1. Informații generale
România este un stat situat în spațiul carpato-danubiano-pontic din Europa Centrală, care se învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la sud-vest,  Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord și est, Republica Moldova la est, iar Marea Neagră se află  la sud-est.  Numele de “România”  este derivat  din  “român”, cuvânt care provine  din latinescul romanus (având semnificația de cetățean al Romei).
     În cursul istoriei, diferite porțiuni din teritoriul actual al României au fost sub ocupația Imperiului Roman, Imperiului Otoman, Imperiului Rus și Imperiului Austro-Ungar.
  Un  pas important în dorința de unire a românilor a fost realizat în anul 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova şi Ţara Românească. Marele domnitor a făcut  reforme îndrăzneţe pentru  modernizarea Principatelor Unite, precum reforma agrară şi cea electorală, pe care le-ar fi continuat cu siguranţă, dacă  nu ar fi fost obligat să abdice în 1866, în favoarea lui Carol de Hohenzollern–Sigmaringen.
  Numele oficial de  România a fost adoptat prin Constituţia  din 1 iulie 1866, iar regimul politic a devenit  de  monarhie constituţională.
România şi-a proclamat independenţa faţă de Poartă pe 9 mai 1877, opţiune  fundamentală  apărată  pe  câmpul de  luptă (Plevna, Smârdan, Rahova, Vidin).  Noua situaţie creată  este recunoscută pe plan mondial prin Tratatul de pace de la San Stefano (1878), care consfinţea totodată autoritatea României asupra Dobrogei, însă teritoriile Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei în 1856 prin Tratatul de la Paris) sunt încorporate Imperiului ţarist.
  În anul 1918, Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au unit cu România, formând România Mare (295.641 km2), până în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial (1940), când, sub presiunea Germaniei naziste, a cedat teritorii Ungariei (nord-estul Transilvaniei), Bulgariei (Cadrilaterul) și Uniunii Sovietice (Basarabia, Herța și Bucovina de Nord).
   Organizarea lumii postbelice (regimul politic şi trasarea frontierelor) a fost decisă de puterile aliate încă  de  la Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945)  și  Conferinţa de la Postdam (17 iulie-2 august 1945), urmate de  Tratatul de pace de la Paris (semnat în 10 februarie 1947), prin care România a recuperat Transilvania de Nord din teritoriile cedate.
În istoria românilor, data de 1 decembrie 1918, când s-a realizat Marea Unire prin  reîntregirea teritoriului românesc cu Transilvania, reprezintă o etapă importantă în lupta pentru unitate națională, fapt care justifică stabilirea pe 1 decembrie a Zilei Naționale (prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990).
    După înlăturarea regimului comunist (1989) și instaurarea unui regim democratic, România a devenit republică semi-prezidențială, care  a aderat la NATO (2004) și la Uniunea Europeană (2007).
  România are diverse tipuri de unități acvatice (fluvii și râuri, lacuri, ape subterane, ape marine) și beneficiază de o diversitate a formelor de relief (35% munți, 35% dealuri și podișuri și 30% câmpii) .
   Pe teritoriul României, Munții Carpați au o lungime de 910 km și o altitudine maximă de 2544 m (vârful Moldoveanu din Munții Făgăraș), având la exterior un inel de dealuri (Subcarpații și Dealurile de Vest). În est și sud se află patru podișuri (Moldovei, Dobrogei, Getic, Mehedinți), iar în sud și vest se întind două mari câmpii (Câmpia Română și Câmpia de Vest), Delta Dunării fiind cea mai joasă regiune a țării (sub 10 m altitudine).
  România are o climă temperat-continentală și o suprafață de  238 391 km², la care se adaugă 23 700 km² din platforma Mării Negre.  Este al nouălea stat din UE  după suprafața teritoriului și al șaptelea  după numărul populației (peste 20 milioane de locuitori).
Din punct de vedere al organizării administrativ-teritoriale, România are 2 685 de comune, 263 de orașe și  41 de județe, la care se adaugă municipiul București.     

2. Intrare în universul popular românesc
Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti” din București este situat pe malul lacului Herăstrău, are o suprafață de 14 ha  și dispune de 380 de monumente, 60.000 de obiecte în colecțiile de patrimoniu și peste 250.000 de documente de arhivă referitoare la viața tradițională din satul românesc. 
