• negative sau dezadaptative precum: teamă exagerată, stare de panică, incapacitate de concentrare, incoerenţa ideilor şi a formurărilor, impulsivitate, agresivitate, decizii pripite, senzaţii de sufocare, palpitaţii, tonus muscular scăzut, tulburări gastrointestinale, blocaje ale memorie etc ;
• pozitive, (dacă stresul nu depăşeşte o anumită intensitate) în sensul că îl ajută  pe elev să se mobilizeze, să distribuie o energie psihonervoasă optimă pentru  pregătire, îi oferă dinamismul necesar atingerii planurilor de pregătire şi depăşirea obstacolelor pentru reuşita la examen.

Si-apoi cine nu-si înfruntă teama nu se dezvoltă. Singurele momente în care ne dezvoltăm si progresăm sunt acelea în care iesim din zona de confort, adică facem ceva carene pune la încercare, învătăm ceva nou si ne dă emotii.
Metode de autocontrol

• Învaţă să gândeşti pozitiv. Oamenii cu gândire pozitivă se descurcă mai bine în situaţii care altora li se par fără ieşire, au capacităţi de efort fizic şi psihic superioare, dacă au contactat o boală se vindecă mai uşor, dacă au un examen învaţă mai uşor şi se adaptează mai suplu la împrejurările noi.
• Autocontrolul emoţional. O dozare optimă a emoţiilor este un secret al reuşitei, adica sa ai emoţii nici prea mari dar nici deloc (nu putem fi nepăsătoti în faţa unui examen!). Relaxarea este o metodă de autocontrol asupra emoţiilor. Relaxarea urmează întotdeauna după un efort voluntar şi se poate realiza fie ascultând o muzică, fie făcând o mică plimbare în aer liber (nu în supermarketuri), fie meditând, fie imaginându-vă o privelişte care să vă inspire calmul şi liniştea psihică.
• Optimizarea atenţiei. Toate funcţiile şi procesele psihice, toate activităţile noastre pe care le desfăşurăm în stare de veghe, beneficiază de aportul nepreţuit al unei bune atenţii. Şi invers: erorile şi inexactităţile noastre le datorăm în bună parte neatenţiei. Atenţia are o funcţie de control şi energizare a celorlalte funcţii şi procese psihice.
• Optimizarea somnului. Somnul favorizează procesele fundamentale aleintelectului. In timpul somnului se filtrează adecvat şi se fixează optim informaţiile; se restructurează amintirile astfel încât să corespundă scopurilor activităţilor noastre curente. Deprivarea de somn duce la blocaje ale memoriei, oboseală nervoasă , iritabilitate, nervozitate, oboseală musculară, surmenaj, incapacitate de concentrare a atenţiei. Pe de altă parte nu trebuie să te sperii dacă ai pierdut câteva ore de somn. Ai capacitatea să te mobilizezi printr-un efort de voinţă şi un duş rece şi să îndepărtezi starea de oboseală. Important e sa nu se repete noptile albe pentru ca rezervele organismului tau sunt limitate.

Cum învăţăm?

• Modalitati de facilitare a materialului de memorat - respectarea legilor memoriei,  ex: partea de mijloc a unui material de memorat se retine mai greu decât începutul si sfârsitul lui asadar o repetam de mai multe ori;
• Strategii de organizare a materialului de memorat: schematizarea pe baza relaţiilor dintre idei cauză – efect , de subordonare; reprezentarea grafică: hartă, tabel, matrice, reţea; selectarea ideilor şi exemplelor celor mai relevante – idei ancoră; scriere pe postituri a cuvintelor grele sau cheie, a definitiilor, clasificărilor sau numelor greu de retinut si lipirea lor pe birou, masă, dulap, sifonier etc.
• Managementul timpului de studiu - alegerea momentelor de studiu, modul de utilizare a timpului, stabilirea planurilor de studiu.

sursa: academia.edu

Inclusiv noi, ca adulți, suntem expuși la mai multă informație decât putem metaboliza, aceasta fiind o sursă subtilă a stresului care ne împiedică să ne deconectăm de la cascada gândurilor noastre și să fim cu adevărat prezenți în viețile noastre. În aceste condiții, cum putem limita fluxul tehnologic astfel încât să evidențiem ceea ce contează cu adevărat pentru o viață sănătoasă: contactul uman, experiența nemijlocită de a fi împreună, un act care implică prezență și disponibilitate, comunicarea reală dată de împletirea verbalului și a nonverbalului.

