către americani, a unor rachete nucleare cu rază medie de acţiune.
  Criza economică a ţărilor occidentale va fi depăşită  abia după 1983, mai ales printr-o politică liberală promovată de Margaret Theacher în Anglia, Ronald Reagan în SUA, Helmuth Kohl în Germania şi Jacques Chirac în Franța.
  Desigur, liberalizarea concurenţei, robotizarea şi informatizarea industriei au condus la disponibilizarea unui număr mare de muncitori, fapt care a impus luarea unor măsuri pentru atenuarea nemulţumirilor sociale.

4. Începutul sfârșitului lagărului socialist
   O schimbare în politica internă și  internațională s-a produs după 11 martie 1985, atunci când Mihail Gorbaciov a fost ales Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
   Ca lider al partidului și conducător al țării, Gorbaciov a  lansat oficial la cel de-al XXVII-lea Congres al Partidului Comunist din februarie 1986 reforme îndrăznețe, și anume: glasnostul (politica de transparenţă a informaţiilor),  perestroika (restructurare)  și uskorenie (accelerarea dezvoltării economice). 
  Celebrul politician a urmărit  diminuarea  rolului partidului comunist în favoarea intelectualităţii, categorie socială capabilă să se adapteze la revoluţia tehnico-ştiințifică şi să revigoreze economia.
Speranţele au fost însă înşelate, deoarece izbucnirea naţionalismelor locale au dus la intrarea într-un colaps economic şi dezagregarea statului sovietic - devenit după 1991, Confederaţia Statelor Independente. În aceste condiţii, în Rusia puterea este preluată de Boris Elţîn, care a decretat încetarea activităţii partidului comunist şi a poliţiei secrete (KGB).
  Schimbările din URSS au constituit semnalul pentru înlăturarea regimurilor comuniste din Europa de Est, în locul lor instaurându-se democraţii bazate pe pluripartidism, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti, economie de piaţă, separarea puterilor în stat etc.
Pentru a-și exprima dorința de libertate,  după  50 de ani de la Pactul Molotov-Ribbentrop, aproape  2 milioane de cetățeni  din Letonia, Estonia și Lituania au format, la 23 august 1989,  un „lanț uman al libertății”  pe un traseu de  peste 600 km, numit Calea Baltică, într-un protest pașnic față de regimul comunist din Uniunea Sovietică. Acest eveniment impresionant a fost prezentat de  marile canale de știri din întreaga lume, independența celor trei țări baltice fiind reinstaurată în 1990 și recunoscută, până la sfârșitul anului 1991, de majoritatea statelor  occidentale.
În cazul  României,  procesul istoric de instaurare a principiilor statului de drept a fost declanşat spre sfârşitul anului 1989 şi a căpătat aspecte dramatice, fiind soldat cu peste 1000 de morţi, printre care şi cuplul prezidenţial Elena şi Nicolae Ceauşescu.
  Prin dispariţia CAER şi a Tratatului de la Varşovia (1 aprilie 1991), speranţele noilor democraţii europene, nevoite să facă faţă unor tranziţii dure, sunt legate de integrarea în NATO şi în  Uniunea Europeană (UE), pentru a-şi asigura securitatea naţională şi accesul nelimitat la valorile civilizaţiei occidentale.

5. Opțiuni de organizare a omenirii
Societatea Națiunilor, numită și Liga Națiunilor, este prima organizaţie internaţională dedicată menţinerii păcii, fiind înființată la 10 ianuarie 1920, după Conferința de la Paris (18 ianuarie 1919), care a pus capăt Primului Război Mondial  și a pus bazele unei politici teritoriale în Europa. În Pactul Societății Națiunilor au fost stabilite scopurile principale: prevenirea războiului prin securitate colectivă, dezarmarea și rezolvarea disputelor internaționale prin negociere și arbitraj. De asemenea erau tratate  probleme referitoare la condițiile de muncă, tratamentul corect al locuitorilor indigeni, traficul de persoane sau  droguri, comercializarea armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război și protejarea minorităților din Europa.
  Din păcate,   fiind lipsită de mijloace practice de intervenţie, ea a dus o politică ineficientă, care nu a putut să evite apariţia celui de-al Doilea Război Mondial.
În continare sunt prezentate date despre Nicolae Titulescu - personalitate de referință   în cultura și politica românească, fiind jurist, profesor universitar, membru titular al Academiei Române, diplomat, ministru al afacerilor străine, ministru plenipotenţiar, președinte al Ligii Națiunilor (predecesoare ONU) etc. 
  S-a născut la Craiova  pe 4 martie 1882 ca fiu al lui  Ion Titulescu și al Mariei Urdăreanu, iar copilăria și-a petrecut-o  în Titulești (Olt), la moșia tatălui său.
  A urmat studiile primare și liceale la Craiova, iar în 1900, după absolvirea liceului “Carol I”, datorită  rezultatelor excelente (premiul de onoare la examenul de bacalaureat), a primit  o bursă la  Paris, unde va participa   timp de 5 ani la cursurile Facultăţii de Drept.
  După obținerea doctoratului în 1905, s-a întors în România, devenind profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi, iar doi ani mai târziu, s-a transferat la Universitatea din Bucureşti și s-a căsătorit cu Caterina Burcă .
  Nicolae Titulescu s-a înscris în Partidul Liberal Conservator condus de Tache Ionescu în 1907, având o ascensiune politică fulminantă: în 1912 a fost ales deputat de Romanați, în 1917 a fost numit Ministru al Finanţelor, în perioada 1928-1936 fiind ales de mai multe ori Ministru al Afacerilor Străine.
   Încă din perioada neutralităţii, Nicolae Titulescu a militat pentru unirea Transilvaniei cu România, participând în vara anului 1918   la înfiinţarea Comitetului Naţional Român, care a avut scopul de a promova  în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea naţională.
   Ca  ministru la Externe, marele diplomat român a combătut  reproşul guvernului de la Budapesta  cu privire la discriminarea prin reforma agrară din 1921 a moșierilor din Ardeal.
  Începând din anul 1921, Titulescu a fost  delegat permanent al României la Liga Națiunilor, fiind ales de două ori (1930 și 1931)  Președinte al  acestei organizaţii internaționale, calitate în care a militat pentru impunerea normelor dreptului internațional, combaterea revizionismului în Europa, păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace,  stabilirea unor  raporturi de bună vecinătate între statele mari şi mici, respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor statelor în relaţiile internaţionale, prevenirea agresiunii și promovarea securității colective.
   Unii dintre contemporanii săi  i-au reproşat încrederea arătată liderilor bolşevici (Maxim Litvinov, ministrul de externe al URSS), precum și simpatia pentru acțiunile stângii politice europene în Războiul Civil din Spania.
  După instaurarea nazismului în Germania, Titulescu și-a  dat seama de pericolul în care se află Europa dacă nu se acționează pentru colaborarea internațională în interesul păcii şi securităţii europene, fiind semnatarul, în numele Guvernului României, a convențiilor de la Londra:
• împotriva agresorului şi a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înţelegeri;
• pentru încheierea în 1934 a Înţelegerii Balcanice (pacte regionale împotriva agresiunii din partea statelor revizioniste). 
  Din păcate, pe data de 29 august 1936,  regele Carol al II-lea, sub presiunea guvernului şi a anturajului său pro-german, l-a demis pe Titulescu din toate funcțiile oficiale, obligându-l să plece în exil, mai întâi în Elveția, apoi în Franța.  Chiar și în exil, Titulescu a militat prin conferinţe şi articole de ziare pentru ideea apărării păcii, anticipând pericolul unei noi conflagrații mondiale. 
  Nicolae Titulescu, după o lungă suferință,  s-a stins din viață la Cannes (Franța), în data de 17 martie 1941, rămășițele sale pământești fiind aduse un an mai tîrziu în țară  şi înhumate în curtea Bisericii “Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.
  Pentru posteritate este sugestivă afirmația emoționantă a lui Titulescu: “Viaţa mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viaţa lumii, apărându-i, totodată, interesele naţionale”.
Organizaţia Naţiunilor Unite a fost fondată la  24 octombrie 1945, însă bazele acesteia au fost stabilite la Conferinţa de la San Francisco, prin semnarea,  pe 26 iunie 1945,  de către 50 din cele 51 de țări membre, a Cartei Organizației Națiunilor Unite, având scopul de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională și respectarea dreptului internațional.
  Pe lângă o serie de aticole, care sunt grupate în capitole, Carta are și un Preambul în care se afirmă: „Noi, popoarele Națiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generațiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieți de om, a provocat omenirii suferințe de nespus, să ne reafirmăm credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor, precum și a națiunilor mari și mici, să creăm condițiile necesare menținerii justiției și respectării obligațiilor decurgând din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional, să promovăm progresul social și condiții mai bune de trai într-o mai mare libertate, și în aceste scopuri să practicăm toleranța și să trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini, să ne unim forțele pentru menținerea păcii și securității internaționale, să acceptăm principii și să instituim metode care să garanteze că forța armată nu va fi folosită decât în interesul comun, să folosim instituțiile internaționale pentru promovarea progresului economic și social al tuturor popoarelor, am hotărât să ne unim eforturile pentru înfăptuirea acestor obiective. Drept urmare, guvernele noastre, prin reprezentanții lor, reuniți în orașul San Francisco și având depline puteri, recunoscute ca valabile și date în forma cuvenită, au adoptat prezenta Cartă a Națiunilor Unite și înființează prin aceasta o organizație internațională care se va numi Națiunile Unite.”
În Cartă,  pe lângă structura organizatorică (Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Supremă de Justiţie, Secretariatul) sunt menţionate principii de drept internaţional valabile şi în prezent: de reglementare paşnică a diferendelor între state fără a recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de cooperare în rezolvarea tuturor problemelor de ordin economic, social, intelectual şi umanitar, de tratament egal al naţiunilor mari şi mici, de respectare a drepturilor omului etc.
În prezent, ONU are 193 de state membre, iar sediul central al organizației se află la New York.

North  Atlantic  Treatz  Organisation (Organizaţia Tratatului de Nord)  este  o  alianţă politico-militară pentru apărare colectivă, instituită prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington,  pe 4 aprilie 1949.  
  NATO reunește 30 de țări din Europa și America de Nord, având Sediul General la Bruxelles (Belgia), iar Sediul Central al Forțelor Aliate din Europa se află în apropiere de Mons (Belgia).  România a aderat la NATO în 2004, devenind un partener activ alături de celelalte state membre.
Sarcinile fundamentale ale NATO sunt: securitatea, consultarea, descurajarea conflictelor, apărarea, managementul situațiilor de criză, parteneriatul.
  În articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord se afirmă: „Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor părţilor şi, în consecinţă, sunt de acord că, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, recunoscut prin art. 51 din Carta  Organizaţiei Naţiunilor Unite, va sprijini partea sau părţile atacate, prin realizarea imediată, individual şi împreună cu celelalte părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, în vederea restabilirii şi menţinerii securităţii în spaţiul Atlanticului de Nord. Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca urmare a acestuia vor fi imediat aduse la cunoştinţă Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după adoptarea de către Consiliul de Securitate a măsurilor necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”.
NATO are următoarea structură: Cartierul General al NATO, Consiliul NATO (Consiliul Atlanticului de Nord),  Adunarea Parlamentară a NATO, la care se adaugă structuri militare(unități și formațiuni militare care constituie organismul operațional al NATO).
  Deşi SUA a rămas singura superputere mondială capabilă să joace rolul de „jandarm internaţional”, iar NATO, ca sistem de apărare colectivă, poate să intervină în orice parte a lumii (ex. războiul împotriva Irakului, cazul Iugoslaviei), se remarcă creşterea ponderii UE, a Chinei şi a Rusiei în noua ordine planetară.
Istoria Uniunii Europene (UE) începe în 1950, când Jean Monnet este însărcinat de ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, să realizeze un proiect prin care s-au pus bazele organizării „Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului” (CECA), incluzând alături de Franţa încă 5 ţări semnatare – RFG, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
  Alături de CECA, în anul 1957 au fost create EURATOM-ul (pentru utilizarea paşnică a energiei atomice) şi CEE (Comunitatea Economică Europeană), cele trei fiind numite Comunitatea Europeană(CE).
   De la şase ţări membre CE se ajunge în 1973  la  nouă, prin intrarea Marii Britanii, a Irlandei şi a Danemarcei, în 1981 aderă Grecia, iar în 1986 Spania şi Portugalia.
  Pe 7 februarie 1992, la Maastricht, Consiliul European a adoptat Tratatul Uniunii Europene, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea sa de către toate statele membre.  De fapt, prin Tratatul de la Maastricht se instituie Uniunea Europeana(UE), structură care se extinde în 1995 la 15 membri, apoi în 2004 au aderat  alte 10 ţări. După integrarea la 1 ianuarie 2007 a Bulgariei şi României în UE, s-a ajuns la 27 ţări membre.