  Fondatorul muzeului este folcloristul și sociologul Dimitrie Gusti, care obișnuia să îl numească  “sunetul trist al clopotelor istoriei României”. Inaugurarea muzeului a avut loc în data de 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea, fiind deschis pentru public cu o săptămână mai târziu,  pe 17 mai 1936.  Fondurile financiare necesare au fost puse la dispoziție de Fundația Culturală Regală, iar planurile de amplasament au fost executate de scriitorul, dramaturgul, regizorul și scenograful Victor Ion Popa.
  La organizarea muzeului în aer liber au stat trei principii, și anume:
● Principiul istoric. Se reprezintă habitatul tradițional în dezvoltarea sa spațială, între secolul al XVII-lea și începutul secolului al XX-lea;
●Principiul geografic. Traseul pentru vizitarea muzeului permite cunoașterea comparativă a arhitecturii tradiționale. În acest scop, monumentele sunt grupate pe provincii istorice (Transilvania, Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova);
●Principiul autenticității. Toate construcțiile sunt originale, desfăcute piesă cu piesă, transportate în condiții deosebite și remontate în muzeu. Reconstrucția interioarelor respectă, în general, o viziune de sinteză, specifică secolului al XIX-lea.
  Această concepție este prezentată sintetic de Dimitrie Gusti, creatorul muzeului: “Ne trebuia cu orice chip un Muzeu în aer liber, în care standurile să fie case întregi ţărăneşti, ele înşile piese de muzeu, casele la rândul lor fiind aşezate astfel ca să închipuiască un sat adevărat”.
  Pe aproximativ 20% din suprafața muzeului sunt amplasate anexe gospodărești, ateliere, biserici, mori, instalații tehnice, fântâni etc.
  În trecerea anilor, muzeul a avut perioade dificile, fiind deteriorat  în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de prezența unor refugiați din Basarabia, apoi în anii 1997 și 2002 de două incendii, însă a continuat să-și extindă exponatele, cea mai recentă aripă a muzeului fiind deschisă în 2016.
  În  domeniul extins al Muzeului Satului se află Palatul Elisabeta, o proprietate privată, care reprezintă reședința din București a Familiei Regale a României.
Din Parcul Regele Mihai există două posibilități de  acces în muzeu, și anume: Poarta Miorița (în zona debarcaderului) și poarta Transilvania (în zona Arcului de Triumf).
  În prezent, muzeul este vizitat de numeroși turiști români și străini, fiind una dintre cele mai mari atracții turistice ale capitalei României.

3.  Universul copilăriei lui Ion Creangă
Casa Memorială Ion Creangă din Humulești (suburbie a orașului Târgu Neamț) a fost construită între anii 1830-1831 de către Petre Ciubotariu (bunicul povestitorului) și dăruită fiului său Ștefan, care în 1835 s-a căsătorit cu Smaranda Creangă, fiica lui David Creangă din Pipirig.
  Casa a fost restaurată în 1937 (prin grija lui Nicolae Iorga), apoi în 1960 și 1988, însă cele mai importante reparații au avut loc în 1975, când a fost refăcut acoperișul și s-a înlocuit tavanul.
  Construcția este un monument tipic de arhitectură populară, având pereții realizați din  bârne groase lutuite,  o prispă îngustă de lut și un acoperiș larg de draniță, datând din 1830. Intrarea în locuință este una scundă, interiorul fiind  format din două încăperi micuțe și o tindă.
  Lângă casa în care a copilărit marele povestitor se află Parcul tematic “Ion Creangă”, unde vizitatorii se pot întâlni cu personaje îndrăgite din poveștile pentru copii scrise de acesta.

4.  Costumul popular  
  Rădăcinile  costumului românesc trebuie căutate în portul strămoșilor noștri traci, geți și daci, care are unele trăsături comune cu cel al popoarelor din Peninsula Balcanică, însă s-a diversificat prin schimbări de formă și croială, amănunte decorative și colorit, modul de folosire a pieptănăturii și a podoabelor.
  Conform unor surse istorice referitoare la portul dacilor, bărbaţii aveau ițari (pantaloni) din in sau lână, acoperiți cu o cămaşă până la genunchi, crăpată pe margini în dreptul coapselor și prinsă la mijloc cu un brâu subțire din stofă sau un brâu lat din piele sau stofă groasă.  Cei bogați, numiţi tarabostes, purtau pe cap pileusul, celebra căciulă dacică întâlnită și în scenele reprezentate pe Columna lui Traian.