Psihologul Marius Teodor Zamfir a identificat în studiile sale asemănări comportamentale între copiii ce sufereau de autism diagnosticat și copiii expuși excesiv tehnologiei (tabletă, laptop, telefon, televizor), respectiv 4-5 ore pe zi într-o perioadă crucială pentru dezvoltarea lor: 0–3 ani. El a introdus sintagma autism virtual pentru a se referi la efectele acestui consum excesiv de tehnologie asupra dezvoltării creierului.

Dependența de tehnologie și efectele ei negative

Observăm și în cazul copiilor mai mari efectele acestei dependențe de tehnologie: irascibilitate pe fondul toleranței scăzute la frustrare (doresc să obțină în mod facil ceea ce își doresc pe moment și fac față cu greu disconfortului emoțional), tendința de a ignora alte tipuri de activități specifice vârstei (relaționare nemijlocită de tehnologie, hobbyuri, jocuri),  lipsa contactului cu propriul corp (cu senzația de foame, sete, oboseală), manifestă dezinteres față de alte forme de a-și petrece timpul liber, dificultăți în concentrarea atenției. Copiii se obișnuiesc cu un nivel sporit de stimulare audiovizuală care constrânge inițiativa propriilor gânduri și idei în spațiul interior, ca și cum ar fi conectați la un flux interminabil de biți. Cu alte cuvinte, nu se mai pot orienta către sine, ci așteaptă mereu această stimulare din exterior care le pune potențialul „în așteptare“, departe de oportunitățile de a face ceva în mod real.

Sunt absorbiți cu totul în lumea ecranelor, ajunge la noi mesajul că sunt foarte atenți acolo și că nu au nevoie de nimic altceva în acele momente. Așa să fie? Deși ei afirmă altceva pe moment, e important să conștientizăm că în copilărie și în adolescență există nevoi cărora trebuie să le răspundem adecvat vârstei: nevoia de structură (de a avea un program, rutine, limite sănătoase) și nevoia de conectare emoțională pozitivă (conținere, relaționare cu adulții semnificativi pe fondul unei atitudini de deschidere, acceptare). Unul dintre motivele pentru care copiii ajung să petreacă în fața ecranelor este resursa limitată de timp pe care o au adulții din viața lor, care se împart tot mai greu între viața de familie și job. Oare putem suplini cu disponibilitatea noastră emoțională stimularea pe care o oferă ecranele? Răspunsul nu se află în competiție, ci în structurarea timpului pe care îl avem la dispoziție.

De exemplu, nu este potrivit să lăsăm un copil să urmărească un film destinat adulților fără să îi spunem, pe înțelesul său, ce înseamnă, de fapt, cu atât mai puțin să îl expunem la forme de violență audiovizuală cu impact asupra sa. Putem „verifica“ printr-o discuție ce a înțeles el din film. Reacția de frică se va derula ca și cum s-ar întâmpla în realitate, cum este și în cazul jocurilor „de groază“ sau cu conținut agresiv. Adrenalina este reală pentru că linia dintre virtual și concret se estompează în acele momente. Nu este un secret că stările acestea consumă, afectează negativ atenția și creează un precedent de agitație. Expunerea îndelungată la jocuri video cu conținut agresiv are efecte negative asupra autocontrolului și stării de bine. Da, copiii au nevoie să descarce tensiunea, dar modalitatea potrivită este mișcarea fizică, preferabil alături de alți copii.

Plictiseala este bună!