6.  Evoluția tehnicii și tehnologiei
Devenirea omenirii este marcată de dezvoltarea fără precedent a științei, tehnicii și tehnologiei  începută  din a doua jumătate a secolului trecut și continuată în prezent. Tehnica miniaturizării aparaturii electronice a luat  un mare avânt după 1958, când inginerul american Jack Kilby a realizat primele circuite integrate, care constituie elementele de bază din structura hardware a calculatoarelor digitale sau analogice. Acestea reprezintă  circuite electronice microminiaturizate, realizate într-o structură unică pe o plăcuţă de material semiconductor (de obicei siliciu), numită cip (en. „chip” - aşchie).
  Un progres rapid a avut loc în tehnica și tehnologia informației, în care partea de hardware (unitatea centrală şi dispozitivele periferice) s-a dezvoltat în paralel cu partea de software (programe de sistem şi programe de aplicaţii).
  Există o gamă diversificată pentru  programele pentru  aplicaţii:  de procesare de text şi tehnoredactare, de calcul tabelar, de prezentare, de editare grafică, de gestionare a bazelor de date etc. Informaticienii îşi pot crea propriile programe de aplicaţii, prin transpunerea algoritmilor (succesiunilor de etape)  într-un limbaj de programare, munca acestora fiind  uşurată dacă utilizează principiile programării structurate , care se bazează  pe structurile liniare, alternative şi repetitive.
  Multimedia s-a născut după anul 1980, prin apariţia unor programe specializate care permit prelucrarea textelor, imaginilor şi sunetelor digitalizate într-o manieră interactivă. Cu ajutorul unor echipamente specifice putem să pătrundem şi să luăm decizii într-o lume virtuală tridimensională, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cea reală. Noile tehnologii permit introducerea datelor, nu numai cu tastatura şi mouse-ul, ci şi prin ecrane tactile, comenzi verbale sau chiar transmisia directă a semnalelor emise de creier.
  Explozia informaţională  din  cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a impus noi exigenţe privind spaţiile de stocare a datelor, de prelucrare şi de transfer al acestora, fapt care a determinat conectarea calculatoarelor în diverse reţele, de la cele locale până la Internet, cea mai vastă reţea existentă la care se poate conecta orice utilizator care are o dotare corespunzătoare pentru hard şi soft. 
  Încă din 1959, John Mc Carthy, profesor la Universitatea Stanford,  propune  soluţia „time-sharing”  (partajarea timpului), pentru a conecta  mai multe terminale la un singur calculator central.  În această modalitate de lucru, diverselor  aplicații (programe de calculator) -  care solicită acces concurențial  la o resursă  digitală(fizică sau logică) -  li se alocă  anumiţi  timpi  pentru folosirea resursei  respective.
  Precursorul Internetului  este ARPANET( Advanced Research Projects Agency Network),  prima rețea de computere interconectate creată în 1965 de Ministerul Apărării din SUA  prin  „Agenția pentru Proiecte de  Cercetare Avansată  pentru  Apărare” (DARPA - Defence Advanced Research Projects Agency ).  Data de 29 octombrie 1969 reprezintă un reper în istoria evoluţiei mijloacelor de comunicare, fiind realizată prima conexiune ARPANET între  University of California din Los Angeles și Institutul de Cercetare Stanford.
  Este tulburător faptul că apariţia Internetului  în a doua jumătate a secolului al XX-lea este legată de ambiţia SUA  de a nu-şi pierde hegemonia faţă de URSS, stat care avea armament nuclear şi lansase în spațiul cosmic primul satelit artificial al Pământului  - denumit Sputnik .
  În 1979, ARPANET  se separă în două reţele, una cu destinaţie militară şi una pentru lumea  universitară şi comercială, care puteau comunica între ele, obţinându-se  astfel  „inter-reţeaua” DARPA  Internet,  prima variantă a Internetului actual – o vastă  „rețea de rețele” cu o  dezvoltare exponenţială. 
  Termenul Internet  provine din cuvintele englezeşti interconnected (interconectat) și network( rețea). Calculatoarele din reţea sunt  interconectate conform protocoalelor (regulilor) de comunicare „Transmission Control Protocol” și „Internet Protocol”, numite împreună “stiva TCP/IP”.   Regulile de comunicare TCP/IP au fost  introduse în 1970 de Vint Cerf și Robert Kahn , fiind  necesare  pentru  ca  modele diferite de calculatoare, de exemplu cele compatibile cu IBM sau și Mac's, folosind sisteme diferite de operare, cum ar fi UNIX, Windows, MacOS,  să  poată schimba informaţii între ele.
  În modelul  client-server, conceput de  Lawrence Roberts,  informaţia este  împărţită iniţial în „porţii”(pachete) şi este apoi transmisă prin comutare de pachete (packet switching), fiecare pachet având adresa destinatarului  unde va fi reasamblată.  Dacă doriţi o comparaţie plastică, vă puteţi gândi la ceva similar reţelei rutiere, pe care autovehiculele sunt înlocuite cu pachete de informaţii, iar dirijarea traficului se face prin stiva TCP/IP. 
În mod uzual, accesul unui utilizator  la Internet se face printr-un  furnizor de servicii Internet (ISP – Internet Service Provider), care  deserveşte  o  rețea  regională  formată  prin interconectarea  ruterelor  din  diverse orașe.  Pachetele de informaţii destinate calculatoarelor din rețeaua ISP la care are acces utilizatorul sunt livrate direct, celelalte ajung  la operatorii principali de la nivelul „backbone” (șira spinării), companii  care asigură interconectarea reţelelor, ca de exemplu, AT&T şi SPRINT. Astfel de companii administrează mii de rutere conectate prin fibră optică, cu bandă largă de transfer. Firmele de hosting  promovează şi accesul   direct  al clienţilor  la backbone prin  utilizarea  așa-numitelor „ferme”(grupări)  de servere rapide  şi închirierea de spaţiu în rack-uri(dulapuri speciale care conţin  echipamentul clientului), procedeu  care asigură legături mult mai scurte şi rapide. 
  Pentru conectarea fizică a unui calculator la Internet există diverse posibilităţi: de la modemuri cu linie telefonică obişnuită sau cu cablu TV, la tehnologii DSL (digital subscriber line – linie digitală pentru abonaţi) sau chiar cu dispozitive portabile de tip PDA (personal digital assistant) etc.   Accesul prin linie de telefon fixă necesită un modem, componentă a calculatorului care asigură conversia semnalelor digitale în semnale analogice şi reciproc. Pe lângă reţeaua publică de telefonie fixă se pot utiliza şi linii fixe dedicate (închiriate), iar în prezent accesul la Internet  se poate face prin  rețeaua publică de curent electric.
  În  cazul  accesului  de  tip wireless(fără fir) la un ruter, legătura dintre  placa de  reţea(NIC) din computerul utilizatorului  şi  un  așa-numit „Active Point” sau „Hotspot”( integrat în ruter)  se face prin  unde  electromagnetice  folosind  tehnica Wi-Fi  sau tehnica WLAN.  Pe de altă parte, prin utilizatea tehnicilor GSM sau UMTS se asigură legătura radio de la un calculator portabil la reţelele de telefonie celulară.
  Interfaţa dintre utilizatori şi Internet se bazează pe diverse sisteme de operare care includ programe pentru servicii de tipul, ca de exemplu:
• E-mail (poşta electronică) - permite transmiterea de mesaje şi fişiere între utilizatori;
• IRC (Internet relay chat, ex. Skype) - discuţii purtate prin Internet;
• Cu-See-Me – participarea la videoconferinţe cu interlocutori aflaţi oriunde în lume;
• transfer financiar;
• cumpărături (E-bay, Vatera etc.) ;
• world wide web(www sau web) – serviciu internet pentru o  colecţie vastă de documente statice şi interactive.
  Bazele  aplicaţiei web  au fost puse  în 1989 de către Tim Berners Lee, cercetător la  Centrul European pentru Fizica Nucleară din Geneva (CERN). Această aplicaţie s-a dezvoltat  rapid după 1993, an când NCSA (National Center for Supercomputing Applications) din SUA a lansat browserul  „Mozaic” -  bazat pe o interfață  grafică de utilizator(Graphic User Interface, GUI)  foarte atrăgătoare şi simplu de folosit.  De  la  130 servere web existente în 1993 s-a ajuns după numai un an la circa  11 500.
Este bine de menţionat că  web-ul este o „rețea de rețele” (aplicaţie multimedială şi integrativă), care poate fi   accesată cu diverse alte browsere, precum: MS Internet Explorer, Google Chrome, Mozilla Firefox(provenit din Netscape Navigator), Opera,  Apple  Safari etc.
  În traducere   „world wide web”   înseamnă   „pânză de păianjen”,  formulare care sugerează  că navigarea pe  reţeaua web  se face prin intermediul unor multitudini de legături hipertext şi  hipermedia.  Când  utilizatorul dă clic de mouse pe cuvinte sau pe imagini marcate ajunge automat în altă locaţie pe web. Prin introducerea browserelor web s-a simplificat şi mai mult accesarea documentelor hiperlegate.  Fiecare pagină web este identificată prin adresa unică URL (prescurtarea de la  „uniform resource locator”).
  Internetul este o reţea deschisă tuturor abonaţilor la nivel global, spre deosebire de intranet(o reţea particulară a unei companii cu acces doar pentru angajaţi) şi extranet(o reţea particulară a unei companii cu acces pentru angajaţi şi anumite persoane autorizate din  afară). 
  Reţeaua Internet reprezintă un salt uriaş pentru cultură şi civilizaţie la cumpăna dintre milenii, deoarece asigură stocarea informaţiilor şi comunicarea la nivel planetar, având disponibilităţi pentru divertisment (muzică, filme, videoclipuri), marketing, afaceri şi comerţ electronic(e-commerce),  găzduire web (web hosting), votare online etc.
   Desigur,  cunoştinţele importante ale omenirii  sunt disponibile pe Internet, însă nu trebuie să se ajungă la dependenţa  omului de calculator,  având în vedere  consecinţele negative asupra sănătăţii, la care se adaugă riscurile legate de uniformizarea gândirii, a comodităţii demersului cognitiv şi a preferinţelor pentru  reprezentări concrete în defavoarea operaţiilor abstracte. Cartea tipărită rămâne totuşi un aliat de nădejde pe traiectoria devenirii umane.
  Pe de altă parte, există şi persoane de rea-credinţă care postează pe Internet informaţii dăunătoare(false, tendenţioase sau chiar imorale), ajungându-se  la  conceperea unor programe pentru spionarea activităţii unui utilizator, furtul din conturi bancare, viruşi informatici etc. Ca măsură de prevenţie,  vă recomand  securizarea calculatorului prin variante eficiente de software pentru antivirus, antispam şi firewall.
  Domeniul IT are o dinamică profundă prin schimbări fascinante la nivel de software, dar şi de hardware.  Spre exemplificare, importanţa mouse-ului a început să scadă după apariţia laptopurilor dotate cu touchpad,  a tabletelor şi telefoanelor mobile. În San Antonio, nu departe de locul unde mouse-ul a fost conceput, elevii învaţă după iPod Touch şi iPad, iar profesorii folosesc Mac Airbooks cu touchpaduri.
  Direcția dezvoltării  în IT a fost prezentată sintetic de John Underkoffler, un fost cercetător de la MIT, astfel: „Vocea umană şi mâinile - dacă le foloseşti în lumea digitală aşa cum o faci şi în lumea reală, vei vedea că sunt incredibil de expresive. Dacă renunţi la bucata aia de plastic numită mouse, vei putea transmite informaţie într-un mod foarte diferit şi la mare viteză”.   Este o tendință  firească de dezvoltare , surprinsă magistral de The Independent:  „Acest tip de gândire se transformă într-un produs industrial. În loc să te mai orientezi spre un singur produs pentru a accesa tehnologia, inovatorii se duc spre tot felul de gadgeturi care răspund la mişcarea corpului, voce, degete, ochi şi chiar gânduri, unele dintre ele putând fi accesate de mai mulţi oameni în acelaşi timp. Poate că tastatura va mai fi folosită pentru mailuri, dar designul ar putea fi făcut mai uşor cu un stilou digital, aşa cum o hartă a Lisabonei ar putea fi studiată prin gesticulările mâinilor. Mouse-ul, aşa cum mulţi sunt de acord, a fost o invenţie genială la vremea sa, dar acum e bun de muzeu”.
  Cu siguranţă,  cultura şi civilizaţia au intrat definitiv în era tehnologiei informaţiei, în care „inteligenţa artificială” va marca profund modul de acţiune umană.
  Dezvoltarea durabilă a omenirii presupune transparență, schimb de informații și colaborare pe scară largă.
Un exemplu de colaborare  în domeniul spațial  îl reprezintă proiectul Alpha, care a fost inițiat de administrația Clinton în 1993 prin colaborare cu Rusia, costurile fiind estimate în 1995 la 93,9 miliarde de dolari.
  La cererea Rusiei, proiectul a fost redenumit Stația Spațială Internațională (International Space Station),  fiind concepută  să conțină  14 module presurizate, care reprezintă compartimente de acostare, sasuri, compartimente pentru echipaj, spații de înmagazinare, la care se adaugă componente pentru  producerea curentului electric, montarea și întreținerea stației. 
  Primul element al SSI a fost modulul de comandă Zarea (ro. Zorile) , lansat  pe orbită în 20 noiembrie 1981 de pe cosmodromul Baikonur, cu ajutorul unei rachete Proton.
Modulul american Unity (ro. Unitatea) conectează partea americană a stației de partea rusă prin intermediul Adaptorului de cuplare presurizat (en. Pressurized  Mating  Adapter).
  SSI este plasată pe orbită la o altitudine  care variază între 319, 6 km și 346,9 km, cele 9 module  fiind  aduse cu o navetă spațială, o rachetă Soiuz sau o rachetă Proton.
   În prezent, la acest magnific proiect internațional participă cinci mari agenții spațiale, și anume: NASA (SUA), RKA (Rusia),  ESA (asociație de state europene), JAXA (Japonia) și CSA( Canada).  SSI a fost construită ca platformă de observație a  Terrei și Cosmosului, dar și pentru studiul efectelor  microgravitației și a menținerii vieții în spațiu.

7. Declarația de la Sibiu
În data de  09.05.2019, de Ziua Europei, cei 27 de  lideri ai Uniunii Europene prezenți la summitul informal găzduit de președintele Klaus Iohannis au adoptat Declarația de la Sibiu, document care conține zece angajamente, și anume: 
* Vom apăra o singură Europă – de la est la vest și de la nord la sud. În urmă cu treizeci de ani, milioane de oameni s-au luptat pentru unitate și pentru a fi liberi și au doborât Cortina de fier care a împărțit Europa în două timp de mai multe decenii. Nu vom lăsa loc de diviziuni care vin în contra interesului nostru colectiv.
* Vom rămâne uniți, la bine și la greu. Vom da dovadă de solidaritate în vremuri dificile și vom sta întotdeauna alături unii de ceilalți. Putem să ne exprimăm și ne vom exprima la unison.
* Vom căuta întotdeauna soluții comune, ascultându-ne unii pe ceilalți într-un spirit de înțelegere și respect.
* Vom continua să protejăm modul nostru de viață, democrația și statul de drept. Drepturile inalienabile și libertățile fundamentale ale tuturor cetățenilor europeni au fost dobândite cu mari greutăți și le vom prețui întotdeauna cum se cuvine. Vom apăra valorile și principiile noastre comune consacrate în tratate.
* Vom obține rezultate acolo unde contează cel mai mult. Europa va continua să fie un actor important în chestiunile importante. Vom continua să acordăm atenție preocupărilor și speranțelor tuturor cetățenilor europeni, aducând Uniunea mai aproape de cetățenii noștri, și vom acționa ca atare, cu ambiție și hotărâre.
*Vom respecta întotdeauna principiul echității, nu doar pe piața muncii, ci și în serviciile sociale, în economie sau în transformarea digitală. Vom reduce într-o mai mare măsură diferențele dintre noi și îi vom ajuta întotdeauna pe cei mai vulnerabili din Europa, punând oamenii pe primul loc, și nu politica.
* Ne vom înzestra cu mijloacele potrivite ambițiilor pe care le avem. Vom oferi Uniunii mijloacele necesare pentru a-și realiza obiectivele și a-și duce la îndeplinire politicile.
* Vom proteja viitorul următoarelor generații de europeni. Vom investi în tineri și vom construi o Uniune pregătită pentru viitor, capabilă să reziste celor mai presante provocări ale sec. XXI.
* Ne vom proteja cetățenii și le vom oferi siguranță investind în puterea pașnică și în puterea coercitivă și colaborând cu partenerii noștri internaționali.
* Europa va fi un lider mondial responsabil. Provocările cu care ne confruntăm astăzi ne afectează pe noi toți. Vom continua să colaborăm cu partenerii noștri la nivel internațional pentru a menține și a dezvolta ordinea internațională bazată pe norme, pentru a valorifica pe deplin noile oportunități comerciale și pentru a aborda împreună probleme globale, cum ar fi conservarea mediului și combaterea schimbărilor climatice. Deciziile pe care le luăm vor urma spiritul și litera acestor zece angajamente. Uniunea de astăzi este mai puternică decât cea de ieri și dorim să continuăm să o facem tot mai puternică pentru ziua de mâine. Acesta este angajamentul nostru pentru generațiile viitoare. Acesta este spiritul de la Sibiu și spiritul unei noi Uniuni în 27 pregătită să își îmbrățișeze viitorul ca un corp unitar.

8. Repere din istoria României
Numele de “România”  este derivat  din  “român”, cuvânt care provine  din latinescul romanus (având semnificația de cetățean al Romei).