  Despre portul femeilor există mai puține informații, fiind dedus din unele reprezentări de epocă: rochii lungi, plisate şi strânse în talie, cu mâneci lungi sau scurte, uneori cu pelerine deasupra.
  De-a lungul  timpului,  costumul popular s-a diversificat tot mai mult, în funcție de zone cu obiceiuri și tradiții specifice, de la cel simplu, folosit în timpul muncilor agricole, până la cel bogat ornamentat, folosit de sărbători. Pe de altă parte, diferența costumelor se reflectă și în funcție de categoriile de vârstă și gen, îmbrăcămintea copiilor fiind diferită de cea a persoanelor adulte și în vârstă, iar prin schimbarea gătelii capului, erau puse în evidență femeile căsătorite față de fetele nemăritate.
   În general, costumul tradițional purtat de femei este compus din cămașă, poale și piesa (mai mult sau mai puțin ornamentată) care acoperă partea de la brâu în jos, diferită de  la o regiune la alta și având diverse denumiri: catrință, vâlnic, fotă, opreg etc. Alte piese ale costumului femeiesc sunt brâiele și betelele, precum și cele pentru acoperirea capului: marame, năframe, cepse sau cununi. Gustul pentru frumos al femeii din spațiul românesc a făcut din portul popular o veritabilă artă, îmbinând armonios formele și culorile în țesături de in, cânepă și lână.
  Costumul tradițional al bărbaților este mai simplu, fiind compus, în sudul și estul țării, dintr-o cămașă lungă, purtată peste pantaloni lungi și strâmți, iar în nord și vest, camașa este mai scurtă, fiind purtată peste pantaloni mai scurți și mai largi.  Pantalonii sunt confecționați din pânză sau postav țesut în casă, iar peste cămașă bărbații își pun un brâu țesut în casă sau un chimir de piele, în funcție de regiune și de ocupație. În sezonul rece, la ținuta de vară se adaugă  haine din postav, frumos ornamentate, sau cojoace din piele și pieptare.
  Portul popular reprezintă o exprimare  a creativității neamului românesc, dar și o dovadă a identității naționale, a formării specificului cultural în ariile geografice locuite de români. 

 
      
5. Cămașa cu altiță
România a devenit membru  al Organizației Națiunilor Unite pentru Educație și Cultură (UNESCO) încă din data de 27 iulie 1956.
  Patrimoniul mondial UNESCO din România include diverse situri culturale și naturale, Delta Dunării fiind primul sit (aprobat în 1990 la cea de-a XV-a Sesiune a Comitetului Mondial desfășurată la Catargina), iar penultimul sit este Peisajul minier de la Roșia Montană (adăugat pe listă în 2021).
   Cel mai prețios cadou  primit de România de Ziua Națională din 1 decembrie 2022 a fost includerea cămășii cu altiță în patrimoniul UNESCO de către Comitetul Interguvernamental pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, reunit la Rabat  (Maroc).
  În  proiectul  promovat în comun de specialiști din România și Republica Moldova, este vorba de „cămașa femeiască de tip carpatic: încrețită în jurul gâtului pe bentiță și cu repartiția ornamentelor potrivit tradiției: pe piept, pe altiță, de-a lungul mânecii, iar lățimile de pânză sunt încrețite în jurul gâtului”.  Altița este partea cea mai frumos ornamentată a acestui obiect vestimentar, mai precis, reprezintă „partea mânecii de pe umerii cămășilor femeiești (...), când e brodată cu cusături” (Dicționarul Academiei, 1907). La cămășile foarte vechi, altița era croită ca un element de sine stătător ,,dreptunghiurile de material fiind ulterior îmbinate prin tehnici de cusătură cu celelalte elemente ale cămășii”.
  În vestimentația tradițională a femeilor, în funcţie de croială, se disting trei tipuri de cămăşi: cămaşa „de-a întregul”, considerată cea mai veche, cămaşa încreţită la gât (ia) şi cămaşa cu platcă.
Dacă în cazul bărbaților vorbim de cămăși populare, pentru femei se utilizează cu precădere în limbajul comun termenul de ie, piesă a costumului popular care se remarcă  prin bogăția de broderii la mâneci, piept și gât.