Cum ar fi fost dacă Newton nu se „plictisea“ un pic sub crengile acelui măr? În ziua de azi, căutăm tot mai des experiențe stimulante, departe de timpul în liniște pe care l-am petrece în propria companie. Copiii și adolescenții caută această stimulare ca parte a nevoii lor de a se dezvolta, dar dacă au tot timpul un device la îndemână, dacă observă tot timpul că adulții din jurul lor sunt conectați și, implicit deconectați de la viața reală, nu pot percepe că e firesc să te plictisești, uneori. Când un copil de 4-5 ani ne spune că se plictisește, tindem să sărim pentru a-l „ajuta“ să scape de plictiseală, simțindu-ne, poate, vinovați că nu îi oferim destul. Poate că e momentul să orientăm către sine: ce ai putea să faci în timpul acesta? Cum ți-ar plăcea să te joci? Nu înseamnă că trebuie să lăsăm propria activitate, ci doar să venim în întâmpinarea lui pentru a-l ghida să se joace liber, să-și exprime, treptat, tot mai mult, potențialul său creativ. Frustrarea care vine cu plictiseala este inconfortabilă pentru copii sau adolescenți, mai ales când ei sunt conștienți de multitudinea alternativelor pe care ei le au pentru a nu se mai plictisi. Totuși, un grad de disconfort îi va orienta către soluții și inițiative proprii! Le putem da alternative: „Îmi dau seama că te plictisești. Și eu mă plictisesc uneori. Dar sunt atâtea lucruri pe care ai putea să le faci: lego/hobby/citit etc. Poți să alegi!“ Este nevoie să fim atenți când în spatele acestei plictiseli denunțate nu se află, de fapt, lipsa stimulării cognitive, ci a stimulării emoționale. Respectiv, copilul spune că se plictisește pentru că simte nevoia de conectare cu adultul. Atunci e un semn pentru noi că, poate, ne-am deconectat din relația cu el și că e nevoie să redevenim constanți în acel timp de calitate menționat mai sus.

Cum tragem linia între beneficii și efecte negative în privința accesului la tehnologie?

Nu putem nega că tehnologia este un factor care ne influențează decisiv stilul de viață, infiltrându-se subtil în aspecte din ce în ce mai intime ale vieții noastre. Pe lângă opțiunile de divertisment pe care le oferă, promite și un mod rapid de a avea acces la cunoaștere: documentare, filme, enciclopedii și cursuri online. Totodată, ne permite să comunicăm cu ușurință cu cei care au interese comune.

    Nu expuneți copiii tehnologiei în etapele timpurii ale dezvoltării lor, când au nevoie de o stimulare concretă pentru a se dezvolta adecvat. Nu este recomandat să le dați copiilor dispozitive electronice între 0-3 ani. Specialiștii spun că este recomandat să nu privim la TV în prezența unor copii mai mici de 4 ani care, deși nu pare că sunt atenți, vor fi afectați de stimuli. Chiar și mai târziu, un preșcolar care încă face achiziții intense pe linia motricității fine nu are nevoie de o tabletă, ci să mânuiască obiecte mici, cuburi, lego etc. Totodată, e nevoie să aveți în vedere că interacțiunea cu device-urile le înfrânează inițiativa de a explora și îi face să devină pasivi în așteptarea unei stimulări.
    Tehnologie cu măsură: Devine mai dificil să îi ținem departe de device-uri după 5-6 ani, având în vedere expunerea intensă, și este discutabil dacă îi ajută cu adevărat să fie protejați cu totul de tehnologie, având în vedere natura societății în care trăim. Începeți cu durată scurtă de expunere (10-20 minute) și negociați cu el pe măsură ce crește. Fiți atenți la conținut. Este potrivit să condiționați: „Poți folosi tableta pentru a te juca 30 minute/ pentru a viziona documentarul despre pădurile tropicale 45 minute“ etc. Acest lucru este valabil și în cazul televizorului. Dacă adolescentul sau copilul petrece mai mult timp la televizor sau în fața unui device decât explorează pe cont propriu sau desfășoară activități adecvate vârstei, este un semn că trebuie redus consumul. Expunerea repetată la TV reduce oportunitatea de a-și exersa gândirea reflexivă: preia informații de-a gata, ca și cum ar fi adevărate, fără să le treacă prin filtrul propriu.
    Echilibrați, pe cât posibil, timpul petrecut pe ecrane cu timpul de deconectare: contactul cu natura, activități concrete, relaționare. Creați-i copilului contexte comune cu alți copii de vârsta sa, prin filtrul unor activități. Ghidați adolescenții către descoperirea unor pasiuni și hobbyuri care să reducă nevoia de a petrece timp nejustificat în fața ecranelor.
    Nu în ultimul rând, mișcarea este foarte importantă în stilul de viață al copilului și al adolescentului, atât ca mod de a descărca tensiunea, de a crea în mod natural o stare de bine, dar și de a clădi sănătatea fizică, premisă a unei vieți psihice sănătoase.