În cursul istoriei, diferite porțiuni din teritoriul actual al României au fost sub ocupația Imperiului Roman, Imperiului Otoman, Imperiului Rus și Imperiului Austro-Ungar.
  România a  apărut ca stat în anul 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova şi Ţara Românească.
  Marele domnitor a realizat reforme îndrăzneţe pentru  modernizarea Principatelor Unite, precum reforma agrară şi cea electorală, pe care le-ar fi continuat cu siguranţă, dacă  nu ar fi fost obligat să abdice.
După  înlăturarea  în 1866  a  domnitorului  Alexandru  Ioan  Cuza  de către  partidele  vremii, s-a  format o Locotenenţă  Domnească  ai  cărei membri  au  hotărât  aducerea  unui  prinţ  străin  la conducerea  Principatelor Unite.
  Pe  10 mai 1866, Carol de Hohenzollern–Sigmaringen depune jurământul în faţa Parlamentului şi devine principe al României  până la 10 mai 1881, dată când România este proclamată Regat, iar Carol I devine rege.  Ziua de 10 mai  va deveni  Sărbătoarea Națională a Regatului României până în 1947.
  Pe 29 iunie 1866, se adoptă o nouă Constituţie, care instituie principiile monarhiei parlamentare, a separării puterilor în stat şi a votului cenzitar.
  Carol I s-a căsătorit pe 3 noiembrie 1869 cu Elisabeta de Neuwied, cuplul princiar având un singur copil, pe Maria, care, din nefericire, a murit de scarlatină în 1874.
  După începerea  războiului  ruso-turc  din 12 aprile 1877,  Carol I a proclamat pe 10 mai 1877 independența  absolută a României şi a preluat pe 16 august 1877 conducerea reunită a trupelor române și ruse.
  Deşi armata  română  a contribuit decisiv  la învingerea  turcilor, la Pacea de la San Stefano din 19 februarie 1878,  rușii  au  refuzat  participarea României  la  tratative,  ocupând  județele  din sudul  Basarabiei.
  Este bine să amintim şi participarea României la cel de-al doilea război balcanic din 1913, în urma căruia Bulgaria a cedat Cadrilaterul.
  Regele Carol I a murit pe 27 septembrie 1914,  iar după doi ani  s-a stins din viaţă şi Regina Elisabeta. Trupurile acestora se află la biserica din Curtea de Argeş, ctitorie a lui Neagoe Basarab.
  Pe 28 septembrie 1914, Regele Ferdinand I, nepotul Regelui Carol I,  a depus jurământul în faţa Parlamentului.
  După aproape doi ani, mai precis pe 14  august 1916,  Consiliul de Coroană a hotărât intrarea României în primul război mondial de partea Antantei.  Trupele române au pătruns  în Transilvania, însă riposta Puterilor Centrale a fost  foarte puternică, obligând regele şi guvernul să-şi mute sediul la Iaşi, Bucureştiul fiind ocupat de trupele germane.
  În vara anului 1917,  armata română obţine victorii memorabile în luptele de la Mărăşeşti, Oituz şi Mărăşti.
  Ca urmare a revoluţiei bolşevice,  în toamna anului 1917,  Rusia se retrage din război, iar  pe 24  aprilie 1918, se semnează pacea parțială între România și Puterile Centrale.
  Anul 1918 înseamnă formarea României Mari, prin unirea cu Regatul României a Basarabiei (27 martie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău), a Bucovinei (15 noiembrie 1918) şi a Transilvaniei (1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia).
  Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala ortodoxă  din Alba Iulia, Regele Ferdinand și Regina Maria  au fost încoronaţi  ca suverani ai tuturor românilor de la Nistru la Tisa.
După război, s-au luat  măsuri eficiente pentru modernizarea ţării: reforma agrară (1921), adoptarea unei noi Constituţii (1923), legea pentru unificarea administrativă (1925), legea electorală (1926), legea sistemului bancar (1926) etc.
  Regele Ferdinand a murit pe 20 iulie 1927, trupul său fiind depus în necropola regală de la Curtea de Argeş. Deoarece prinţul moştenitor Carol  a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său şi a plecat la Paris, la tron a urmat  Regele  Mihai, sub oblăduirea unei Regenţe formate din Patriarhul Miron Cristea, Principele Nicolae şi George Buzdugan. 
  În 1930, prinţul moştenitor Carol se întoarce în ţară şi revine asupra deciziei sale, fiind proclamat Rege, cu numele de  Carol al II-lea.
  Regimul democratic este întrerupt în 1938, an în care regele Carol al II-lea abrogă Constituţia din 1932  și instaurează "dictatura regală".
  În condiţiile celui de-al doilea razboi mondial, situaţia României devine dramatică, fiind obligată să cedeze teritorii importante, şi anume:  Basarabia în favoarea URSS(28 iunie 1940), Cadrilaterul în favoarea  Bulgariei (21 august 1940),  iar prin Dictatul  de  la Viena (30 august 1940)  pierde  partea  de Nord – Vest a Transilvaniei în favoarea Ungariei.
  Pe 5 august 1940, Regele Carol al II-lea cedează majoritatea puterilor generalului Antonescu,  iar pe 6 august 1940 abdică în favoarea fiului său Mihai, care este încoronat de către Patriarhul României, Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din Bucureşti.
  Pentru a  recâştiga Basarabia, pe  22  iunie 1941, România intră  în  război  împotriva URSS, alături de Germania, însă, în perioada 1943-1944, poartă prin reprezentanţii  săi  tratative  secrete cu Puterile Aliate.
  După intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în martie 1944, evenimentele se precipită.  Pe 23 august 1944,  regele Mihai I îl demite pe generalul Antonescu, numind apoi un guvern condus de generalul Sănătescu, care este  sprijinit de partidele democratice. În cursul serii, regele transmite prin radio un mesaj  către popor, prin care anunţă acceptarea armistițiului cu Aliații, însă documentul oficial va fi semnat la Moscova abia pe 12 septembrie 1944. 
  Între timp, se poartă lupte grele cu germanii, Bucureştiul este eliberat de  către trupele române, dar pe 30 august 1944 este ocupat de către Armata Roşie. 
  Referitor  la Transilvania,  aceasta  este  eliberată  în  întregime  de  sub  ocupaţia  nazistă  pe 25 octombrie 1944, chiar în ziua de naștere a Regelui Mihai.
  Sub  presiunea URSS,  pe  6 martie 1945,  ajunge la putere un guvern procomunist condus  de Petru Groza.  Acţiunile  Regelui Mihai de  a se  opune  acestui guvern  prin  declanşarea “grevei regale” nu au avut succes.
  Pe 11 noiembrie 1947, Regele Mihai I pleacă la Londra pentru a participa la nunta prințesei Elisabeta, actuala suverană britanică, unde se logodește cu Ana de Bourbon-Parma, cu care se va căsători un an mai târziu.
  Pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai I este forţat  să abdice, iar pe 3 ianuarie 1948  pleacă din România împreună cu mama sa – prinţesa Elena - şi câţiva apropiaţi.
  Iniţial a locuit în Anglia, după care s-a stabilit în Elveţia, la Versoix, de unde a transmis mesaje către ţară şi a supervizat activitatea Comitetului Naţional Român, o organizaţie a celor din exil, condusă de Nicolae Rădescu şi apoi de Constantin Vişoianu, având  drept scop apărarea intereselor românești în Occident. 
  După instaurarea democrației în România și obținerea unor drepturi cuvenite,  Regele Mihai şi Regina Ana au avut reşedinţe la Aubonne (Elveţia), la Săvârşin (judeţul Arad), la Palatul Elisabeta (Bucureşti) şi la Castelul Peleş (Sinaia).
  Cu siguranţă, Regele Mihai I va rămâne o personalitate de referinţă, care s-a implicat decisiv pentru salvarea  poporului român. Istoria trebuie să  stabilească adevărul despre  evenimentele din 1989,  în care au murit oameni nevinovați fără ca cei responsabili să fie pedepsiți, dar și justețea  deciziei Tribunalului Militar Excepțional  de condamnare la moarte,  într-o zi de Crăciun,  a cuplului prezidențial  Nicolae și Elena Ceaușescu, pentru următoarele  capetele de acuzare:
1. Genocid - peste 60.000 victime;
2. Subminarea puterii prin organizarea de acțiuni armate împotriva poporului și a puterii de stat;
3. Subminarea economiei naționale;
4. Încercarea de a fugi din țară cu fonduri  depuse la bănci din  străinătate.
Ulterior, s-a constatat că  s-a exagerat și s-a manipulat prin intermediul mass-media, iar adevărul despre  prăbușirea regimului Ceaușescu trebuie  căutat în contextul internațional și refuzul poporului de a mai sprijini o politică de austeritate, la care s-a  adăugat complotul unor dizidenți români și acțiunea coordonată a unor servicii străine, în special KGB-ul .
Deși schimbarea de regim politic a fost confuză, iar măsurile economice nu au fost eficiente, revoluția din decembrie 1989 a permis tranziția României de la un regim politic totalitar la o societate democratică de tip republică semi-prezidențială, care  a aderat la NATO (2004) și la Uniunea Europeană (2007).
  Majoritatea  cetățenilor de bună-credință din România  și-au pus mari speranțe în evenimentele istorice din 1989, însă aleșii neamului au condus România după sintagma „un pas înainte și doi pași înapoi”, mai precis, democrația a făcut un pas înainte, iar morala și justiția socială au făcut doi pași înapoi. 
Pentru a-și exprima nemulțumirile, cetățenii au ieșit să protesteze pe străzi, cerând luarea unor măsuri, precum: ocuparea funcțiilor în stat pe criteriul meritocrației, respectarea principiului contributivității în stabilirea pensiilor, aplicarea justă  a legii recuperării prejudiciilor și confiscarea bunurilor provenite din infracțiuni etc. 
  Desigur, nu prin confruntări pe stradă  se rezolvă problemele comunității în secolul XXI, ci prin înțelepciune, dialog și responsabilitate în găsirea soluțiilor optime.
  Unii politicieni au considerat că multe  unități economice reprezintă  „mormane de fier vechi”, așa că nu s-a mai pus problema adaptării acestora  prin dotare cu   tehnică și tehnologie modernă.
Dintre companiile private de succes se menționează: Banca Transilvania (înființată în anul 1993, la Cluj-Napoca, având 79% capital românesc și 21% străin), Uzina de autoturisme din Pitești, Dacris – 1994 (grupul de firme specializat în importul, distribuția și comercializarea articolelor de birou, a produselor tipărite și a altor produse), Bitdefender – 2001( companie de securitate informatică), Emag – 2001 (distribuitor online de echipamente și componente  IT, electronice,  produse auto, articole sportive, cărți și altele), Allview – 2004 (brand tech românesc care a dezvoltat o tabletă și un smartphone), UiPath – 2005 (companie specializată în dezvoltarea de roboţi software),  Romaqua (business din zona de sănătate și farma) etc. Tot la aspecte pozitive pot fi adăugate aderarea la NATO și integrarea în UE, opțiuni decisive pentru destinul acestui popor cu tradiții milenare.

9. Repere din istoria Republicii Moldova
Republica Moldova cuprinde teritoriile răsăritene ale vechiului voievodat al Moldovei, întinderea maximă fiind atinsă sub domnia lui Ștefan cel Mare, viteazul domnitor  fiind apărătorul locuitorilor până la vadurile Nistrului și având   o flotă mare de corăbii în  Marea Neagră, care  i-a permis să facă comerț cu Constantinopolul și să țină legătura cu principatul Crimeea, țara de origine a soției sale Maria de Mangop. Denumirea de Basarabia provine de  la voievozii munteni din familia Basarab, care, începând cu  anul 1330, au stăpânit gurile Dunării. Referitor la originea cuvântului „Moldova” există  o legendă fascinantă, în care se spune că voievodul Dragoș şi 300 de vânători, după ce au trecut munții din Ungaria, au găsit urmele unui bour pe care au început să-l urmărească și apoi  să-l ucidă  cu sulițele la trecerea unui râu, însă în apele repezi și-a pierdut viața și Molda, câinele preferat al voievodului.   În memoria câinelui său,  Dragoș a numit râul „Moldova”, iar pe stema noului principat în care au trăit valahii a fost reprezentat un cap de bour privit frontal.
  Aceste ținuturi  au fost cucerite la mijlocul secolului al XIII-lea de către mongoli, apoi au fost ocupate de către Ungaria, până la 1365, când Bogdan I, voievodul Maramureșului, a învins oastea ungurească și a eliberat  o mare parte  a teritoriului din estul Carpaților,  punând bazele Țării Moldovei,  un stat de sine stătător, cu reședința la Baia.
La începutul secolului al XVI-lea, Moldova a devenit vasală Turciei, plătind tribut Porții Otomane, fără să-și piardă suzeranitatea, domnitorii fiind  aleși de regulă dintre  boierii moldoveni și numiți de către sultan. 
  În anul 1711, domnitorul Dimitrie Cantemir  a semnat cu Petru I un  acord de vasalitate, fapt pentru care sultanul a decis ca domnitorii să nu mai fie aleși din rândul boierilor moldoveni, ci din rândul aristocrației grecești, la fiecare trei ani. Astfel, a fost instaurată  conducerea domnitorilor fanarioți, perioadă care a durat mai mult de un secol, abolirea regimului fanariot și şi restabilirea domniilor pamântene, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, fiind consecințe ale mișcării revoluționare de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu.
În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, încheiat prin Tratatul de la București (1812), Imperiul Rus, sub conducerea țarului  Alexandru I, anexează în mod fraudulos teritoriul cuprins între Prut și Nistru, parte componentă a țării Moldovei, care a fost denumită Gubernia Basarabia.
Mai mult, după  războiul ruso-turc din 1828-1829, asupra Ţărilor Române a fost  instaurat protectoratul rusesc, recunoscut prin pacea de la Adrianopol, cu excepţia Transilvaniei, aflată încă sub dominaţie habsburgică.
Prin Tratatul de la Paris din 1856, pentru a îndepărta Rusia de la gurile Dunării, marile puteri europene i-au restituit Principatului Moldovei trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), însă, prin Tratatul de la Berlin din 1878, acestea au retrocedate Imperiului Rus în schimbul Dobrogei și a recunoașterii independenței României față de Imperiul Otoman.
  Data de 26 ianuarie 1859  marchează în istorie  întemeierea statului național modern român (care cuprindea atunci și sudul Basarabiei) prin unirea Principatului Moldovei cu cel al Țării Românești sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
Un reper esențial în istoria României îl reprezintă Marea Unire din anul 1918, care a dus la formarea României Mari sub conducerea Regelui Ferdinand I,   principalele etape ale acestui proces fiind următoarele:
• 27 martie 1918 - Sfatul Țării din Basarabia a votat unirea Basarabiei cu România;
• 28 noiembrie 1918 - a fost proclamată la Cernăuți unirea Bucovinei cu România;
• 1 decembrie 1918 - Marea Adunare de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei  și a Banatului cu România.
  Din păcate, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România a fost obligată să cedeze teritorii importante, şi anume:  Basarabia și Bucovina de Nord în favoarea URSS ( 28 iunie 1940, în urma ultimatului din 26 iunie 1940 ), Cadrilaterul în favoarea  Bulgariei (21 august 1940),  iar prin Dictatul  de  la Viena (30 august 1940)  pierde  partea  de Nord - Vest a Transilvaniei în favoarea Ungariei.
   Pe  22  iunie 1941, pentru a-și  recâştiga teritoriile pierdute,  România a intrat  în  război  împotriva URSS, alături de Germania, trupele române eliberând  Basarabia și Bucovina de Nord, dar și luând sub administrare Podolia, teritoriul ucrainian dintre Nistru și Bug, cunoscut sub numele de  Transnistria. Această victorie a trupelor române  a durat până în 1944, când  armata sovietică a reocupat în martie Transnistria și nordul Basarabiei, iar în  august și sudul Basarabiei. Prin Tratatul de la Paris din 1946 au fost returnate oficial către URSS teritoriile Basarabia, Bucovina de Nord și Transnistria.
  În data de 2 august 1940, guvernul sovietic a proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala la Chișinău, prin contopirea a două treimi din Basarabia cu aproximativ jumătate din Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, un teritoriu la est de Nistru, având capitala la Balta până în 1929, apoi la Tiraspol.
În timpul loviturii de stat de la Moscova din august 1991, prin care forțele retrograde urmăreau  înlăturarea de la putere a lui Boris Elțîn, guvernul moldovenesc a fost de partea președintelui rus, iar pe 27 august 1991 a declarat  independența noului stat Republica Moldova, cu mențiunea că la est de Nistru au rămas staționate trupe rusești, pentru a apăra populația slavă.
  La cumpăna dintre  milenii, spiritul novator și mișcarea revoluționară din Europa, urmate de tranziția la democrație, statul de drept și economia concurențială de piață au reprezentat oportunități pentru unirea Basarabiei cu patria mamă, însă politicienii nu au acționat cu responsabilitate pentru transpunerea lor în practică.
  În prezent, Republica Moldova este stat membru al Organizației Națiunilor Unite, Consiliului Europei, Parteneriatului pentru Pace și a altor organizații internaționale.  Câștigarea alegerilor prezidențiale din Republica Moldova de către Maia Sandu exprimă opțiunea europeană a fraților noștri de peste Prut.
  În data de 3 martie 2022, președintele Maia Sandu  a semnat cererea de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană, decizie salutată cu căldură de președintele Klaus Iohannis.  Aceast demers istoric a fost motivat astfel: „Dacă unele decizii au nevoie de timp, altele trebuie luate prompt şi hotărât, folosind oportunităţile oferite de peisajul schimbător al lumii. Trebuie să acţionăm imediat atunci când ne-o cer circumstanţele şi vedem clar oportunitatea de a putea asigura generaţiilor următoare un trai mai bun  … Suntem pregătiţi să facem totul pentru realizarea acestui obiectiv naţional fundamental. Cetăţenii au ales această opţiune, ei văd viitorul în UE. Ştim paşii pe care trebuie să-i urmăm şi suntem pregătiţi de lucru”.
Îmi exprim speranța  ca  în acest deceniu să sărbătorim unirea Republicii Moldova cu România,  având un destin comun în cadrul UE și NATO.
  Într-adevăr, ce poate fi mai grandios decât posibilitatea de a trăi la cote maxime un  eveniment care poate repara o nedreptate istorică  provocată de Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939.  Să nu se uite că această  înțelegere dintre Hitler și Stalin a fost  condamnată în 2019  de către Parlamentul European.