Pe lângă rolul estetic și de  protecție împotriva frigului, cămașa tradițională a femeilor face trimitere la o simbolistică cu origini în neolitic, având o  funcție apotropaică, de fertilitate sau narativă, dezvăluind date despre starea social-statutară, vârsta sau apartenența la o anumită comunitate a femeii care o poartă.
  Încă din epocile precreștine, vestimentația a avut  și  rolul de atragere a  spiritelor bune și de respingere a spiritelor rele, fiind întâlnite diverse elemente cu semnificații magico-religioase (prin motivele, cromatica și lucrătura folosite).
  Unii istorici presupun că ia a fost purtată pentru prima dată în perioada culturii Cucuteni (aprox. 5500 î.e.n.- 2750 î.e.n.), care s-a dezvoltat pe teritoriul de astăzi al Moldovei, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei și Basarabia.
Primele mărturii despre costumul popular provin din perioada antichității romane: Columna lui Traian din Roma, monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi, Arcul lui Galeriu din Salonic. Un document istoric important pentru costumul popular este Cronica pictată de la Viena, din 1330, cele 147 de ilustrații fiind o sursă de informații pentru cultura și civilizația din secolul al XIV-lea.
De-a lungul timpului, au fost create diverse  veșminte ceremoniale, ritualice, de mare sărbătoare, de duminică, de lucru, care se deosebesc cromatic și stilistic de la o zonă la alta,  dar și din punct de vedere al croiului și al dispunerii motivelor ornamentale.
Cămășile pentru bărbați și femei au fost confecționate din pânză de in sau de cânepă, din borangic sau mătase, având diverse simboluri: crucea, soarele, spirala, liniile drepte, liniile duble,  liniile ondulate, copacul stilizat, ramurile, coarnele de cerb, motivele geometrice și florale etc.
  După Marea Unire din 1918, portul popular a devenit în perioada interbelică un simbol unitar al românilor, având tendința de uniformizare pe tot cuprinsul țării.
   În prezent s-a ajuns la un melanj al elementelor de port tradițional cu  inserții moderne, existând diferențe zonale semnificative. Din fericire, ia autentică a supraviețuit, fiind realizată din pânză potrivit de rară (țesută la războiul cu două ițe), așa-numita pânză de casă sau pânză nălbită, motivele și simbolurile fiind  cusute cu arnici sau mulineuri, fluturi și mărgele, fir metalic alb sau galben și beteală.
  Frumusețea iei tradiționale a inspirat pictori de seamă, scriitori sau designeri de modă, din țară sau din străinătate. Este cunoscut că Daniel Rosenthal a pictat-o pe Maria Rosetti în „România revoluționară” purtând ie și năframă, iar  Henri Matisse a realizat în 1934 celebrul tablou „La blouse roumaine”.
  Alți pictori care au fost inspirați de ia tradițională  sunt: Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonitza, Theodor Aman, Camil Ressu etc.
  Dintre designerii naționali și internaționali se menționează:  Adrian Oianu, Corina Vlădescu, Jean Paul Gaultier, Kenzo, Oscar de la Renta, Yves Saint Laurent.
  Numeroase personalități ale României au purtat ia tradițională: regina Maria, principesele Ileana și Elena, cântăreața Maria Tănase.
Dincolo de granițele țării, ia românească a atras personalități de marcă, ca de exemplu, actrița Rita Wilson, cunoscută din filmele M.A.S.H. sau Sleepless in Seattle, a purtat o ie într-un show american celebru, iar cântăreața Adele a pozat îmbrăcată în ie pentru revista Vogue.
  Ia  tradițională a devenit brand de țară,  data de 24 iunie (de Sânziene)  fiind declarată zi națională pentru  această fascinantă piesă vestimentară.
  Merită cu prisosință felicitările și recunoștința noastră pentru toți cei implicați în proiectul  „Arta cămășii cu altiță – element de identitate culturală în România și Republica Moldova”, dar și pentru cei care au promovat ia românească peste tot lume. Mă înclin cu admirație respect în fața româncelor care duc mai departe tradițiile milenare, exprimâdu-și cu măiestrie  frumusețea sufletului pe pânză. 