Psihicul se dezvoltă în relație cu realitatea (concretă, fiziologică și relațională) prin experiențe concrete. Virtualul inserează o doză de artificial pe care e nevoie să o echilibrăm, folosindu-l cu măsură pentru scopuri bine delimitate. Fără această relație cu realitatea, interioritatea copilului și a adultului de mai târziu este afectată.

sursa forbes.ro/digitalul-viata-copiilor

Cele mai evidente dificultăți întâmpinate de copiii hiperactivi se manifestă în procesul de  adaptare  la  activitatea  școlară,  performanțele  lor  școlare  nefiind  la  nivelul  vârstei  și capacității lor intelectuale.

În cadrul intervenției la clasă, se recomandă ca profesorul să aibă în vedere crearea și menținerea  unui  mediu  școlar  stabil,  predictibil, structurat,  comunicarea  eficientă  a așteptărilor legate de cerințele școlare (teme, sarcini, muncă independentă) și  comunicarea eficientă a instrucțiunilor; să asigure tranziția de la un tip de activitate la altul sau de la o sarcină la alta (tranzițiile rapide de la o activitate la alta să fie recompensate, iar recompensele trebuie să fie importante pentru copil). 

Una din cele mai importante cerințe în lucrul cu  copiii  cu  ADHD este amenajarea  sălii  de  clasă, ce  are  ca  obiectiv  principal  eliminarea posibililor distractori ai atenției. Apoi, copiii cu ADHD trebuie așezați în primele bănci.

De asemenea,  este  de  preferat  adaptarea  sarcinilor  școlare,  deoarece  lungimea  sarcinilor  îi afectează pe copii cu ADHD. Sarcinile pe care le primește copilul trebuie să fie scurte, să combine activități alternative și să conțină pauze. Alternarea tipului de activitate și lungimea redusă a sarcinii împiedică distragerea atenției.

Adaptarea programei școlare este un factor important  în  creșterea  performanței  copiilor cu  ADHD.  Acest  lucru  ar  duce  la  creșterea performanței  tuturor  elevilor  din  clasă  și  ar  eficientiza  procesul  de  transmitere  al cunoștințelor.  Adaptarea  programei  școlare  trebuie  să  aibă  în  vedere  stimularea  elevilor  (menținerea laturii aplicative a cunoștințelor stimulează atenția elevilor) și implicarea acestora în activități.

Caracteristicile principale ce definesc autismul sunt:    

• Perturbarea calitativă a interacţiunilor sociale;     

• Perturbarea calitativă a comunicării;      

• Caracterul restrâns, repetitive şi stereotip al comportamentelor, intereselor şi activităţilor.           

La unii copii se manifestă doar o parte a acestor caracteristici, de unde şi expresia frecventă,,elemente de autism”. Abordările şi mediile educaţionale adecvate pot permite şi acestor copii să înveţe şi să facă progrese semnificative.      

Majoritatea simptomelor specifice deficitului caracteristic autismului se schimbă odată cu înaintarea în vârsta a copilului, dar deficitele persistă şi în viaţa adultă cu un patern foarte asemănător de probleme de socializare, comunicare şi interese.    