10. Spectrul războiului
Cele două războaie mondiale fac parte din istoria întunecată a omenirii, în care vocea rațiunii și diplomației tace în favoarea rezolvării conflictelor prin confruntări militare. Sunt exemple negative în care dezvoltarea tehnicii și tehnologiei din secolul al XX-lea a fost pusă sub semnul distrugerii, în loc să contribuie la progresul societății.
Pe lângă distrugerile materiale imense, în  Primul Război Mondial  au murit peste nouă milioane de combatanți și șapte milioane de civili, fiind unul din cele mai sângeroase conflicte din istorie care a provocat schimbări politice majore (revoluțiile din 1917-1923 din unele țări implicate) și a lăsat rivalități nerezolvate, având un rol major în declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.
  Statele participante la Primul Război Mondial au făcut  mari eforturi materiale şi financiare pentru perfecţionarea tehnicii de luptă, astfel, pe lângă tunul şi mitraliera cunoscute mai de mult, apare acum tancul, avionul, submarinul, lansatorul de flăcări, arma chimică, mijloace tehnice care fac inutilă apărarea în tranşee şi extind războiul terestru în aer şi chiar  sub apă.  Se ajunge la un război total, purtat pe scară largă, căruia i-a fost subordonată întreaga economie a statelor beligerante, populaţia civilă fiind supusă la muncă obligatorie, măsură dură la care se adaugă   efectele negative legate de inflaţie şi raţionalizarea consumului de alimente. Primul Război Mondial a transformat tacticile de manevră ale lui Napoleon Bonaparte în tactici de  tranșee, care au  condus la apariția cazematelor din beton, având mitraliere pentru realizarea unor baraje de foc.   În apropierea acestora se amplasa sârmă ghimpată, având rolul de a încetini viteza soldaților care le atacau  și a-i dirija în fața mitralierelor.
  Atacul direct al tranșeelor inamice a fost evitat prin săparea unor tuneluri pe sub liniile inamice și detonarea unor încărcături explozive. Pe de altă parte, au fost  realizate dispozitive de ascultare pentru detectarea  zgomotelor produse de săpături, care era metoda principală de apărare împotriva săpăturilor subterane. 
  Într-un război de uzură se urmărește slăbirea inamicului prin atacuri și amenințări continue, pentru a provoca  dușmanului pierderi umane și materiale permanente,  obligându-l astfel să cedeze.
   După înfrângerea Germaniei, Marea Britanie a investit puțin în dezvoltarea  domeniului militar, iar Franța s-a pregătit pentru apărare  prin construirea Liniei Maginot. Francezii au presupus că un posibil atac al germanilor va fi prin Belgia(Planul Schlieffen), însă îl vor putea opri în cooperare cu britanicii.
  Dar s-au înșelat, pentru că în cea de-a doua conflagrație mondială, germanii au aplicat teoria Războiului fulger (Blitzkrieg), care a fost prezentată de Heins Guderian în lucrarea sa „Achtung Panzer”.  O tactică asemănătoare a fost adoptată de japonezi, care au ocupat coasta de est a Chinei, iar în data de 18 septembrie 1938 au atacat Manciuria.
  Războiul  fulger  a necesitat  artilerie autopropulsată, germanii fiind prolifici în realizarea unei game diversificate de piese de artilerie.
Referitor la artileria autopropulsată utilizată în cel de-al Doilea Război Mondial se menționează:
•Tunurile de asalt StuG III, StuG IV, Sturmpanzer IV și Sturmtiger au fost utilizate de germani  pentru sprijinirea infanteriei prin foc direct asupra fortificațiilor și trupelor adverse.
• Armata Roșie a folosit tunuri de asalt SU-76, care au fost montate  pe șasiul modificat al unui tanc  ușor T-70, SU-76i, SU-122, SU-152, ISU-122 și ISU-152.
• Marea Britanie și SUA au folosit tancuri dotate cu obuziere în loc de tunul normal, ca de exemplu varianta M4(105) a tancului Sherman înarmată cu un obuzier de 105 mm.
    O mare parte din tehnica de luptă a fost  concepută  în perioada 1920 – 1930 și dezvoltată ulterior, cele mai importante domenii fiind:
• Mijloace militare și armament: nave, vehicule, avioane, rachete, piese de artilerie, arme de infanterie și arma nucleară.
• Logistică militară: vehicule pentru transportul soldaților și echipamentului (camioane, jeepuri, nave, avioane).
• Comunicații, spionaj și contraspionaj: echipamente de comunicații, navigație, detectare la distanță și spionaj.
• Medicină: dezvoltarea unor tehnici chirurgicale, descoperirea unor medicamente.
   Artileria are un rol important în războiul convențional, o definiție cuprinzătoare a acestui concept fiind dată în  Legea nr.18 din 4 martie 1992 pentru ratificarea Tratatului cu privire la forțele armate din Europa: „termenul artilerie înseamnă sistemele de mare calibru capabile să lovească obiective terestre, în primul rând prin executarea de foc indirect. Asemenea sisteme de artilerie asigură sprijinul de bază cu foc indirect pentru formațiunile de arme întrunite. Sistemele de artilerie de mare calibru sunt tunurile, obuzierele, piesele de artilerie combinând caracteristici de tunuri și de obuziere, aruncătoarele și sistemele multiple de lansare, proiectile reactive cu calibru de 100 mm și mai mare”.
  Tunul a fost printre cele mai timpurii piese de artilerie care foloseau praf de pușcă, fiind întâlnit  pentru prima dată în China, iar prima utilizare  în Orientul Mijlociu a fost în 1260, în bătălia de la Ain Jalut dintre mameluci și mongoli. În Europa, tunurile au fost folosite prima dată în Reconquista (722-1492), războiul de aproape 800 de ani  în care nordul Hispaniei (Spania și Portugalia de astăzi) au recucerit Peninsula Iberică de la musulmani (arabi și mauri).
  Precizia și puterea distructivă a tunului au fost crescute progresiv, schimbând tacticile și strategiile militare. Tunurile actuale sunt similare cu cele utilizate în al Doilea Război Mondial, deși importanța acestora a scăzut pe măsura dezvoltării rachetelor.
  Mitraliera este o armă de foc automată, fixă sau portabilă, cu o cadență  de tragere de ordinul sutelor de gloanțe pe minut și o rază de acțiune mai mare de 900 de metri.  Alimentarea cu cartușe se face cu benzi, stocate eventual într-o magazie, iar pentru fixare, mitraliera de infanterie este prevăzută cu un trepied, iar cea de aviație este montată pe un afet fix.
Secolul al XIX-lea a reprezentat un salt calitativ în tehnologia armelor de foc, prin utilizarea reculului pentru mărirea frecvenței de tragere, precum și  perfecționarea cartușelor pentru creșterea siguranței de funcționare. Aceste principii au fost utilizate de Hiram Maxim  la construirea în anul 1884 a primei mitraliere, care era alimentată cu ajutorul unei curele, era răcită cu apă și putea să tragă peste 500 de gloanțe pe minut. 
  Armatele din Europa au adoptat diverse variante ale mitralierei Maxim, ca de exemplu MG 08 a fost varianta cu care germanii au ucis  peste 20.000 de soldați britanici într-o singură zi din prima bătălie de pe Somme. 
Mitraliera Lewis a fost prima mitralieră ușoară, însă a fost inutilă din cauza sistemului complex de răcire cu aer.
În Primul Război Mondial au mai fost utilizate: mitraliera ușoară de producție franceză Chauchat,  pistolul mitralieră Thompson, pușca M1 Garand etc.
  Evoluția din domeniul tehnologiei mitralierelor a culminat cu  mitraliera germană Maschinengewehr 42 (MG42) intrată în producție în 1942,  a fost o armă fiabilă, ușor  de utilizat având putere de foc de până la 1500 de cartușe pe minut, varianta MG3 fiind în dotarea  actuală a unor armate, inclusiv armata germană Bundeswehr.
   Printre alte arme  din timpul celui de-al Doilea Război Mondial se menționa: pușca automată americană Browning, Carabina M1, precum și Colt M1911, pistoalele-mitralieră de producție germană Maschinenpistole 43 și 44 (redenumite de  Hitler Sturmgewehr), 
pistolul-mitralieră japonez Tip 99, Tip 100, pușca Arisaka, pușca semiautomată M1 Garand de producție americană etc.
  După Primul Război Mondial, mitraliera M 1917 a fost modificată pentru cartușe de 12,7 mm, fiind redenumită M1921, variantă care a fost modernizată, obținându-se versiunile M2 Browning și M2 HB (Heavy Barrel), cea de-a doua versiune devenind  mitraliera standard a forțelor armate ale SUA, dar și a unora dintre  aliați.
Pușca de asalt  este o armă individuală utilizată de majoritatea armatelor contemporane, care are încărcător detașabil, o bătaie eficientă de cel puțin 300 m și poate trage în mod selectiv,  atât în regim automat  cât și „foc cu foc” (în regim semi-automat). Muniția folosită  este de putere intermediară - mai mare decât la pistoalele-mitralieră, dar mai mică decât la puștile standard.
  Pistolul-mitralieră este o armă individuală cu o greutate mică, care poate executa foc automat cu  cartușe mai mici și mai ușoare, raza de acțiune fiind de cel mult 150 m.
Părțile componente ale unui pistol-mitralieră sunt:  țeava, cutia închizătorului,  port-închizătorul (cu  pistonul de gaze), închizătorul, recuperatorul, tubul de gaze (cu apărătoarea mâinii), mecanismul de dare a focului, dispozitivele de ochire, ulucul, patul, încărcătorul, baioneta  și accesoriile.
  Funcționarea automată a pistolului-mitralieră se bazează pe utilizarea energiei gazelor rezultate din arderea pulberii, care ajung din canalul țevii la pistonul de gaze al portînchizătorului. Dacă piedica de siguranță este pusă pe „foc automat” (F.A.), atunci tragerea continuă atât timp cât se apasă pe trăgător și se găsesc cartușe în încărcător. Dacă piedica este pusă la „foc cu foc” (F.F.), atunci se poate trage  o singură lovitură, iar dacă piedica este pusă în poziția „sigur” (S), atunci arma nu funcționează.
În  general, un cartuș este format din tubul cu material exploziv (ex. pulbere piroxilină), având  glonțul montat prin sertizare la capătul  mai îngust, fundul tubului fiind prevăzut la  exterior cu un guler (de care se prinde ghiara extractoare), iar în  interior are un locaș  în care se află  capsa de amorsare  și o nicovală pentru strivirea capsei atunci când este lovită de percutor.
   Cel mai cunoscut pistol-mitralieră este AK-47, inventat de Mihail Kalașnikov în 1947, ulterior fiind realizate variante  modernizate (AKM - „automatul Kalașnikov modernizat”).
  Pistoalele-mitralieră sunt utilizate de unitățile antiteroriste, care, de regulă, acționează în spații înguste împotriva unor  adversari neprotejați de veste antiglonț, controlul mai bun al armei și reculul mai mic reduc riscul de punere în pericol a vieții civililor.
În istoria tancului, un reper îl reprezintă proiectul  lui Leonardo da Vinci – spirit enciclopedic şi personalitate marcantă a Renaşterii – care a conceput un dispozitiv de luptă circular,  prevăzut cu plăci  și tunuri, pentru a-i proteja pe artileriştii din  interior .
  Proiectul lui Leonardo da Vinci nu a fost pus niciodată în practică, primul prototip care a avut succes, poreclit Little Willie,  a fost încercat de armata britanică pe 6 septembrie 1915, iar  prima participare în luptă a unui tanc operativ a avut loc pe 15 septembrie 1916, când căpitanul englez  H.W. Mortimore a condus un tanc Mark I  în  Bătălia de pe Somme. În Primul Război Mondial, francezii au folosit  tancul  Schneider CA1 pentru prima dată pe 16 aprilie 1917.  
   Tancurile au schimbat tactica de război, prin înlocuirea luptei de tranșee cu operațiuni rapide,  fiind dezvoltate  modele englezești Mark V și cele franțuzești Renault FT-17.
În perioada interbelică, deși Germaniei i s-au impus restricții prin Tratatul de la Versailles, producătorii germani de arme și Wehrmacht-ul au început dezvoltarea în secret a unor tancuri mai ușoare și mai rapide decât cele franțuzești.
  În cel de-al Doilea Război Mondial, diviziile de blindate germane au avut în dotare  tancuri  Panzer II,  Panzer III  și Panzer IV, Panzer V (Panther) și Panzer VI (Tiger I)  care au contribuit la succesul armatelor germane.
  După terminarea războiului, diviziile Panzer au rămas principala armă ofensivă a armatei germane, atât în RDG cât și în RFG.
   Marea Britanie  a folosit în cea de-a doua conflagrație mondială tancul Matilda (tun de 40 mm, blindaj de 78 mm), iar SUA a intrat în război  cu M3 Stuart (tun de 37mm, blindaj 37mm) și  M3 Lee (tun de 75mm, blindaj de 51mm), mai târziu M4 Sherman.
   Sovieticii au intrat în război cu BT-7 (tun de 45mm, blindaj de 6-22mm), apoi cu KV (tun de 76mm, blindaj de 90mm), precum și T-34 , care a devenit cel mai fabricat tanc din lume, fiind concurent serios al tancurilor germane Panzer.
În timpul Războiului Rece, parametrii tactico-tehnici ai tancului  au fost îmbunătățiți - prin apariţia şi generalizarea blindajului reactiv, perfecţionarea sistemelor de stabilizare  a tunului, puterii și preciziei  de  lovire a țintelor. 
  Tancul american M1 Abrams, proiectat în anii ‟70 şi construit începând din 1980,   este capabil să execute o gamă diversificată de misiuni, de la cele compatibile cu logica războiului clasic  (lovirea şi nimicirea forţelor militare ale inamicului, inclusiv a formaţiunilor blindate ale acestuia)  până la unele specifice  războiului (pătrunderea rapidă în adâncimea teritoriului inamic, pentru a distruge ținte militare sau obiective industriale și de infrastructură, a lovi sau doar a ameninţa mari concentrări urbane în scopul creării panicii pentru  obiective industriale, noduri ale reţelelor de transport).
  Cursa înarmărilor a atins cote maxime la apogeul Războiului Rece, Pactul de la Varșovia având aproape  63 000 de tancuri medii și grele, în timp ce țările NATO  dispuneau de un număr de tancuri de cinci ori mai mic.
Alte tipuri de tehnică militară folosită în cel de-al Doilea Război Mondial:
• Mortiere de calibru 50 mm (ex. mortierul japonez Tip 89) și de calibru 80 mm (ex. mortierul american M1).
• Arme  antitanc portabile -  americanii au descoperit în 1942 bazooka, iar germanii au fabricat în 1943 panzerschreck și panzerfaust.
• Aruncătoare de flăcări cu masa de aproximativ 40 kg și raza de acțiune de 40-50 m, fiind utilizate în situații speciale, de exemplu lupta împotriva cazematelor.
• Aruncătoare de proiectile reactive Katiușa – au fost  folosite cu mare succes împotriva germanilor.
• Rachetele V-1 și V-2 realizate la Peenemünde de echipa inginerului german Wernher von Braun, care au fost folosite pentru bombardarea Marii Britanii.
   După război, Wernher von Braun și echipa sa au fost cooptați de americani la programul militar American ICBM (Intercontinental ballistic missiles - rachete balistice intercontinentale), apoi von Braun a fost angajat de NASA  ca director al Centrului Marshall pentru Zboruri Spațiale (Marshall Space Flight Center), dar și ca  șef al proiectului rachetei Saturn V, care a permis Statelor Unite să trimită rachete în spațiul cosmic în cadrul programului spațial Apollo, în final reușind să aselenizeze.
     În Europa, aviația a luat naștere  la începutul secolului al XX-lea:  în 1910 a fost fondat „Serviciul Aerian al Armatei Imperiale Germane" (devenit apoi Luftwaffe), în  1912 a apărut în Franța   „L'Armée de l'air française”, iar în 1918 a fost înființată în Anglia  „Royal Air Force”.
   În timpul Primului Război Mondial, Germania a utilizat o mare varietate de avioane, de la avioane de vânătoare (Albatros-Flugzeugwerke, Fokker), la cele de recunoaștere (Aviatik,  DFW), până la bombardierele grele (Gothaer Waggonfabrik , Zeppelin-Staaken).  După  înfrângerea Germaniei, existența Luftwaffe a fost întreruptă doar în perioada 1918-1935, după care s-a dezvoltat rapid, reușind în 1940 să aibă  5638 avioane de vânătoare și vânătoare-bombardament,  în timp ce  Forțele Aeriene Franceze aveau doar 1562 avioane, iar RAF doar  1070  de avioane.
  În cel de-al  Doilea Război Mondial ,  Luftwaffe a utilizat o gamă diversificată de  avioane, de la bombardierele  în picaj Junker Ju 87 (Stuka), până la avioane cu reacție (Messerschmitt Me 262, Heinkel He 162, Arado Ar 234), RAF a folosit celebrele Spitfire și Hurricane, aviația sovietică   a trecut de la biplanele Polikarpov I-15 și Polikarpov I-16  la avioane mai performante, precum   MIG-3,  LaGG-3 sau Yak-1, Yak-3, Yak-7.