6. Despre biserică
  Orice credincios se raportează la religie și prin noţiunea de ,,biserică”(din lat. basilica), care are următoarele semnificaţii:
- lăcaş sfânt pentru practicarea cultului creştin;
- instituţie în care sunt organizaţi credincioşii creştini;
- comunitate religioasă care include adepţii aceluiaşi cult.
  În funcţie de rangul pe care îl ocupă, bisericile  pot fi de tip  catedrală (patriarhală, mitropolitană, episcopală),  mănăstire,  schit şi biserică parohială.
  Din punct de vedere arhitectural, există următoarele variante constructive:
- forma de cruce bizantină, cu braţe egale, specifică bisericii în tradiţie bizantină;
- forma de cruce latină,  având un braţ mai lung faţă de celelalte,  specifică bisericii occidentale;
- planul central sau planul în formă radială, de tip cruce greacă în care predomină simetria, fiind studiat în perioada Renaşterii;
- planul de  navă, având o configuraţie longitudinală în care poate fi înscrisă o cruce latină.
  Bisericile sunt orientate spre răsărit având intrarea în partea opusă.  Din pridvor (spaţiu acoperit în exteriorul bisericii) se intră în pronaus, care precede  naosul – spaţiul principal al bisericii, în care se desfăşoară activitatea religioasă pentru credincioşi.
  Pe părţile laterale de nord şi de sud ale bisericii ortodoxe se află  stranele destinate cântăreţilor (psalţilor), iar în faţă, spre răsărit, este iconostasul (catapeteasmă), un perete cu icoane şi uşi prin care slujitorii bisericii(preoţi şi diaconi) au acces la altar.
  Unele biserici au în naos o structură suspendată (amvon) – din care se ţin predicile.
Naosul este acoperit cu o cupolă, care este susţinută de turlă, un element structural în formă de cilindru prin care se captează lumina. Pe lângă cupola principală, în care este pictat Iisus Hristos Pantocrator, majoritatea bisericilor ortodoxe au şi cupole mai mici, care acoperă spaţii secundare.

7. Sărbători și tradiții la români
   Iarna, chiar dacă reprezintă anotimpul rece, trebuie iubită pentru albul imaculat al zăpezii dar, mai ales, pentru încărcătura de sărbători, tradiţii şi obiceiuri, zestre milenară care asigură unicitatea culturii unui popor.
  Sărbătorile de iarnă la români încep pe 30 noiembrie cu praznicul Sfântului Andrei şi se continuă până în ianuarie după Bobotează şi Sfântul Ion (Ioan).
   În limbajul popular, luna decembrie se numeşte Undrea, după numele Sfântului Andrei, patronul României, sărbătorit pe 30 noiembrie. A doua zi - pe 1 Decembrie - românii îşi pun straie de sărbătoare, în semn de respect istoric pentru Ziua Naţională.
  Generaţia actuală se bucură de obiceiuri şi tradiţii milenare, transmise din tată în fiu, cu puncte de plecare în ritualuri ancestrale, menite să asigure protecţie vieţii atunci când planuri malefice  ale existenţei interferează cu cele benefice.
   Este greu de spus când a apărut concepţia că, în noaptea lui „Andreiu, cap de iarnă”, fiinţa umană trece prin momente deosebite, deoarece „umblă strigoii să fure mana vacilor, minţile oamenilor şi rodul livezilor”. Pentru a se apăra, gospodarii ung uşile şi ferestrele cu usturoi pisat, crezând că puterile sale miraculoase alungă duhurile rele.
Sfântul Andrei  are un rol esențial în istoria religiei, fiind fratele lui Sfântul Petru, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul  și apoi al lui Iisus Hristos.
   Apostolul Andrei s-a născut într-o familie de pescari din  Betsaida, localitate din nordul  Țării Sfinte,  situată pe țărmul Lacului Genezaret .
  La Sinodul Apostolic de la Ierusalim - care a avut loc în jurul anilor 49-50 d. Hr. - apostolii au stabilit  unde va merge fiecare să predice credinţa în Dumnezeu. Apostolului Andrei i-a revenit Scythia de la Dunăre şi Marea  Neagră.