Strategiile generale pe care trebuie să se axeze intervenţia educaţională în cazul copiilor cu autism trebuie să ia în consideraţie faptul că acești copii învaţă mai bine dacă:
- Fac mişcare - pentru ca îi ajută la conştientizarea corpului şi la coordonare;
- Ascultă muzică - pentru că are un efect liniştitor, le reduc tensiunile individuale şi interpersonale, le pot oferi consolare, dar îi şi mobilizează pentru activitate;
- Se joacă - pentru că jocul diminuează stresul, stimulează creativitatea şi îi ajută să-şi exprime sentimentele, dorinţele şi să exploreze noi relaţii;
- Desenează, modelează, pictează – fac artă vizuală – pentru că îi ajută să se exprime mai repede şi mai uşor, le facilitează comunicarea şi adaptarea în societate.
Astfel, prin combinarea acestor activităţi copiii autişti beneficiază de descoperirea propriilor capacități, a potențialului de schimbare, de a se exprima liber, de a-şi dezvolta potenţialul creativ, le aduc satisfacţia unui lucru făcut cu propriile forţe, încrederea în sine, sentimentul împlinirii, descărcarea tensiunilor, cunoaşterea şi învăţarea unor comportamente necesare integrării în diferite grupuri sociale. După cum se vede, toate aceste activităţi sunt benefice tuturor copiilor, doar că copiii autişti au nevoie de unele adaptări/ajustări, modificări în corespundere cu nevoile lor specifice.

Deşi unele persoane cu această tulburare au tot timpul nevoie de grijă şi supraveghere, mulţi pot să-şi îmbunătăţească şi să-şi dezvolte abilităţile sociale, de comunicare şi şcolare prin exerciţiu. Aceasta înseamnă că orice facem pentru a-i ajuta este un pas în direcţia potrivită. Scopul integrării educaţionale în cazul unui copil autist nu este de a ajunge la performanţe foarte mari, ci de a-l dezvolta multilateral astfel, ca ajungând la maturitate să poată trăi şi munci împreună cu semenii săi. El poate fi orientat spre unele activităţi manuale, demonstrând pricepere şi talent, de exemplu: brodatul, cusutul, olăritul, tâmplăria etc.
Întrucât există o mare diversitate de diferenţe individuale la copiii cu autism, nu se poate vorbi de o singură strategie educaţională. Sunt multe modalităţi prin care Dvs. le puteţi fi de ajutor. Iată câteva sugestii – dar, din moment ce fiecare copil este diferit, acestea sunt doar linii directoare şi dumneavoastră veți găsi probabil mai multe.

• ADAPTĂRI LA SALA DE GRUPĂ

• Anticipaţi traumele rezultate în urma unor schimbări, modificări de spaţiu.
• Menţineţi distanţa corespunzătoare faţă de copil (faţă în faţă, la nivelul ochilor).
• Dacă copilul pare supraexcitat, folosiţi tehnici de relaxare, cum ar fi respiraţie adâncă, muzica instrumentală liniştită, purtarea vestei cu greutăţi; încercaţi să stingeţi parţial lumina din sala de grupă, vorbiţi cu voce calmă şi încet. Unii copii se calmează în urma masajului profund.