  După intrarea în război a SUA, au apărut avioanele de vânătoare cu rază lungă de acțiune P-51 Mustang,  capabile să însoțească bombardierele americane B-24 Liberator și B-17 Flying Fortress până în spațiul aerian al Germaniei naziste.   După atacul de la Pearl Harbour de către avioanele Mitsubishi A6M Zero, care puteau să acționeze, atât de pe uscat cât și de pe portavioane, americanii  au trecut la fabricarea avioanelor P-38, Lightning, F6F Hellcat, F4U Corsair.
   Bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către părțile beligerante  au fost efectuate pe scară extinsă, folosindu-se bombe convenționale, incendiare și chiar nucleare (la sfârșitul războiului), pierderile de vieți omenești și distrugerile materiale fiind uriașe. Teama de bombardamente a declanșat o dezvoltare rapidă a tehnologiilor și mijloacelor de apărare (tunuri antiaeriene, avioane de vânătoare, radar).
După război, au fost realizate diverse tipuri de bombardiere, avioane de vânătoare, avioane de transport militar, avioane de recunoaștere, avioane de antrenament.
    În perioada postbelică, marile puteri au investit  mult în  creșterea performanțelor bombardierelor strategice,  ajungându-se ca B-52D Stratofortress (devenit operațional în 1956) să transporte la țintă 27 tone de bombe pe o distanță  de aproape 10 000 km, fără să fie  realimentat în zbor.  Mai mult, bombardierul strategic american Rockwell B-1B Lancer (a fost livrat forţelor aeriene începând din iulie 1985) poate  parcurge,  fără a fi realimentat,  o distanță de aproape 12 000 km, având o viteză maximă de 1324 de km/h (1,25 Mach) și o încărcătură maximă  de peste 34 000 de tone, fiind de circa  4 ori mai mare decât „strămoşul” său B-29.
Bombele explozive de aviație sunt formate din următoarele componente: corpul bombei în care se află  substanța explozivă (ex. trotil, hexogen), focosul (asigură declanșarea exploziei, care poate avea loc la atingerea țintei sau după un interval de  timp prestabilit), ampenajul (asigură stabilitatea bombei în timpul deplasării către țintă).
   Spre deosebire de bombele cu destinație generală, destinate  pentru  distrugerea unor ținte obișnuite, bombele  semiperforante și perforante  sunt destinate distrugerii țintelor subterane sau care sunt protejate prin blindaje, pereți din beton armat etc.
    Din categoria bombelor speciale fac parte și bombele brizante (produc și schije în timpul exploziei), precum și bombele incendiare (conțin substanțe incendiare: termit, napalm, pirogel, fosfor alb).
  Aeronavele  pot fi utilizate și pentru transportul bombelor termobarice, tehnologie care a intrat în câmpul cercetării militare al unor țări, printre care și România.
Arma termobarică, numită și armă cu vid,  este cunoscută pentru efectele distructive mari, mai ales în spațiile închise, fiind realizată într-o gamă variată de forme și dimensiuni, de la grenade, până la rachete și bombe termobarice.
  Acest tip de armă conține, pe lângă o cantitate mică de explozibil și amorsa detonatoare,  un recipent (relativ mare) cu combustibil, oxidantul necesar reacției explozive de ardere fiind oxigenul din atmosferă.
   În timpul utilizării armei termobarice se pot  delimita două etape de funcționare, deși derularea proceselor este foarte rapidă.
  În prima etapă, la atingerea țintei, încărcătura explozivă este detonată și pulverizează recipientul cu combustibil, formând un nor de aerosoli, care pătrunde chiar și în spații închise, dacă acestea nu sunt etanșate.   Particulele metalice din aerosoli ating temperaturi destul de mari pentru a iniția reacția explozivă dintre combustibil și oxigenul din aer. Se formează o minge uriașă de foc, în care se degajă o mare cantitate  de căldură, având ca efect creșterea bruscă a temperaturii și presiunii din interior. Se produce în acest mod o primă undă de șoc (de suprapresiune), care poate distruge organismele vii și  structurile materiale din jur.  Aceste efecte  au dus la denumirea de armă termobarică.
    Procesele din cea de-a doua etapă de funcționare  justifică denumirea de armă cu vid.
Într-adevăr, prin consumul mare de oxigen și expansiunea rapidă  a gazelor rezultate în explozie, se produce o scădere locală bruscă a temperaturii, presiunii și densității mediului,  vidul local  generând o undă de șoc (de subpresiune) prin absorbția aerului din jur.  După producerea exploziei, zona respectivă devine incompatibilă cu viața, din cauza lipsei de oxigen și concentrației mari de gaze toxice.
  Bomba cu dispersie  (bomba cu submuniție)  reprezintă  o  bombă cu dimensiuni mari,  care poate conține până la 650 de bombe mai mici, acestea fiind  dispersate pe suprafețe mari în timpul exploziei, pentru a distruge obiecte în mișcare, invizibile de la distanțe mari.  Utilizarea armelor cu submuniție a fost interzisă prin  tratatul încheiat în decembrie 2008 la Oslo şi semnat atunci de 107 state.
Trebuie făcută distincție între armele cu submuniție și armele cu fragmentație, cea de-a doua categorie incluzând bombe, grenade, mine de teren, rachete și altele – al căror perete gros, prevăzut eventual cu caneluri (șanțuri), se fragmentează în timpul  exploziei, dar există și variante constructive care conțin fragmente preformate de diferite forme (sfere, cuburi, tije) și dimensiuni. Termenul „șrapnel” a fost adoptat în cinstea lui Henry Shrapnel - general-maior în Artileria Regală – care a inventat în 1784  o muniție pe care a numit-o „cutie sferică” (un cilindru din fontă umplut cu un amestec de bile și praf de pușcă).
Istoria aviației române are ca punct de plecare data de 1aprilie 1913, când Parlamentul României a aprobat  Legea privind Organizarea Aeronauticii Militare.
  Este bine de menționat că inventatorii români Traian Vuia, Aurel Vlaicu și Henri Coandă au avut un rol important în cucerirea spațiului aerian. 
  Traian Vuia a efectuat  pe data de 18 martie 1906 primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace ajutătoare) cu un aparat mai greu decât aerul.
Inginerul Aurel Vlaicu a construit în 1908 un planor, apoi a construit la Arsenalul Armatei două avioane: Vlaicu I (1909) și Vlaicu II (1911).  În anul 1912, avionul Vlaicu II   a câștigat cinci premii (1 premiu I și 4 premii II)  la mitingul aerian de la Aspern (Austria).
Inginerul Henri Marie Coandă a efectuat, în Franța, experimente aerodinamice și a construit, în atelierul lui Joachim Caproni, un avion fără elice, pe care l-a prezentat la al doilea Salon internațional aeronautic de la Paris (1910).
  În perioada 1911-1914, Coandă a fost angajat ca director tehnic la Uzinele de aviație din Bristol (Anglia), unde a construit avioane cu elice de mare performanță.  Apoi s-a întors  în Franța, unde a construit un avion de recunoaștere (1916), prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacție, primul tren aerodinamic din lume și altele. În anul 1934 a obținut  un brevet de invenție francez pentru „Procedeu și dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid”, care se referă la fenomenul  cunoscut sub numele de  „efect Coandă” (devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex).
În prezent, Forțele Aeriene Române au  în dotare avioane (MiG-21 LanceR, F-16 AM,  C-130 Hercules, C-27J SPARTAN, Antonov An-26,  Antonov An-30, Shadow 600 UAV)   și elicoptere (IAR 330, IAR 330 SOCAT, IAR-99 ȘOIM), la care se adaugă Brigada 1 de 
Rachete Sol-Aer „General Nicolae Dăscălescu” (înzestrare: S-75M3 Volhov, P-18, PRV-13, HAWK XXI).
În cele două conflagrații mondiale, părțile beligerante s-au luptat pe uscat, în aer și pe apă, îmbunătățirea tehnologiei metalurgice și mecanicii făcând posibilă realizarea unor nave cu dimensiuni mari și  blindaj gros, având  tunuri din ce în ce mai performante.
  La începutul secolului al XX-lea, Marea Britanie avea cea mai mare flotă de suprafață, în anul 1906, fiind lansat cuirasatul HMS Dreadnought,  care a revoluționat construcția navelor de război.   În Bătălia Iutlandei (1916), Marina Regală Britanică (Royal Navy) s-a confruntat în Marea Nordului cu Marina Imperială Germană, fiind considerată cea mai mare luptă navală între nave de oțel, fiind a patra în ordine cronologică – după Bătălia de la Port Arthur (1904), Bătălia din Marea Galbenă (1904-1905), Bătălia din Strâmtoarea Tsushima (1905), din timpul  războiului Ruso-Japonez.
  Nu numai cuirasatele au fost o armă de temut în Primul Război Mondial, ci și submarinele, care au fost  prevăzute cu sisteme de propulsie diesel,  pentru deplasare la suprafață, precum și sisteme de propulsie electrice (alimentate de la baterii de acumulatori), pentru deplasare în apă.  
Primele submarine au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea:
•În Franța, Gustave Zédé lansează la apă submarinul Gymnôte în 1888.
• În SUA,  Simon Lake a construit în 1897 submarinul Argonaut; ulterior a construit submarinul Protector, pe care l-a vândut Rusiei în 1902.
   După 1900, se intensifică ritmul construirii submarinelor de  către  puterile mari,  ajungându-se  în 1908 ca Marea Britanie să aibă  54 de submarine militare, Franţa – 46,
Rusia – 26, SUA – 12, Italia–7 etc. 
  Germania s-a remarcat prin flota de submarine militare Unterseeboot (U-boot), care s-a dezvoltat rapid, începând cu U-1(construit în 1905) și ajungând la U-41  în anul 1912.
   Submarinele germane au fost echipate cu 6 torpile și o mitralieră de 88 mm, fiind utilizate în Prima Bătălie a Atlanticului împotriva navelor aliaților.
  Inițial, campania a fost direcționată împotriva Flotei Britanice, apoi a fost extinsă asupra rutelor comerciale maritime ale Puterilor Aliate.  Pentru a hrăni populația  și a susține industria de război, Marea Britanie se baza pe importuri,  fiind  obligată să găsească măsuri de protecție a navelor comeciale. La început s-a folosit de  „navele Q" , care erau vase de atac deghizate printre  navele civile, apoi a trecut la organizarea navelor comerciale în convoaie protejate de unul sau mai multe nave ale marinei militare.
  Campania militară a continuat și în cea de-a Doua Bătălie a Atlanticului, începând din  1939 și terminându-se în 1945, odată cu capitularea Germaniei Naziste. După ce Italia a intrat în război în iunie 1940, submarinelor germane (U-boot) li s-au alăturat  cele italiene.
   Încă din perioada interbelică au fost construite submarine cu parametri tehnico-tactici îmbunătățiți (creşterea adâncimii maxime la care submarinele se pot scufunda, creşterea deplasamentului, creşterea numărului de torpile, creşterea vitezei și a razei de acţiune),  ajungându-se spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial ca unele submarine să atingă, în imersiune, viteze mai mari decât cele obţinute la suprafaţă, evitând astfel aproape orice navă antisubmarin, dar să poată urmări cu succes convoaiele de nave comerciale.  
  De exemplu, în 1944, japonezii au finalizat construirea submarinelor din clasa ST, cu un deplasament mediu de 1070/1450 tone și erau  prevăzute cu motoare electrice de 5000 de cai-putere, care le asigurau, în imersiune,  o viteză de 19 noduri. Aceste performanțe au fost depășite de  submarinele germane de tipurile XXI şi XXIII, care  au fost lansate la apă  în 1944, prea târziu pentru a influența cursul evenimentelor. 
  În perioada postbelică, s-a pus accentul pe trei direcții de dezvoltare a submarinelor:
• trecerea la propulsia nucleară, care asigură, în imersiune, o viteză de peste 30 de noduri, precum şi o autonomie practic nelimitată;
• posibilitatea de a lansa rachete balistice (cu încărcătură convenţională sau nucleară) din imersiune (ceea ce transformă submarinul, din instrument al războiului total pe mare, într-un instrument capabil să lovească direct şi resursele de putere terestre ale inamicului);
• specializarea submarinelor în două categorii distincte: purtătoare de rachete şi de atac, rolul principal al celor de atac fiind distrugerea submarinelor inamicului, precum și a portavioanelor sau a altor  nave mari de suprafață. Din cauza costurilor imense și a tehnologiilor complexe, doar marile puteri dețin monopolul construirii submarinelor nucleare. De exemplu, din cele 242 de submarine nucleare existente în anul 1974, URSS și SUA  aveau  împreună 227 de unități, Marea Britanie avea 12 unități, iar  Franța avea doar 3 unități.
   Sintagma arme  de distrugere în masă este folosită pentru a denumi armele deosebit de periculoase, și anume:
• Arme nucleare, care includ arme cu fisiune (se bazează  pe eliberarea explozivă a energiei în reacțiile în lanț de fisiune), arme de fuziune sau termonucleare(se bazează  pe eliberarea explozivă a energiei în reacțiile de fuziune),  arme cu  contaminare (sunt  arme cu fisiune învelite cu un strat de cobalt sau alt material, care prin activare produce contaminare radioactivă), arme cu neutroni (sunt arme termonucleare care produc un flux intens de neutroni)
• Arme biologice -  conțin agenți patogeni bacteriali (anthrax, brucella, tularemia etc.), agenți patogeni virali (variolă, febra virală hemoragică, SIDA, etc.)  sau toxine (botulinum, ricin, etc.)
• Arme chimice – conțin substanțe toxice gazoase (ex. oxid de carbon, hidrogenul arseniat  ),  lichide ( ex. VX, Sarinul, Iperita, Acidul cianhidric) sau solide ( ex. cloracetofenona, Adamsita, LSD-25).
Clasificarea substanțelor toxice de luptă (STL) în funcție de efectele fiziopatologice.
a)   STL cu acțiune generală:
- neuroparalitice (VX, Sarin, Tabun, Soman)
- psihochimice (L.S.D.-25, Mescalina, B—Z., Bufotenina,Heroina)
- hematice (hidrogen arseniat, Oxidul de carbon)
- nervoase (Acid cianhidric, Clorcian).
b)  STL cu acțiune vezicantă ( Iperita, Livizita, Azotiperita).
c)    STL cu acțiune sufocantă (Fosgen, Difosgen).
d)    STL cu acțiune iritantă:
- lacrimogene (Cloracetofenona, Cianura de brombenzil, C.S)
- strănutătoare (Difenil clorarsina, Difenil cianarsina, Adamsita)
- vomitive (Etilcarbozolul).
  În cazul unui atac cu arma chimică se utilizează rachete cu încărcătură chimică, bombe chimice de aviație, proiectile chimice de artilerie, pulverizarea din aparate speciale montate pe avioane.
Bombele nucleare cu fisiune au fost folosite la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial de către SUA,  care la 6 august 1945 a lansat bomba atomică Little Boy asupra orașului japonez Hiroshima, iar la 9 august 1945 a fost aruncată bomba atomică Fat Man asupra orașului japonez Nagasaki, cele două orașe fiind distruse apoape în totalitate.
    Fisiunea stimulată a fost descoperită în anul 1938 de către fizicienii germani O. Hahn şi F. Stassman, însă  explicarea calitativă a  procesului  de  fisiune a fost dată în anul următor de  către  Lise Meitner şi O. Frish, prin asimilarea nucleului cu o picătură de lichid. În linii mari, procesul decurge  astfel:  la captura unui neutron lent de către un nucleu al izotopului 235 de uraniu, acesta se rupe în două nuclee de masă intermediară, cu eliberarea de energie şi a 2-3 neutroni rapizi care pot iniţia noi acte de fisiune, astfel încât procesul să se autoîntreţină (reacţie în lanţ).
  Se impun două condiţii de bază pentru autoîntreţinerea reacţiei de fisiune, mai precis:
1). Încetinirea neutronilor rapizi într-un mediu moderator care să preia prin ciocniri o mare parte din energia lor cinetică.
2) . Cantitatea de material fisionabil trebuie să depăşească o valoare minimă, numită masă critică, pentru a se acoperi pierderile de neutroni în procese de captură fără fisiune sau care ies în afară. Sub masa critică, reacţia se întrerupe, iar prin depăşirea masei critice, reacţia capătă caracter exploziv.
Reactoarele nucleare funcţionează în regim critic, pentru a se autoîntreţine, excesul de energie fiind preluat sub formă de căldură de către un agent termic. Primul reactor nuclear a fost pus în funcţiune la Chicago în 1942 de către Enrico Fermi şi colaboratorii săi.
   Din păcate, reacția de fisiune a fost pusă, nu numai în slujba omenirii (pentru obținerea de energie), ci și în scopuri distructive prin utilizarea bombei atomice. 