  Îniţial, Apostolul Andrei l-a însoțit pe fratele său, Apostolul Petru, prin Asia Mică, apoi a trecut în peninsula Balcanică prin teritoriul Turciei de azi, ajungând în Drobogea, unde s-a oprit un timp, fiind  primul propăvăduitor al Evangheliei la geto-daci. Peștera din Dobrogea, în care se crede că a locuit Sfântul Andrei, se află la circa  4 km de  localitatea Ion Corvin din județul Constanța.
  După părăsirea Dobrogei, Sfântul Andrei  şi-a continuat misiunea creştină până în sudul Rusiei de azi, a revenit în Grecia,  ajungând în oraşul Patras din Peloponezul grecesc, unde a murit ca martir, fiind răstignit pe o cruce în formă de X.  Moaștele sale se află la Catedrala din Patras.
  În anul 1995, Sfântul  Andrei a fost  proclamat "Ocrotitorul României"  de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,  iar ziua de 30 noiembrie a fost declarată sărbătoare bisericească națională.
  Sfântul Andrei este patron, nu numai al României, ci și al Rusiei,  Greciei,  Scoţiei (steagul scoțian include crucea Sfântului Andrei),  Siciliei etc.
  Deşi era iudeu, numele  Sfântului Andrei  provine din grecescul “Andreas”, care înseamnă “viteaz”,  “bărbătesc”.
               La aproape o săptămână de la Sărbătoarea Sfântului Andrei urmează Moş Nicolae, care niciodată nu uită să pună la copii în ghetuţe dulciuri sau o vărguţă, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, pentru a-i răsplăti pe cei cuminţi şi a-i avertiza pe cei obraznici. De fapt, Moş Nicolae întruchipează în mentalul colectiv bunătatea Sfântului Nicolae, care, după Noul Testament, a fost impresionat de rugăminţile unor fetiţe sărace și le-a dăruit trei punguţe cu galbeni pentru a scăpa de necazuri.
  Sfântul  Ierarh  Nicolae  s-a  născut  în  anul 270 d. Hr.  într-o  familie bogată  din  Patara,  localitate  care  aparține  provinciei  Lichia din  partea  asiatică  a Turciei de azi.
   A  studiat   la  cele mai bune  școli din acel timp ,  remarcându-se  prin inteligență, blândețe, discernământ și noblețe sufletească.    A  devenit  preot  la  mânăstirea din  Patara, unde  a dus  o  viață duhovnicească intensă. 
  A murit în anul 343 în cetatea Mira din Lichia. Moaștele sale se află la Catedrala din Bari, în Italia, fiind păstrate într-o  criptă din care izvorăște un lichid incolor, numit “Santa Mana”, pe care episcopul eparhiei îl amestecă cu apă și-l împarte credincioșilor.
   Sfântul Nicolae mai este cunoscut  și ca “Făcătorul de minuni”, fiind considerat  ocrotitorul copiilor, în special al celor săraci, dar şi al marinarilor, al brutarilor, al fetelor nemăritate şi al celor acuzaţi pe nedrept.
  Din punct de vedere etimologic, numele Nicolae provine din corespondentul grecesc Nicolaos, care este format din două cuvinte: nike (victorie) și laos (popor), putându-se interpreta  prin „obșteasca biruință“.
După Moş Nicolae, copiii așteaptă pe  Moş Crăciun, un bătrân simpatic, rotofei, cu barbă albă, îmbrăcat într-o haină roşie şi care duce în spate un sac mare cu cadouri.
  Referitor la acest personaj simbolic a apărut o tulburătoare legendă, care spune că Maica Domnului, cuprinsă de durerile facerii, i-a cerut adăpost lui Moş Ajun, însă acesta, pretinzând că este sărac, a refuzat-o şi a trimis-o la Moş Crăciun, fratele său mai mic şi mai bogat.
  Maica Domnului găseşte la casa lui Moş Crăciun doar pe soţia acestuia, Crăciuneasa, care, deşi ar fi dorit din tot sufletul, nu o primeşte în casă, de teama soţului necredincios, însă o adăposteşte în grajdul vitelor şi o ajută să-l nască pe Pruncul Iisus.  Când a aflat ce s-a întâmplat, Crăciun şi-a pedepsit crunt soţia prin tăierea mâinilor, însă a fost salvată printr-o minune de Maica Domnului, fapt care l-a determinat pe necredincios să-i ceară iertare lui Dumnezeu, devenind astfel primul creştin.