• STRATEGII DE PREDARE/ÎNVĂŢARE

• Utilizaţi frecvent numele copilului.
• Însoţiţi comunicarea de expresii faciale potrivite (zâmbet, dezaprobare, mirare, supărare).
• Dacă copilului îi face bine comunicarea cu un coleg anume sau implicarea într-o anume activitate, folosiţi această informaţie pentru a-l ajuta să înregistreze succese şi în alte activităţi.
• Stabilizaţi orarul şi activităţile, pentru ca copilul să ştie exact ce se întâmplă şi la ce oră, evitând schimbările inutile. Dacă este absolut necesar să se schimbe rutina, avertizaţi copilul înainte să se întâmple.
• Instruiţi colegii copilului să încerce să comunice cu el.
• Faceţi pe „translatorul” pentru alţii pentru a-şi putea continua comunicarea.
• Urmăriţi copiii şi nu anticipaţi nevoile lor – lăsaţi-i pe ei să spună ce doresc; plasaţi obiecte interesante în interiorul unor vase care sunt dificil de deschis/de ajuns la ele şi aşteptaţi ca copilul să folosească privirea, gesturi prin care să indice dorinţa lor, apoi daţi-le obiectul; la fel puteţi proceda cu jucăria, mâncarea, imaginea, echipamentul de joc etc.
• Modelaţi limbajul copilului prin folosirea pronumelui personal (Eu): în loc de a spune „Tudor se urcă pe tobogan”, spuneţi „eu mă urc pe tobogan”. Copilul ecolalic va repeta propoziţia, folosind pronumele personal EU în vorbire.
• Reduceţi problemele comportamentale (comportament ritualistic, agresivitate, hiper-activitate etc.).
• Acordaţi timpul necesar răspunsurilor şi procesării informaţiei.
• Observaţi şi răspundeţi la toate încercările non-verbale ale copilului.
• Folosiţi un limbaj simplu şi alegeţi cu atenţie cuvintele (limitare cantitativă, accentuarea cuvintelor cheie).
• Folosiţi instrucţiuni scurte, concise. Folosiţi la început instructajul individual, iar apoi apelaţi tot mai mult la lucrul în echipă.
• Identificaţi obiecte (mijloace didactice) – explicaţi folosirea lor cu cuvinte simple;
• Inventaţi cîntece sau melodii care să însoţească rutina (aceasta dezvoltă atenţia).
• Numiţi articole în ordinea îmbrăcării/dezbrăcării lor sau obiecte în ordinea folosirii lor.
• Verbalizaţi acţiunile în ordinea efectuării lor.
• Folosiţi cărţi cu poze simple (imagini clare, nu stilizate), orare, calendare, cu regimuri de zi/săptămână; numiţi obiectele din imagini.
• Folosiţi pictograme şi/sau limbajul semnelor pentru a explica instrucţiunile;
• Organizaţi activităţi ce au ca scop stabilirea relaţiilor de reciprocitate (cântece însoţite de mişcări, jocuri cu mingea etc.).
• Programaţi experienţe senzoriale cu efect calmant - legănatul (în balansoar sau pe o minge mare), şederea pe un puf, între perne, între două saltele etc. Timp de 5-10 min înainte de începerea unei activităţi noi; dacă observaţi că aceste experienţe îi displac, încetaţi.
• Când este necesar ca un copil să exerseze o anume abilitate sau să încerce o activitate nouă, insistaţi ca el să participe. Dacă copilul va înţelege că poate evita activitatea prin plâns sau opunere (refuz), el va apela la aceste metode tot mai mult şi se va eschiva de la îndeplinirea sarcinilor impuse de Dvs. Folosiţi încurajările în cazurile când copilul cooperează; nu este bine pentru copilul autist ca cei din mediul său să cedeze în faţa fiecărui moft şi să se adapteze modului lui de viaţă . Acest compromis deseori creează o situaţie insuportabilă.