11. Ucraina ca o pradă
  Devenirea istorică a omenirii este dialectică, având în vedere că , pe lângă factorii de progres, acționează și forțe ostile păcii și dezvoltării durabile.
  Președintele Rusiei, Vladimir Putin, nu a înțeles  că, în sec. XXI,  evoluția istorică spre democrație este ireversibilă, iar Ucraina nu poate fi menținută prin forță în sfera sa de influență, aspirațiile  locuitorilor acestei țări  de integrare în UE și de aderare la NATO fiind legitime.

Desigur, nu s-a așteptat ca inițiativa sa iresponsabilă  de încălcare a suveranității Ucrainei va întâmpina o deosebită rezistență , va  genera multă suferință  ambelor popoare și  va avea efecte negative la scară planetară,  iar președintele Volodimir Zelenski, deși în timpul mandatului său au fost încălcate drepturile și libertățile unor grupuri etnice, va deveni erou național, care va fi admirat și sprijinit de comunitatea internațională.
Ucraina și-a câștigat independența față de  URSS  la 24 august 1991, are capitala la Kiev, iar regimul politic este de tip republică prezidențială, președintele actual fiind Volodimir Zelenski. Suprafața Ucrainei, fără Republica Crimeea și orașul Sevastopol, este de 576.683 kilometri pătrați, având 46.044.000 de locuitori.
Românii din Ucraina reprezintă al treilea grup etnic (după ucraineni și ruși), locuind  cu precădere în Cernăuți, Odesa, Transcarpatia, Mîcolaiv și Kirovohrad. În Evul Mediu aceste teritorii aparțineau unor formațiuni timpurii românești: Țara Strășinețului, Țara Maramureșului, Satele Hănești etc.  Ulterior, nobilii români se eliberează de tutela puterilor vecine și întemeiază voievodatele românești, care sunt cunoscute în istorie sub numele de Principatul Moldovei și Țara Românească.
    Teritoriile din Ucraina locuite de români făceau parte din Principatul Moldovei, dar românii au colonizat și pământuri la est de Nistru, înființând primele așezări în Transnistria: Bârzula, Codâma, Ocna Roșie, Ananiev etc.  În secolul al XVII-lea, Transnistria s-a aflat sub jurisdicția domnilor Moldovei, târgurile de aici erau organizate ca și orașele moldovenești, fiind conduse de șoltuzi și pârgari.
  Din punct de vedere istoric, identitatea ucraineană are la bază Rusia Kieveană, un stat feudal  puternic  al slavilor estici. În urma destrămării acestuia în secolul  al XIII-lea,  teritoriul a fost condus și împărțit de diverse puteri, precum Uniunea statală polono-lituniană, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Rusia.  În secolele  al XVII-lea și al XVIII-lea s-a format și dezvoltat o republică cazacă, însă teritoriul acesteia a fost împărțit între Polonia și Imperiul Rus.
  După al Doilea Război Mondial, partea  occidentală  a Ucrainei a devenit parte a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene, entitate statală din componența Uniunii Sovietice.
  Ucraina deține primul loc în Europa în ceea ce privește suprafața cultivată de teren  și poate satisface nevoile alimentare a peste 600 de milioane de oameni.  Subsolul său conține  o gamă diversificată de bogății:
• rezerve de fier (locul II în lume)
• rezerve de mangan (locul II în lume)
• rezerve de uraniu (locul I în Europa)
• rezerve de titan (locul II în Europa)
• rezerve de mercur (locul II  în Europa)
• rezerve de cărbune locul VII în lume)
  Ucraina este o țară cu o economie care produce fier, oțel, titan, amoniac, turbine pentru centrale nucleare, lansatoare de rachete, autobuze, tramvaie, troleibuze, camioane KrAZ,  avioane Antonov,  etc.
  După obținerea independenței, Ucraina și-a păstrat propria agenție spațială, fiind un participant activ la explorarea științifică a spațiului cosmic.
  Pe lângă centralele nucleare, Ucraina dispune de un sistem de gazoducte de mare capacitate (142,5 miliarde metri cubi), însă doar 23% din gazele naturale provin din surse interne, restul provin din Rusia (aproximativ 36%) și Asia Centrală – prin rute de tranzit controlate de Rusia. Pe de altă parte, 84% din gazul rusesc este livrat în Europa de Vest prin Ucraina.
După destrămarea URSS în 1991, Ucraina a devenit a treia putere nucleară din lume, însă cele 1900 de focoase nucleare au fost transferate în Federația Rusă pentru  a fi distruse în perioada  1994 – 1996.
  În schimbul renunțării Ucrainei la armele nucleare, Statele Unite, Marea Britanie și Rusia s-au obligat prin Memorandumul de la Budapesta ( 5 decembrie 1994) să respecte integritatea  teritorială și  independența  politică, să se abțină de la constrângeri economice și să o sprijine împotriva unor acte de agresiune sau amenințări nucleare.
Starea conflictuală dintre Ucraina și Federația Rusă a început în 2014, în urma  Revoluției ucrainene și Euromaidanului,  prin conflictul politic și militar din Crimeea, precum și din Donbas,  o zonă din estul Ucrainei care include regiunile Donețk  și Luhansk.
Ucraina a lansat o contraofensivă militară împotriva forțelor pro-ruse din Donbas în aprilie 2014, denumită „Operațiunea Antiteroristă” (ATO) până în 2018, când a fost redenumită „Operațiunea Forțelor Comune” (JFO), în conflictul militar au murit peste 14 000 de oameni.
  „Acordurile de la Minsk” au vizat soluționarea prin negociere a conflictului din estul Ucrainei.  Primul acord de la Minsk a fost semnat în septembrie 2014 de reprezentanții Rusiei, Ucrainei și Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), alături de doi lideri ai separatiștilor din estul Ucrainei, participanții căzând de acord pentru  încetarea imediată a focului în regiune și îndepărtarea tuturor „forțelor militare ilegale, echipamentelor, militanților și mercenarilor de pe teritoriul Ucrainei” (punctul 10).
   Din păcate, luptele au fost reluate, dar pe 11 februarie 2015 a fost semnat la Minsk un nou armistițiu în prezența președintelui  Vladimir Putin, președintelui Petro Poroșenco, președintelui Francois Hollande și cancelarului Angela Merkel.
Prevederile  Acordului de la Minsk din 2015 sunt următoarele:
1. Un armistițiu complet în estul Ucrainei. Intră în vigoare la ora 00:00, pe 15 februarie.
2. Retragerea armelor grele. Părțile au convenit asupra unei linii de separare. Kievul urmează   să-și retragă artileria și alte echipamente de pe linia de front, în timp ce rebelii vor face acest lucru de pe linia de front așa cum era aceasta în luna septembrie, înainte de avansările acestora în contraofensiva din luna ianuarie. Zona de siguranță monitorizată de OSCE ar urma sa aibă o întindere cuprinsă între 50 și 150 de kilometri, în funcție de raza de acțiune a armelor, iar retragerea va fi completă până la 1 martie.
3. OSCE  își va folosi flota de drone și observatorii pe teren, precum și imagini din satelit și date radar, pentru a se asigura că ambele părți respectă acordul.
4. Kievul și rebelii vor negocia termenii privind viitoarele alegeri locale din zonele controlate de rebeli, ceea ce îi va aduce pe aceștia înapoi în cadrul legal ucrainean. În schimb, Kievul va adopta legislația pentru autoguvernare ce va fi acceptabilă pentru republicile autoproclamate.
5. Kievul va declara o amnistie generală pentru rebeli.
6. Un schimb al tuturor prizonierilor trebuie să fie încheiat la cinci zile după retragerea completă.
7. Convoaielor de ajutoare umanitare li se va permite accesul complet la cei nevoiași din zonele afectate de confruntări, fiind asigurat un mecanism internațional de funcționare.
8. Kievul va restabili legăturile economice, plățile sociale și serviciile bancare în zonele separatiste, care au fost tăiate anterior în semn de răspuns la alegerile organizate de republicile autoproclamate. Guvernele acestora vor continua impozitarea și plățile pentru utilități, însă această prevedere este subiectul unor viitoare negocieri.
9. După ce sunt organizate alegeri locale în regiunile Donetk și Luhansk, Kievul va reinstaura controlul asupra granițelor acestora cu Rusia. Tranziția ar putea să dureze, din cauza nevoii unei reforme constituționale complete în Ucraina.
10. Toate trupele străine, armamentul greu și mercenarii vor fi retrași din Ucraina. Grupările armate ilegale vor fi dezmembrate, însă autorităților locale din Donetk și Luhansk li se va permite să aibă unități de miliție legale.
11. Kievul va implementa o reformă constituțională completă, până la sfârșitul  anului, ceea ce va descentraliza sistemul politic ucrainean și va acorda privilegii Donetkului și Luhanskului. Privilegiile includ autodeterminarea lingvistică, libertatea de a numi procurori și judecători, precum și de a stabili legături economice cu Rusia.
12. Observatorii OSCE la alegeri vor supraveghea dacă alegerile locale în republicile autoproclamate se desfășoară la standarde internaționale. Procedura exactă pentru alegeri este subiect al unor viitoare negocieri.
13. Discuțiile în cadrul "grupului de contact" vor fi intensificate în diferite feluri.
  Referitor la statutul Peninsulei Crimeea se pot menționa următoarele  etape:
• După cucerirea mongolă din 1238,  o mare parte din teritoriul Peninsulei Crimeea a fost încorporată în Hoarda de Aur.
• În perioada 1449 – 1783, Hanatul Crimeii, succesor al Hoardei de Aur, a devenit un stat vasal al Imperiului Otoman.
• În 1774, Hanatul  Crimeii s-a proclamat indepedent prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, dar a fost apoi cucerit de Imperiul Rus în 1783. 
• În timpul războiului civil rus (1917–1921), Crimeea  a fost inițial bastion al Armatei Albe antibolșevice, apoi a fost cucerită de Armata Roșie.
În 1921, Crimeea a devenit o republică autonomă în cadrul  Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse,  care a devenit URSS (1922 – 1991).
• În 1954, Crimeea a fost transferată RSS Ucrainene de la RSFS Rusă (1954 – 1991)
După dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991, a fost formată Republica Autonomă Crimeea, ca entitate constituentă a Republicii Ucraina.
• După Revoluția ucraineană din 2014 și fuga președintelui Victor Ianukovici, Crimeea a fost anexată la Federația Rusă de către președintele Vladimir Putin, însă comunitatea internațională o consideră  în continuare ca parte a Ucrainei.
În data de 8 februarie 2022 a avut loc întâlnirea de la Moscova dintre președinții Franței și Rusiei, Emmanuel Macron, respectiv Vladimir Putin, care s-au așezat la o masă lungă de șase metri pentru a discuta despre situația extrem de tensionată din Ucraina și de revendicările pe care Moscova le are față de Occident.
După mai bine de 5 ore de discuții, nu au fost găsite soluții eficiente pentru rezolvarea situației conflictuale din Europa. În timp ce liderul de la Kremlin a ales să sfideze Occidentul, proclamând Crimeea teritoriu rusesc și aderarea Ucrainei la NATO o declarație de război din partea Europei, președintele Emmanuel Macron a avut o poziție împăciuitoare - declarând la conferința de presă care a urmat: „Rusia este o țară europeană. Cine crede în Europa trebuie să învețe să colaboreze cu Rusia și să găsească modalități de a construi un viitor în Europa împreună cu europenii”. Din păcate, președintele Putin impune condiții inacceptabile pentru detensionarea conflictului, cerând ca NATO să nu se extindă și să nu fie amplasat armament la granița cu Rusia.
Cu peste 100.000 de trupe rusești și armament greu comasate la granița Ucrainei, președintele Putin a amintit că „Rusia este o superputere militară și nucleară” și a lansat următorul avertisment: „Nu va fi niciun învingător și veți fi atrași în acest conflict împotriva voinței proprii.”
   După ce Rusia a recunoscut  la 21 februarie 2022  Republica Populară Donețk și  Republica Populară Lugansk, la 24 februarie 2022, în jurul orei 5:30, președintele rus Vladimir Putin a decis derularea unei operațiuni militare speciale „pentru demilitarizarea și denazificarea Ucrainei”, printr-un atac pe  scară largă al forțelor armate ruse, care  au lovit infrastructura militară ucraineană, aviația, facilitățile de apărare aeriană și aerodromurile militare.
În dimineața zilei de 24 februarie, președintele Volodimir Zelenski a anunțat introducerea Legii Marțiale, iar seara, a ordonat  mobilizarea generală, chemându-i, opţional, chiar şi pe bărbaţii cu vârste de peste 60 de ani.
   Invazia a fost condamnată ferm de majoritatea țărilor democratice, iar NATO a activat pentru prima dată planurile de apărare pentru Europa de Est.
Este de admirat patriotismul cetățenilor din Ucraina, militari și civili, care au dovedit mult curaj în apărarea gliei strămoșești, a identității și valorilor naționale, deși forțele armate ale Federației Ruse au atacat  din trei părți(nord, sud și est) cu tehnică de luptă diversă, lansând atacuri pe uscat, pe mare și în aer.
După aproape trei săptămâni de război, înaintarea armatei ruse în Ucraina se prezintă astfel:

În articolul „Evaluarea performanţei Rusiei”,  George Friedman - fondatorul şi preşedintele companiei Geopolitical Futures – consideră că: „Invazia rusă în Ucraina a avut două obiective. Primul a fost preluarea controlului asupra Ucrainei, cu intenţia de a încheia o sarcină începută în Belarus – aceea de a reconstrui zonele tampon strategice şi de a apăra Rusia în faţa unui atac. Al doilea obiectiv a fost demonstrarea capabilităţilor şi profesionalismului armatei ruseşti pentru a putea, în viitor, descuraja acţiuni ipotetice şi pentru a creşte influenţa regională a Rusiei. Cele două obiective au fost interconectate ... În locul unei înfrângeri decisive şi rapide a Ucrainei, Rusia a început un război încet, crunt, care nu poate impresiona pe nimeni şi nici nu o poate aduce printre armatele de prim rang ale lumii. În acest punct al războiului, chiar şi o îndeplinire a primului său obiectiv nu îl mai poate  salva pe al doilea ... Moscova nu a reuşit să îşi înţeleagă inamicul. Cu siguranţă, Rusia s-a aşteptat ca rezistenţa ucraineană să fie distrusă rapid în faţa forţelor blindate pe care le-a strâns. Nu s-a aşteptat ca populaţia ucraineană să răspundă acţiunilor sale cu o intensitate care cel puţin va întârzia încheierea războiului”.
  Este interesantă analiza lui George Friedman  a strategiei rusești: „Planurile de război ruseşti au concentrat trei grupuri de blindate în est, sud şi nord. Tancurile au devenit, astfel, vulnerabile în faţa armelor antitanc. În loc să dea la o parte infanteria, Rusia trebuie acum să o folosească pentru a elimina ameninţările la adresa tancurilor sale. Folosirea blindatelor ca forţă decisivă pe câmpul de luptă şi, prin urmare, ca forţă principală, a evoluat. Acest lucru nu pare să fie acceptat de planificatorii ruşi. Războiul blindatelor a ajuns la apogeu în cel de-al Doilea Război Mondial. Blindatele încă sunt folosite, însă nu am mai văzut lupte între tancuri de prin 1973, de la Războiul Arabo-Israelian şi, într-o oarecare măsură, de la Războiul din Irak (Operaţiunea Furtuna Deşertului).  Iar acest lucru s-a întâmplat acum o generaţie. Războiul a evoluat”.
   Pentru a-și salva viața, multe femei și copii au fugit din calea războiului, aproximativ 677.000 de persoane, în mai puțin de o săptămână, au părăsit Ucraina prin frontierele cu Polonia, România și Republica Moldova, iar după trei săptămâni de război, numărul refugiaților a  depășit 3 000 000, din care aproape jumătate sunt copii.
Autoritățile române, patronii unor firme, reprezentanți ai Bisericii Române și ai Crucii Roșii, darși simpli cetățeni s-au mobilizat pentru a-i ajuta pe refugiați cu produse alimentare, asigurarea unor spații de cazare sau mijloace de transport, furnizarea de medicamente și echipamente medicale.   Românii din diasporă aprobă o astfel de atitudine, așa cum rezultă din mesajul primit de la grupul Observatorul al românilor din Canada: „Mobilizarea românilor în ajutorul ucrainenilor depășește orice așteptări. Și nu este vorba doar despre ceea ce se întâmplă strict în zona punctelor de trecere a frontierei, unde refugiații au fost primiți cu mâncare, ceaiuri, locuri de cazare, cartele telefonice, ligheane cu gogoși și multe altele după puterile unor oameni care au sărit să ajute.
Este vorba despre ceea ce se întâmplă în toată România. Și este cu atât mai frumos cu cât solidaritatea aceasta nu este cu un popor de care românii să fie foarte apropiați sufletește. Dimpotrivă, lista disputelor românilor cu ucrainenii e lungă și nu credem că a fost uitată. Dar nu mai contează. În fața nedreptății și a nenorocirii, românii dovedesc o solidaritate și o bunătate fantastică, de poveste. Românii de pretutindeni sunt mândri de ospitalitatea și solidaritatea  celor de acasă”.
După o primă tranșă de medicamente și echipamente sanitare, Guvernul României a trimis o nouă tranșă de ajutoare în Ucraina, în valoare de 3 milioane de euro,  conținând alimente, medicamente, combustibili, veste antiglonț, căști, muniție și echipamente militare.
  Președintele ucrainean, Volodimir Zelenski, după ce a semnat și transmis o cerere de aderare a Ucrainei la UE,  a vorbit  prin videoconferință în plenul Parlamentului European,  solicitând urgentarea procedurii de integrare: „Noi ne luptăm pentru viața noastră, dar ne luptăm de asemenea pentru a fi membri cu drepturi egale ai Europei. Deci dovediți că sunteți cu noi, dovediți că nu ne-ați abandonat și că sunteți cu adevărat europeni”.
  Desigur,  aceleași proceduri pentru integrarea în UE trebuie aplicate și Republicii Moldova și Georgiei, ai căror cetățeni trăiesc sub spectrul amenințării ruse. România susține pe deplin integrarea Ucrainei, Republicii Moldova și Georgiei în Uniunea Europeană, a afirmat președintele Klaus Iohannis.
De fapt, orice țară europeană care respectă valorile UE menționate în Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și care se angajează să promoveze aceste valori poate solicita să devină membră a UE.
   În articolul  2 din TUE se stipulează că “Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”.
   Primul pas este îndeplinirea de către țara în cauză a „criteriilor de aderare”(definite în cadrul unei reuniuni a Consiliului European, la Copenhaga în 1993), mai precis, să aibă:
- instituții stabile, care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea și protecția minorităților
- o economie de piață funcțională, precum și capacitatea de a face față concurenței și forțelor pieței în UE
- capacitatea de a-și asuma și de a implementa în mod eficace obligațiile aferente statutului de membru, inclusiv adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.
În primul său discurs despre Starea Uniunii în faţa celor două camere ale Congresului, preşedintele SUA, Joe Biden, s-a referit și la invazia Ucrainei de către ruși, numindu-l pe Vladimir Putin  un „dictator'' care este acum izolat de lume mai mult ca oricând.
„Forţele noastre nu merg în Europa pentru a lupta în Ucraina, ci pentru a-i apăra pe aliaţii noştri din NATO în cazul în care Putin decide să se deplaseze spre vest”, a subliniat președintele Biden .
  Cel de-al 46-lea preşedinte din istoria SUA a menționat următoarele măsuri:
•  o interdicţie pentru avioanele ruseşti din spaţiul aerian al SUA, la fel ca şi Uniunea Europeană şi Canada
•  constituirea unui grup operativ al Departamentului de Justiţie al SUA pentru urmărirea penală a activităţilor criminale ale oligarhilor ruși și confiscarea averilor acestora.
•  eliminarea băncilor rusești selectate din sistemul global de mesagerie Swift
•  SUA vor debloca 60 de milioane de barili de petrol din rezervele strategice pentru a stabiliza piaţa după invazia Rusiei în Ucraina
• trimiterea de arme în valoare de 350 de milioane de dolari către Ucraina, precum și  trimiterea de bunuri în valoare de 54 de milioane de dolari pentru asistență umanitară.
China  a refuzat să aplice sancțiuni Rusiei, poziția sa fiind exprimată de către ministrul adjunct de externe, Hua Chunying, care a afirmat:  „China a adoptat o atitudine responsabilă și a convins toate părțile să nu incite la război... Cei care urmează exemplul SUA în a pune gaz pe foc și apoi să transfere vina asupra altora sunt cu adevărat iresponsabili”. Desigur, în această situație conflictuală,  China are de câștigat pe plan economic și politic, iar rolul său în noua ordine mondială va fi important.
Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a cerut Beijingului „să se alăture restului lumii şi să condamne cu fermitate invazia brutală a Rusiei în Ucraina”, având în vedere că China, „ca membră a Consiliului de Securitate al ONU are obligaţia de a sprijini şi apăra dreptul internaţional, iar invazia rusă în Ucraina este o încălcare flagrantă a dreptului internaţional”.
     „Orice fel de sprijin pentru Rusia, asistenţă militară, orice alt tip de sprijin, va ajuta Rusia să ducă un război brutal împotriva unei naţiuni suverane independente, Ucraina, o va ajuta să continue un război care provoacă moarte, suferinţă şi o cantitate enormă de distrugeri”, a subliniat secretarul general al Alianţei Nord-Atlantice.
Presiunile asupra Moscovei s-au intensificat după decizia celor  27  state ale UE de a da undă verde  excluderii „anumitor bănci ruseşti” din sistemul de mesagerie Swift, un angrenaj cheie în finanţele internaţionale, dar şi interzicerii mass-media ruseşti de stat RT şi Sputnik.  Deconectarea marilor bănci de la sistemul internațional de plăți SWIFT înseamnă excluderea acestora din piețele internaționale și confiscarea rezervelor valutare din străinătate ale Băncii Centrale Ruse.
  Unul dintre efectele tensiunii dintre Rusia și Occident a fost devalorizarea record pe Bursa din Moscova a  rublei față de euro și dolar, fapt care a determinat Banca Centrală a Rusiei să majoreze dobânda de politică monetară de la 9,5 la 20%.  Desigur, prăbușirea economiei Rusiei, va  afecta mai ales cetățenii cu venituri mici și medii, ceea ce nu este de dorit.    Proteste împotriva războiului au fost organizate în multe orașe ale lumii, inclusiv la Moscova, Sankt Petersburg și alte orașe din Rusia, în ciuda represiunii  și arestărilor efectuate de către forțele de ordine.
  Mihail Șișkin, unul dintre scriitorii importanți din literatura rusă contemporană, a afirmat:  „Rusia e încercată de durere și rușine”.
  Este dificil de explicat faptul că Biserica Ortodoxă Rusă nu și-a exprimat ferm  poziția față de război prin Patriarhul Chiril I,  în conformitate cu principiile Sfintei Scripturi, având în vedere că ucrainenii și rușii sunt de credință ortodoxă și aparțin familiei slavilor, iar în Evul Mediu, centrul culturii acestui  neam se afla la Kiev.
Ca răspuns la sancțiunile impuse de Vest pentru ruinarea economiei ruse, președintele Vladimir Putin  a ordonat punerea în stare de alertă ridicată a arsenalului nuclear ”de descurajare” (submarine, rachete, bombardiere strategice), măsură iresponsabilă care arată dimensiunea la care poate ajunge dezastrul.
   O analiză a Pentagonului arată că Rusia și-a schimbat strategia militară în războiul din Ucraina, trecând de la blitzkrieg la o „anihilare lentă” a armatei ucrainene, cu bombardamente care vizează, atât ținte militare cât și ținte civile. „Vedem o schimbare în strategia Rusiei. Se concentrează mai puțin să încercuiască orașele și mai mult să pătrundă în interiorul lor”, a afirmat un oficial militar NATO, a cărui identitate  nu a fost dezvăluită.
Printre cauzele schimbării operațiunii blitzkrieg se pot menționa: rezistența peste așteptări a armatei ucrainene, lipsa oricărei cooperări din partea populației și autorităților ucrainene, precum  și problemele logistice ale armatei ruse (lipsa de carburant, moral scăzut al trupelor).
   Prin utilizarea de armament tot mai greu și cu potențial distructiv mai mare decât în primele zile ale invaziei, rezultatul acestei strategii cinice va fi  „o baie de sânge”, cu mii de victime civile.
  Pe lângă canalele de comunicații existente, SUA și Rusia au înființat pe 1 martie o linie specială de telecomunicații la nivel militar, pentru analiza  unor chestiuni esențiale de securitate în cursul unor situații de urgență, evitându-se astfel escaladarea crizei prin incidente cauzate  de interpretări greșite.
    O deschidere către dialog s-a realizat în cea de-a doua  rundă de negocieri dintre Rusia și Ucraina, din 3 martie, prin discutarea în detaliu a unor chestiuni umanitare, militare și problema unor viitoare reglementări politice, convenindu-se posibilitatea încetării temporare a focului pentru organizarea coridoarelor umanitare.
Un bilanț din 4 martie, arată că militarii ruși au ocupat orașele Melitopol și Herson, precum și centralele  nucleare de la Cernobîl și Zaporojie, prima este scoasă din uz, iar cealaltă este  funcțională, fiind cea mai mare din Europa. În data de 4 martie, Consiliul de Securitate al ONU s-a reunit de urgenţă, pentru a evalua consecinţele atacului asupra centralei nucleare ucrainene de la Zaporojie.
Ca răspuns la cererea Republicii Moldova de aderare la Uniunea Europeană, Tiraspolul a cerut, în data de 4 martie, recunoașterea independenței Transnistriei.
Pe fondul războiului absurd, tot mai multe companii internaționale părăsesc piața rusă:
Apple Pay (blocaj total), Apple (retragerea de pe piață), Adidas (retragerea din echipa de fotbal), Audi  (retragere de pe piață), AMD (interzicerea livrărilor de microcipuri și interzicerea pe termen nelimitat a livrării de plăci grafice), Amazon (blocarea completă a tuturor activităților de vânzare cu amănuntul), Adobe (blocaj total), British Petrolium (a retras de la Rosneft 20% din acțiuni), BBC (închiderea licențelor pentru discurs), BMW( închide fabricile, blochează livrările), Boeing (se retrage de pe piață), Chevrolet (se retrage de pe piață), Cadillac (se retrage de pe piață), Carlsberg (exporturi limitate), Cex Io (cripto-maidanezii blochează utilizatorii ruși), Cinema 4D ( programul nu funcționează), Coca Cola ( retragerea de pe piață), Danone (se retrage de pe piață împreună cu filiala sa Prostokvashino), Disney (retragerea tuturor filmelor), Dell (retragerea de pe piață), Dropbox (își încetează operațiunile în Rusia), DHL (retragere de pe piață), Eurovision (descalificare), Ericsson (retragere de pe piață), Exxon Mobil (toți angajații companiilor petroliere din Rusia sunt descalificați), Facebook (blocarea conturilor media rusești), FedEx (blocarea livrărilor), Formula 1 (anularea turneului de la Soci),  Ford (închiderea magazinelor),FIFA (descalificarea echipei naționale pentru Ministerul de Urgență și interzicerea oricărui meci internațional în Rusia), Google Pay (unitate privată), Google Maps (bloc de informații pentru Rusia), General Motors (interzice exporturile),
HP (interdicție de import), Harley Davidson (livrări suspendate), Instagram (blocarea propagandei), Intel (importul de microcipuri este oprit), Jaguar (retragerea de pe piață), LinkedIn (pregătirea pentru retragerea completă din țară), MOK (anularea tuturor piețelor), Mastercard (anularea producției de carduri și deconectarea unor  bănci), Maersk (întrerupe transporturile către/din Rusia), Mercedes (ieșirea din țară), Megogo (retragerea tuturor filmelor rusești), Metro (concedierea a 10.000 de angajați), Mitsubishi (concedierea a 141 de angajați din centrele de servicii), Microsoft Office (se discută o gamă largă de măsuri), Mobile World Congress  (retragerea acreditării pentru delegația din Rusia), NFT (blocaj de bani de la consumatorii ruși și beloruși, transferul banilor lor în Ucraina), Netflix (blocaj pentru semnăturile rusești, zapping producția de seriale rusești), Nike (închiderea magazinelor), Nintendo (interzice  achizițiile în ruble), Nestle (închide toate cele 6 fabrici din Rusia), PayPal (înghețarea conturilor de retragere), Paramount (blocaj în distribuția filmelor), Paris match (franciza a fost anulată), Play Station (nu se poate efectua plata), Porsche (retragerea din Rusia), Renault (retragerea de pe piața rusă), Samsung pay (blocarea serviciului), Scania (retragerea din Rusia), SpaceX (furnizarea de Starlink către Ucraina), Shell (ruperea contractului cu Gazprom), Sony (blocarea distribuției de filme), Twitter (nu este posibil să se înregistreze conturi ale cetățenilor ruși), TikTok (blocarea în masă a utilizatorilor agresivi),Toyota (concedierea a 2.600 de angajați din Rusia), UEFA (anularea finalei Ligii Campionilor de la Sankt Petersburg,  interzicerea participării  cluburilor la LOC și LE și ruperea contractului cu Gazprom, sponsorul general), UPS (interzicerea totală a livrărilor),Universal pictures (blocarea distribuției de filme), Visa (blocarea băncilor aflate sub sancțiuni), Volvo (ieșirea din Rusia), Yandex (excluderea acțiunilor companiei de la cotațiile de la Bursa de Valori din New York), YouTube (blocarea a sute de canale rusești),  Webmoney (blocarea tranzacțiilor), Wolkswagen (retragerea din țară), Zoom (revocarea licențelor pentru dezvoltarea de software), Nokia  (oprirea livrării de echipamente în Rusia), H&M (brandul de îmbrăcăminte a oprit vânzările în Rusia).
O abordare pe deplin a evenimentelor pe care le trăim presupune o trecere de la diagnoză la prognoză.  Este interesantă  analiza despre războiul din Ucraina - publicată de BBC și citată de Agerpres – în care sunt prezentate cinci scenarii posible:
S1: Războiul scurt, capitularea Kievului și guvernul-marionetă pus de Putin,
S2: Război lung, problemele armatei rusești și scenariul Groznîi (Capitala Ceceniei).
S3: Război european, atacul țărilor Baltice, Articolul 5 din NATO și amenințarea nucleară.
S4: Soluţie diplomatică, presiunea Chinei și soluția de ieșire pe care o poate căuta Putin.
S5: Putin înlăturat de la putere.
Referitor la hotărârea cetățenilor din Ucraina de a-și apăra orașele, este sugestivă opinia lui  Mihail Podoliak, șeful echipei de negociere: „În ajunul invaziei de proporții, domnul Putin a dezvăluit un mit, cum că statalitatea ucraineană nu există. Însă acum, și Federația Rusă, și Europa, și partenerii noștri înțeleg prea bine că Ucraina este o țară foarte puternică, un potențial lider. Nimeni nu va părăsi Kievul, Kievul nu va fi cucerit, este imposibil, aici ucrainenii, kievenii, vor muri pe străzile orașului lor, în timp ce europenii vor sta în fața televizorului și vor urmări în direct războiul. Dar nimeni nu va da Kievul în mâinile Federației Ruse. Sigur că orașul poate fi distrus complet, pentru că Rusia nu respectă nici un fel de reguli de război, bombardează orașele pașnice, pentru că ei nu știu să lupte pe câmpurile de bătălie, Ucraina știe să lupte, Ucraina știe să-și apere orașele, de aceea nimeni și niciodată nu va da Kievul Federației Ruse”.
Încă din anul 2014, președintele Traian Băsescu  a anticipat derularea unor evenimente  din vecinătatea României: „Nova Russia, pe care separatiştii afirmă că vor să o creeze în partea de est şi de sud a Ucrainei. Acest concept este o ameninţare la adresa securităţii naţionale. Deşi în toate analizele rezultă pentru noi că planul pe termen mediu al lui Vladimir Putin este să ajungă la Dunăre cu controlul teritorial. Unul din liderii teroriștilor, unii le spun separatişti, a anunţat că obiectivul lor e să ajungă la frontiera României”.