  Se spune că, a doua zi, a împărţit întreaga avere copiilor săraci şi dărnicia sa a fost preluată în mentalul popular sub forma unei alegorii în care se consideră că, în fiecare an, în ajunul naşterii Domnului, vine cu sania trasă de reni, intră pe horn şi pune sub brad cadourile mult dorite. Pentru fapta sa bună, Crăciuneasa a devenit patroana moaşelor, acele femei pricepute de la ţară care ajutau la naşterea copiilor.
Tuturor copiilor din lume le place să creadă că Moş Crăciun trăieşte în Laponia unde face, împreună cu spiriduşii, minunatele jucării, pentru a le  oferi apoi cu dragoste celor mici,  ca răspuns la scrisorile pe care le primeşte din toată lumea.
Atât  de  îndrăgitul  Moş  Crăciun, care  ne  oferă daruri  în  noaptea de  24 spre 25 decembrie şi ne poartă pe tărâmul minunat al jocului şi iubirii, are câte un  nume  în  limbile diverse  existente pe  Terra – Père Noel (Franţa), Babbo Natale (Italia),  Sinterklaas (Olanda), Jultomote (Suedia), Jizo (Japonia), Joulupukki (Finlanda).
   La români, perioada care include Crăciunul  şi Anul Nou este deosebit de
bogată în tradiţii şi obiceiuri româneşti, exprimate  în colinde, creaţii populare valoroase cântate de cete de copii, de flăcăi sau de adulţi care preamăresc Naşterea Domnului, dezvăluie legături profunde între om şi natură, precum şi speranţa de mai bine.
  În Ajunul Crăciunului, creştinii în vârstă meditau la cele sfinte şi ţineau ultima zi din post pentru purificarea trupului şi iertarea păcatelor, spre deosebire de copiii plini de viaţă, care umblau cu colindul din casă în casă, căpătând colindeţe, covrigi, mere, nuci sau alte alimente, dăruite de credincioşi pentru sufletul morţilor dar şi pentru sănătatea celor vii. În perioada interbelică, era o mare bucurie pentru copii să participe la mersul cu „Steaua”, „Capra”, „Ursul” sau chiar cu „Pluguşorul” pe la casele gospodarilor, pentru a le vesti Naşterea Domnului sau a le ura un an mai bun şi mai bogat decât cel precedent.
  Etnologii susţin că, lungul ciclu al sărbătorilor de iarnă, pe lângă semnificaţia creştină are rădăcini adânci în vechi credinţe populare peste care s-au suprapus apoi elemente de cult roman.
  La origini, credinţele populare se află sub semnul Soarelui dătător de viaţă, pe care strămoşii noştri îl sărbătoreau de obicei la solstiţii şi echinocţii, momente astronomice remarcabile. Pe 21 decembrie, are loc solstiţiul de iarnă, când Soarele se află la cea mai joasă înălţime, după care, din „moş lipsit de putere” începe să întinerească şi urcă progresiv pe bolta cerească.
  Aceste evenimente erau marcate de străbuni prin obiceiul urcării pe munte, cu torţe aprinse, pentru a întâmpina răsăritul Soarelui şi a se închina acestuia, precum şi altor zeităţi. După rugăciune, se ţineau petreceri cu foc, se cânta şi se dansa până la asfinţit, când oamenii coborau la casele lor.
  După cucerirea Daciei de către romani, substratul autohton al sărbătorilor de iarnă a fost îmbogăţit cu Saturnaliile şi Calendele lui ianuarie.
  Saturnaliile (17-23 decembrie) reprezintă sărbători romane închinate zeului Saturn şi soţiei sale Ops, care personifică rodnicia pământului. Cu această ocazie, în întreg Imperiul Roman petrecerile se ţineau lanţ, respectul faţă de lege şi moralitate dispărea complet, stăpânii serveau la masă pe sclavi, se sacrificau porci, iar capetele lor se puneau pe altarul zeului Saturn .
  În spaţiul mioritic, Saturn a fost identificat de antici cu Zamolxe, iar marele cărturar Ovid Densuşianu îl compară cu bătrânul nostru Crăciun.
  Calendele lui ianuarie reprezintă sărbătorile de început de an, deosebit de venerate la romani, când îşi ofereau daruri şi îşi transmiteau urări. Atunci se împărţeau ramuri verzi de laur sau palmier pe care erau prinse smochine, turtă dulce sau alte daruri, tradiţie transmisă poporului nostru prin obiceiul Sorcovei.