• COMUNICAREA CU COPILUL AUTIST

Comunicarea este una dintre principalele probleme ale unui copil autist. Pe lângă comportamentele specifice şi problemele de relaţionare şi gândire, copilul autist trebuie ajutat şi stimulat să depăşească barierele de comunicare. Copilul autist are probleme în a înţelege limbajul şi în a se exprima. Adulţii (cadrele didactice şi părinții, specialiştii), dar şi alţi copii din anturajul lui, au un rol esenţial în a pătrunde în universul propriu al copilului şi în a-l ajuta să exprime emoţii, sentimente, dorinţe. Copilul autist are constant probleme în a ieşi din universul lui propriu în care trăiește şi de a răspunde solicitărilor celorlalţi. Unii dintre aceşti copii reuşesc să rupă câteva cuvinte, alţii însă nu vorbesc deloc. Unii părinţi sunt disperaţi să comunice cu ei.
Atenţie! Inainte de a vă adresa unui copil cu autism trebuie să reflectaţi şi să vă informaţi foarte bine asupra a ceea ce înseamnă autismul şi particularităţile lui. Problema constă în modul în care prelucrează un astfel de copil informaţiile primite. Deşi văzul şi auzul copiilor autişti pot funcţiona normal, ei au probleme în organizarea informaţiilor şi în punerea lor într-un anumit context.
Comunicarea non-verbală cu copilul autist.
Comunicarea verbală este deficitară şi incoerentă la copiii autişti. Ei pot pronunţa cuvinte aleatoriu, fără sens, fiind mai degrabă fascinaţi de forma cuvintelor, decât de conținutul lor. Micuţii autişti trăiesc ,,furtuni” senzoriale deranjante, înfricoşătoare şi uneori dureroase. Pentru a scăpa de acestea, copiii autişti se concentrează asupra senzaţiilor fizice:  zgârîierea; datul din mână; mişcările bruşte; ruperea hârtiei etc.
Specialiştii susţin că cel mai bine e să se înlocuiască cuvintele cu limbajul non-verbal în comunicarea cu copilul cu autism. Trebuie ca Dvs, dar şi părinții, să învăţaţi sa ,,citiţi” gesturile lui şi să le decodificaţi pentru a construi un sistem de comunicare eficient cu el. Există mai multe tehnici şi metode de a înţelege ce vrea să transmită un autist. Principalele gesturi şi comportamente la care trebuie să fim atenţi sunt: plânsul; ţipătul; somnul; căscatul; sărutul; îmbrăţişatul; zâmbetul; agresivitatea; gestul de a te prinde de mână şi de a te conduce spre anumite lucruri.
Este clar că atunci când copilul trece prin stări de spaimă, tristețe sau când este bolnav el va plânge, va ţipa, va deveni agresiv, iar atunci când ceva ii este pe plac - va manifesta comportamente pozitive. Totuşi, pe lângă aceste tipuri de gesturi generale, trebuie urmărite şi alte gesturi particulare. Pentru că plânsul unui copil poate apărea nu numai din cauza că e trist sau că nu îi convine ceva, ci şi din cauză că îl doare ceva sau că s-a plictisit pur şi simplu. Aşadar, trebuie să urmăreşti dacă copilul îşi duce mâna la burtică, semn ca ii este rău, sau dacă se oprește din plâns când o persoană părăseşte încăperea, semn că ii este frică de acea persoana sau nu o place, etc. Trebuie să fiţi foarte atentă şi la: tonul vocii; expresia feţii; limbajul corpului etc.
Comunicarea verbală cu copiii autişti trebuie să fie simplă, clară şi concisă. Trebuie să aveţi răbdarea de a-i repeta de mai multe ori ceva până când înţelege şi trebuie să fiţi pregătiţi să nu primiţi răspunsuri sau reacţii imediate. De exemplu, unui copil cu autism nu trebuie să i te adresezi ,,du-te în bucătărie, aşează-te la masă şi mănâncă”, ci ,,du-te şi mănâncă!”, fără alte cuvinte în plus, care îl pot confuza şi induce în eroare. De asemenea, te poţi aştepta ca la o întrebare să îţi răspundă cu o altă întrebare sau chiar cu aceeaşi întrebare. De exemplu, dacă îl întrebaţi ,,vrei apă?”, este posibil să îţi răspundă destul de incoerent, ce-i drept, ,,vrei apă?”, semn că da, vrea apă.
În comunicarea cu un copil autist trebuie să fiţi atenţi cum vorbiţi!
• Evitaţi limbajul sarcastic, metaforic sau exagerările, atunci când îi vorbiţi copilului cu CES, dar şi întregii grupe de copii. Fiţi tot timpul atenţi la ce spuneţi şi cum poate acest copil să interpreteze greşit cele spuse de Dvs. El/ea poate înţelege mesajul distorsionat, literal.
• Verificaţi constant dacă copilul ascultă sau înţelege şi nu vă fie teamă să repetaţi ce aţi spus dacă aveţi impresia că nu s-a înţeles din prima.
• Când vă adresaţi unui grup, asiguraţi-vă că vă bucuraţi de atenţia copilului. Mai ales copiii de vârstă mică pot să nu-şi dea seama că sunt subiectul mesajului, aşa că va fi, poate, nevoie să îi strigaţi pe nume sau să vă adresaţi prima oară lor, şi apoi întregului grup.
• Mulţi dintre noi ne blocăm dacă auzim o limbă străină pe care nu o înţelegem. Un copil cu dificultăţi de comunicare reacţionează identic: dacă o propoziţie e prea dificilă, se blochează. Trebuie să verificaţi mereu dacă ascultă şi înţeleg.