Noua Rusie  reprezintă zona din sudul Ucrainei care cuprinde ținutul de stepă din nordul Mării Negre (între râul Nistru și râul Kuban), sudul Transnistriei (regiunea Edisau dintre cursul inferior al Nistrului și cel al Bugului de Sud). Din punct de vedere istoric, Novorusia coincide cu teritoriul fostului Hanat al Crimeei care a fost  cucerit de Imperiul Rus la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în perioada 1774-1861 regiunea fiind populată cu coloniști ruși, ucraineni și germani, dar există și enclave cu populație românească. Cel mai important oraș este Odesa, fiind considerat  "capitala istorică" a regiunii.
    Din cauza războiului neprovocat și de amploare împotriva Ucrainei, început în data de 24 februarie, Rusia a fost suspendată temporar  din cele două organisme politice ale Consiliului Europei - Comitetul Miniștrilor (cu rol decizional) și Adunarea Parlamentară (rol consultativ).
  În data de 15 martie, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a votat pentru retragerea Rusiei din Consiliul Europei  (număr de voturi pentru: 216 din 219).  În aceeași zi, Rusia a decis să declanşeze procedura de „ieşire din Consiliul Europei”, acuzând NATO şi Uniunea Europeană de faptul că au transformat Consiliul Europei într-un instrument pus în serviciul ”expansiunii lor militaro-politice şi economice către Est”.
    La cererea președintelui ucrainean Volodimir Zelenski, care s-a adresat pe 16 martie Congresului SUA prin videoconferinţă, președintele american Joe Biden  a anunțat că va trimite Ucrainei un ajutor militar suplimentar în valoare de 800 de milioane de dolari, care include drone şi sisteme antiaeriene.
  Încă de la începutul războiului, Curtea Internațională de Justiție de la Haga a avertizat Rusia că este acuzată de către Ucraina de încălcarea Convenţiei din 1948 privind genocidul și îi cere să se supună eventualelor ordonanțe ale Curții. În dosarul deschis, Kievul consideră că Rusia şi-a justificat ilegal invazia printr-un pretins fals genocid împotriva populaţiilor de limbă rusă din regiunile ucrainene Doneţk şi Lugansk.
  Rusia  nu s-a prezentat la audierile din 7 şi 8 martie, susținând că nu a avut timp suficient pentru a se pregăti şi că invadarea Ucrainei este un act de „legitimă apărare".
  În data de 16 martie, CIJ a hotărât că „Federaţia Rusă trebuie să suspende imediat operațiunile militare pe care le-a început la 24 februarie 2022 pe teritoriul ucrainean” și să garanteze că toate forţele aflate sub controlul său sau pe care le susţine nu mai continuă operațiunea militară.
  Curtea Internațională de Justiție de la Haga  este principalul organ judiciar al Organizației Națiunilor Unite, fiind  cea mai înaltă instanță pentru soluționarea litigiilor dintre state, verdictele Curții fiind obligatorii și fără drept la recurs, însă nu are puteri executive ca să le pună efectiv în aplicare. Dacă Federația Rusă nu respectă ordinul Curții, atunci Ucraina se poate adresa Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, unde Rusia are însă drept de veto.
   S-a ajuns la o situație deosebit de tensionată în care există  voci care cer eliminarea Rusiei din Consiliul de Securitate al ONU, fără să țină seama că nu națiunea trebuie pedepsită, ci factorii responsabili pentru războiul absurd din Ucraina.
Președintele Vladimir Putin a declarat  că sancțiunile impuse de Occident împotriva țării sale sunt asemănătoare cu progromurile antisemite, iar despre ruşii pro-occidentali a afirmat că: occidentul „va încerca să se bazeze pe aşa-zisa coloană a cincea, pe trădătorii naţionali, pe cei care câştigă bani aici, cu noi, dar locuiesc acolo. Şi când spun 'trăiesc acolo', nu mă refer în sensul geografic al cuvântului, ci la mentalitatea lor, la conştiinţa lor sclavă”.
Referitor la rezultatele  negocierilor din 15 martie, Financial Fimes a publicat varianta Rusiei pentru un  plan de pace care include 15 puncte, printre care încetarea focului și retragerea trupelor rusești dacă Kievul își declară neutralitatea și acceptă o limită asupra forțelor sale armate.  Mihailo Podoliak, unul dintre negociatorii ucraineni, a declarat: „Partea ucraineană are propriile poziții. Singurele lucruri pe care noi le putem confirma în această etapă sunt încetarea focului, retragerea trupelor ruse și garanțiile de securitate din mai multe țări”.
   În aceste vremuri fără precedent,  în care efectele pandemiei Covid -19 au fost agravate de  conflictul militar de la granițele României, autoritățile trebuie să ia  măsuri eficiente și să transmită optimism pentru depășirea dificultăților și revenirea la normalitate.
Pentru România, 15 martie  este data în care au avut loc două evenimente importante:
• Premierul Nicolae Ciucă a participat la ceremonia de semnare a acordului de asociere
joint-venture între Uzina Mecanică București (UMB) și General Dynamics European Land Systems Romania (GDELS Romania) privind producția de transportoare blindate Pirahna.
• Preşedinţii României şi Bulgariei, Klaus Iohannis şi Rumen Radev, au discutat la Palatul Cotroceni despre gestionarea fluxurilor de refugiați din Ucraina și demersurile pentru ajutorul umanitar (inclusiv prin operaționalizarea centrului logistic de la Suceava), necesitatea consolidării consistente a posturii NATO de descurajare și apărare pe Flancul Estic, dar și despre oportunități în domeniul economic și la nivel sectorial, diversificarea surselor de energie şi a rutelor de transport, operaționalizarea rapidă a Interconectorului Bulgaria-Grecia și  conectarea acestuia la  gazoductul BRUA,  construirea de noi poduri peste Dunăre, implementarea  rapidă a Proiectului european FAST DANUBE (pentru îmbunătățirea navigației pe Dunăre) etc.
După ce  Rusia a declanșat războiul, Ucraina și Republica Moldova au participat la un test de independență față  sistemele de electricitate din Rusia și Belarus, iar din 16 martie și-au conectat rețelele electrice la Continental European Power System, rețeaua europeană fiind cea mai mare din lume.
   Încă de la început, războiul din Ucraina a depășit limitele unui conflict militar convențional, extinzându-se în  domeniile economic, diplomatic, ideologic și informațional, un rol important în manipularea opiniei publice de către părțile implicate avându-l mass-media.
    Îmi exprim speranța ca acest conflict să se rezolve cât mai curând la masa negocierilor, iar pacea să fie restabilită în Europa.  Să fie trase învățăminte pentru viitor de către factorii decidenți, care nu trebuie să uite că războiul, pe lângă pierderile umane și materiale, afectează întreaga societate pe termen mediu și lung, lăsând urme adânci în sufletele celor care l-au trăit. Desigur, se impune regândirea și adaptarea la noile cerințe ale devenirii umane pe diverse nivele de manifestare, de la schimbarea modului de gândire și de acțiune, până la politicile de  organizare a structurilor sociale și de ridicare a calității vieții,  a optimizării normelor  dreptului internațional,  a colaborării și schimbului de informații pe scară planetară, a reglementării accesului la resursele planetei și a participării cu șanse egale  pe piața concurențială a muncii etc.
  Menirea ființei umane pe Terra este găsirea unor soluții eficiente la provocările vieții, depășirea oricăror obstacole  apărute pe traiectoria devenirii, cernerea binelui de  rău, a frumosului de urât, a adevărului de minciună etc.
   Sunt destule exemple în care omenirea s-a aflat la câte o răscruce a istoriei, situațiile critice fiind urmate de salturi calitative în  majoritatea domeniilor de activitate, civilizația urmându-și cursul ascendent pe planeta albastră.
Acum, când scriu aceste rânduri, privesc cu admirație floarea din fereastră, dar  mă gândesc cu tristețe și îngrijorare la consecințele  războiului din Ucraina. Nu am crezut că voi trăi   asemenea evenimente în prima jumătate a secolului al XXI-lea,  pe care l-am asociat cu rațiunea, cunoașterea și libertatea.  Se pare că cei responsabili pentru soarta omenirii nu au ales cele mai eficiente politici pentru gestionarea conflictelor. 

  12. Evaluare decizională
Disciplinele  conducerii (management, marketing, teoria sistemelor, teoria deciziei, cercetarea operațională, ergonomia, cibernetica, informatica economică, futurologia)  au atins un înalt grad de dezvoltare în ultimele decenii, ca răspuns la cerințele dezvoltării societății.
  Managementul s-a constituit ca știință la  începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lui Frederick Winslow Taylor (1856 – 1915) și Henri Fayol (1841 – 1925),  fiind regândit și adaptat la progresul  permanent al tehnicii și tehnologiei.
Managementul  este „arta de a înfăptui ceva împreună cu alți oameni” (Mary Follet), mai precis, reprezintă ansamblul activităților de organizare, conducere și gestiune a unui sistem (social, politic, economic, cultural, educațional, medical, ecologic) în scopul atingerii unor obiective.   Prin deciziile adoptate de sistemul de conducere (format din manager și consiliul de administrație) se asigură folosirea resurselor umane, materiale, financiare și informaționale ale organizației pentru atingerea optimului structural și funcțional.
Se pot distinge cinci funcții ale managementului, și anume:
- previziune (stabilirea obiectivelor organizației pe termen scurt, mediu și lung)
- organizare (constituirea sistemului conducător, sistemul condus și a  legăturilor dintre acestea)
- coordonare (ansamblul proceselor prin care se armonizează deciziile managerului cu acțiunile subordonaților)
- antrenare (ansamblul acțiunilor prin care un manager influențează activitățile colaboratorilor pentru atingerea obiectivelor stabilite prin satisfacerea nevoilor care îi motivează)
- control și evaluare (ansamblul acțiunilor de  verificare operativă și postoperativă a rezultatelor organizației, de analiză a structurii organizatorice și a modului de funcționare, pentru identificarea abaterilor de la obiectivele și standardele prestabilite,  stabilirea cauzelor care le-au generat și adoptarea măsurilor necesare menținerii organizației  în  echilibru dinamic).
  Complexitatea managementului rezidă în multitudinea de metode, obiective, relații și restricții pe care le implică, precum și scara la care se aplică, avînd în vedere ierarhizarea conducerii pe trei niveluri:
• nivelul strategic (de top) – angajează întreaga organizație pe un interval mare de timp
• nivel tactic (funcțional) – realizarea obiectivelor derivate din obiectivul general
• nivel operativ –organizarea și conducerea activităților pentru atingerea obiectivelor prestabilite.
  Întreg procesul de management, de la luarea deciziilor până la aplicarea lor în practică, depinde de stilul de conducere al managerului. Se pot întâlni următoarele stiluri de conducere:
- democratic (managerul adoptă deciziile prin înțelegere reciprocă sau în consens cu colaboratorii)
- consultativ (managerul își consultă colaboratorii în luarea deciziilor)
- persuasiv (managerul explică subordonaților deciziile luate pentru a obține adeziunea acestora)
- permisiv (managerul manifestă toleranță exagerată față de subordonați, fapt care duce la acte de indisciplină) 
- autocratic (managerul ia decizii de unul singur, fără să țină seama de opiniile subordonaților).
  Dintre metodele generale de management (care vizează întregul proces de conducere)  se menționează primele două  - în ordine  ca importanță.
  Managementul prin obiective este o metodă de conducere bazată pe proceduri și programe de stabilire a ansamblului de obiective ale organizației, de la cele fundamentale, la cele specifice și individuale, corelate cu un sistem adecvat de salarizare și de recompense, dar și de sancțiuni.
   Managementul prin excepții se bazează pe identificarea și transmiterea ascendentă a informațiilor referitoare la abaterile peste limitele de toleranță stabilite, în vederea luării de măsuri adecvate de către factorii decidenți.
  Ca metodă specifică de management, se menționează delegarea de autoritate, prin care managerul face o înțelegere verbală sau scrisă cu un subaltern prin care îi transferă o parte din sarcinile sale, cu precizarea intervalului de timp în care trebuie realizate, rezultatele care trebuie obținute și criteriile de  apreciere a acestora.
  În condițile evoluției fără precedent a tehnicii și tehnologiei, a schimbării modului de acțiune umană și a interacțiunilor pe scară planetară se impune stabilirea riguroasă a contribuției decidenților și a responsabilității acestora pentru rezultatele obținute de organizație, precum și pentru efectele produse asupra altor organizații sau structuri sociale.
În istorie sunt cunoscute personalități istorice și culturale, care au marcat profund,  în bine sau în rău, într-un procent mai mare sau mai mic, procesul devenirii omenirii. 
Punctul de plecare în demersul cognitiv pentru cuantificarea proceselor decizionale  este oferit de teoria probabilităților - care analizează la nivel general și abstract modul transmiterii adevărului  în procesarea informațiilor.

Aceste modele matematice  sunt utile pentru stabilirea justă  a criteriilor de salarizare și de premiere, dar și de tragere la răspundere a celor vinovați pentru decizii cu impact negativ asupra sistemelor sociale. În acest scop, pot fi concepute programe de aplicații pe calculator pentru o evaluare decizională justă, în care factorul subiectiv are o pondere redusă.
Uneori, cei care dețin vremelnic puterea uită că nu pot face tot ce vor, pentru că libertatea oricărui om se termină acolo unde  este încălcată libertatea semenilor săi.  Altfel spus, în călătoria ființei umane  prin Existență, are libertatea  să viseze la cucerirea Necuprinsului, însă libertatea concretă este doar necesitatea  înțeleasă.
Războiul din Ucraina a pus în evidență unele contradicții în  politica mondială: manifestarea forței și intransingenței  în dauna  diplomației și reconcilierii, antagonisme între regimurile autoritare și regimurile democratice,  prioritatea intereselor individuale și de grup în raport cu interesele generale,  sacrificarea de vieți omenești și distrugeri materiale imense pentru  atingerea unor obiective revanșarde,  deturnarea menirii benefice a  științei, tehnicii și tehnologiei, manipularea pe scară largă a opiniei  publice prin mass-media, riscul crescut  al utilizării armelor de nimicire în masă,   manifestarea insuficientă  a organismelor și organizațiilor în gestionarea conflictelor etc.
Rusia, China, SUA și alte țări au dezvoltat tehnologia rachetelor hipersonice - care pot zbura în atmosfera superioară cu o viteză de peste cinci ori mai mare decât viteza sunetului, fiind capabile să evite interceptările din partea apărării antiaeriene.
  Rachetele balistice hipersonice Kinzhal și rachetele de croazieră Zircon sunt considerate invincibile de către ruși,  primele fiind utilizate pentru distrugerea unui depozit subteran de rachete şi muniţie de aviaţie ale armatei ucrainene în localitatea Deliatin ( regiunea Ivano-Frankivsk).
Pentru evitarea riscului producerii unei conflagrații mondiale  cu consecințe catastrofale pentru omenire, este necesar ca NATO să-și păstreze poziția defensivă, iar China și Iranul nu trebuie să se alieze cu Rusia.
  În Ucraina mor oameni, iar liderului chinez, Xi Jinping, a transmis omologului său american, Joe Biden, în discuția online din 18 martie, următorul mesaj: „În calitate de membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU și de primele două economii ale lumii, ne revine nu numai să conducem relațiile China-SUA pe drumul cel bun, ci și să ne asumăm responsabilitățile internaționale și să lucrăm pentru pace și liniște în lume”.
   Desigur, este un mod diplomatic de comunicare, cu trimiteri subliminale, însă nu transmite noutate, având în vedere poziția neutră a Chinei care o avantajează în conjunctura mondială actuală. 
  În  teoria informaţiei (disciplină care studiază producerea, transmisia, prelucrarea şi stocarea informaţiei), se consideră că un mesaj conţine informaţie atunci când  nu este cunoscut aprioric (dinainte), iar rezultatul obţinut înlătură o anumită nedeterminare.
După terminarea războiului din Ucraina, există posibilitatea reapariției „cortinei de fier” între Occident și țările cu regim autoritar grupate în jurul  Rusiei, altfel spus,  omenirea  se va afla sub semnul  amenințării dacă rațiunea nu va triumfa. 
  O națiune nu poate fi condamnată definitiv pentru faptele iresponsabile ale unor lideri, nu ura și izolarea sunt  soluțiile pentru ieșirea din impas, ci, dimpotrivă, tragerea unor învățăminte și puterea convingerii de a construi viitorul împreună cu statele democratice.
Să nu se uite că Rusia este cel mai întins stat al lumii contemporane, cu o  diversitate de peisaje, bogății imense, orașe moderne și  muzee de artă fascinante (Ermitaj, Galeriile Tretiakov, Muzeul Pușkin), având o istorie marcată de ascensiune și declin, dezbinări și expansiuni teritoriale,  imperialism și comunism, cu personalități de seamă (Lev Tolstoi, Feodor Mihailovici Dostoievski, Mihail Bulgakov, Dimitri Mendeleev, Mihail Lomonosov, Ivan Pavlov, Konstantin Țiolkovski, Piotr Kapița) care au contribuit din plin la patrimoniul culturii universale.
Pentru orientarea culturii și civilizației pe o traiectorie ascendentă,  se impune  regândirea  politicii factorilor decidenți și stabilirea obiectivelor  în funcție  de cerințele dezvoltării durabile a societății pe termen scurt, mediu și lung.
   Criterul de referință pe termen lung , având rol de scop și  feedback la nivel general, îl reprezintă starea ideală de normalitate pe Terra, obținută prin  integrarea economică și politică progresivă a  majorității statelor în Uniunea Planetară, aducerea la numitor comun a ideologiilor prin deplasarea accentului pe punctele tari și scăderea ponderii punctelor slabe,  promovarea diversității culturale și respectarea obiceiurilor și a tradițiilor,  gestionarea eficientă a resurselor planetei și asigurarea șanselor egale pentru toți locuitorii la educație, asistență medicală și acces pe piața concurențială a muncii,  dezvoltare durabilă, protecția mediului înconjurător  și conservarea  echilibrelor ecologice etc.
  Evoluția omenirii își are izvorul în dorința de libertate și de cunoaștere a ființei umane, precum și în aspirația la prosperitate, siguranță și fericire, care pot fi realizate pe deplin, într-o democrație universală, de către  reprezentanții aleși de cetățeni să-i reprezinte în structuri politice  ierarhizate pe diverse nivele, de la cele locale, zonale și naționale, până la cele supranaționale.

Bibliografie
1. Ioan- Aurel  Pop, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova, Editura Litera, București, 2019
2. Larousse, Istoria universală, Vol. I, II, III, Editura Univers Enciclopedic, București, 2009
3. Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, București, 2013
4. Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației,Vol.1-13, Ed. Saeculum-Vestala, București, 1998-2008
5.Valeriu Dulgheru, Istoria integrală a Basarabiei, Editura Serebia, Chișinău, 2016
6. Vasile Tudor,  Alma Lux,  Editura Agora, Călărași, 2001
7.  https://ro.wikipedia.org