În procesul instructiv-educativ cu copiii cu CES, utilizarea calculatorului şi a softului educaţional facilitează:adaptabilitate la nevoile / particularităţile psiho-fizice ale copiilor; abordarea materialului de studiat într-o manieră interactivă; stimularea motivaţiei pentru învăţare prin prezenţa componentei ludice; oferirea sentimentului de confort (ameliorarea imaginii de sine) copiilor cu CES.

Pentru a direcţiona potenţialul creativ al elevilor cu CES spre acele zone în care ei au şansele cele mai mari de manifestare eficientă, de realizare afectivă, este necesar: să se  utilizeze tehnologia în procesul de predare – învăţare cu copiii cu CES; să se utilizeze softuri educaţionale specializate în învăţare şi terapii specifice; să se proiecteze lecţii în care să integreze tehnologia modernă.
In cazul elevilor cu dificultăţi de învăţare are unele avantaje: corectare instantanee, repetarea  exerciţiilor, individualizarea temelor şi a ritmului de învăţare, interacţiunea continuă cu elevul, evaluarea continuă a nivelului de învăţare şi a înţelegerii elevului, uniformitatea modului de prezentare, aplicare şi evaluare şi nu în ultimul rând, creşterea motivaţiei.

Pentru a valorifica potenţialul real al fiecărui elev cu cerinţe speciale este necesară o evaluarea adecvată şi elaborarea unui plan educaţional individualizat, care să includă utilizarea tehnologiile de acces şi a instruirii asistate de calculator în funcţie de particularităţile şi nevoile fiecărui elev cu cerinţe speciale. Instruirea asistată de calculator alături de tehnologiile de acces nu exclud metodele tradiţionale de predare învățare, ci doar le completează pentru ca întregul proces de învăţământ să se adapteze nevoilor elevilor cu cerinţe speciale.         

Aplicaţiile bazate pe utilizarea calculatorului, cuplate cu un software nou şi îmbunătăţit şi cu dispozitive mai bune de adaptare, ar putea fi de mare ajutor copiilor cu dizabilităţi, pentru finalizarea educaţiei lor şi pentru a deveni productivi în societatea din care fac parte.

Pentru ca activitatea instructiv-educativă să fie profitabilă pentru toţi elevii, aceasta trebuie să se realizeze diferenţiat. Educaţia diferenţiată vizează adaptarea activităţii de instruire la posibilităţile diferite ale elevului, la capacitatea de înţelegere şi ritmul de lucru propriu unor grupuri de elevi sau chiar fiecărui elev în parte.    

Instruirea individualizată pornește de la nevoile elevilor, iar diferențierea este determinată de nivelul pregătirii și interesele lor. În acest scop, propunem elevilor sarcini la alegere, astfel încât fiecare să învețe în ritm propriu și să reușească, indiferent de capacități și de experiență. Elevii trebuie să fie îndrumaţi să rezolve sarcinile prin diverse metode, să-şi utilizeze imaginaţia şi să construiască strategii proprii de investigare a realităţii, să elaboreze produse noi în baza materiei de studiu. un rol important în individualizarea învățării revine sarcinilor de rezolvare și de compunere a exercițiilor și problemelor, de creare a întrebărilor cauzale.
Individualizarea activității la clasă reclamă efort sporit din partea profesorului și resurse adecvate pentru elaborarea tehnologiei didactice. Proiectarea instruirii individualizate este o acțiune proactivă, flexibilă și centrată pe elev, care implică luarea unor decizii cu privire la organizarea mediului de învățare; stabilirea timpului de instruire, a conținutului curriculumului, materialelor și resurselor utilizate; implementarea strategiilor de instruire, a activităților de învățare și a metodelor de evaluare. Pornim de la premisa că toți elevii pot progresa în cunoaștere dacă li se creează condiții favorabile și li se oferă libertatea de a alege sarcinile de învățare independentă. Pentru a reuși, fiecare trebuie să-și asume obiective și să depună efort pentru atingerea lor.
Experiența pedagogică demonstrează că elevii învață cel mai bine atunci când profesorul ține cont de diferențele de pregătire, de interesele și obiectivele lor. Procesul de instruire individualizată implică și activități de învățare colaborativă, diverse sarcini, furnizarea de instrucțiuni, posibilitatea de a lucra cu viteze diferite.