  Tot de la romani s-au transmis în credinţa solară a strămoşilor noştri, elemente din cultul lui Mithra, sărbătorit pe 25 decembrie ca Sol Invictus (Soare invincibil).
  De remarcat că religia creştină nu a eliminat complet tradiţiile şi obiceiurile popoarelor, dar a asociat zeii păgâni cu sfinţi creştini. Pentru credincioşi, Crăciunul înseamnă Naşterea Domnului, însă iniţial această mare sărbătoare nu era pe 25 decembrie, zi închinată lui Mithra, ca Soare invincibil, ci pe 6 ianuarie, când azi sărbătorim Boboteaza, care semnifică naşterea spirituală a Mântuitorului.
  Abia în anul 354 d.Hr., biserica a reuşit să sărbătorească pe 25 decembrie Crăciunul la Roma, înlocuind progresiv credinţa în Soarele divinizat, dar şi pe cea a Calendelor lui ianuarie, deoarece Crăciunul devine o sărbătoare la început de an bisericesc. Pentru a se impune în faţa Soarelui adorat, noua religie a trebuit la începuturile sale să-i transfere lui Iisus atribute solare.
  Anul Nou Bisericesc,  începe la 1 septembrie și se încheie la 31 august. Începutul anului bisericesc a fost stabilit pe data de 1 septembrie de către Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), având în vedere că în această zi Dumnezeu a început creația Lumii și tot în această zi Mântuitorul a început activitatea sa publică. Spre deosebire de anul bisericesc, anul liturgic începe în ziua de Paști, pentru a marca Învierea Domnului, cea mai mare sărbătoare a creștinătății. În prezent, ziua de 25 decembrie este închinată nașterii lui Iisus Hristos, fiind  considerată în creștinism a doua sărbătoare ca importanță, după Paști – când se celebrează Învierea Domnului.
         Sărbătoarea  Nașterii Domnului este celebrată  de creștini în prezența unui brad verde, perceput ca “arbore sfânt” nebiruit de “moartea” din  anotimpurile reci, asemenea lui Hristos, veșnic viu.
  Înainte de Crăciun, bradul este decorat cu beteală, ornamente, globulețe colorate, bomboane și dulciuri,  becuri electrice, LED-uri, cabluri luminoase etc. Luminițele bradului semnifică  stelele din paradis, iar steaua din vârf este identificată cu steaua de la Betleem, pe care au urmat-o  cei trei magi în căutarea pruncului Iisus.
  Originile acestui obicei fascinant  fac trimitere la perioada antică precreștină, atunci când romanii își împodobeau locuințele cu un brad suspendat cu vârful în jos de plafon, iar unele popoare nordice germanice considerau bradul un aliat fidel în susținerea vieții.
  Potrivit  cercetătorilor, tradiția  decorării  bradului a  început  în  secolul al  XV-lea   în Livonia( Estonia și Letonia de astăzi), apoi în Franța, Spania, Italia, Elveția etc.
  În Germania, reformatorul protestant,  Martin Luther, este considerat ca fiind  cel dintâi care a avut ideea împodobirii unui brad cu  lumânări, acest obicei fiind transmis în Statele Unite de către coloniștii germani.
  În tradiția românească, încă din vremea dacilor,  exista în mediul rural obiceiul împodobirii bradului la nunți și la moartea tinerilor, obicei  păstrat și astăzi de unele comunități locale din regiunile Banat și Oltenia.  Bradul împodobit a căpătat o bogată încărcătură de semnificații în mentalul colectiv, de la “pomul vieții”, la  "arbore de judecată", "arbore de pomană", "arbore fertilizator" sau "stâlp de arminden".
   După unii cercetători,  bradul de Crăciun a fost împodobit pentru prima dată în România,  în anul 1866, la palatul regelui Carol I de Hohenzollern.
  În prezent, bradul de Crăciun, natural sau artificial, este întâlnit în casele și în instituțiile publice din România, fiind păstrat până la Bobotează, când  spațiul locuit este pregătit pentru sărbătoarea Botezului Domnului.
Modul de datare a a evenimentelor din istoria culturii și civilizației a evoluat spre forme din ce în ce mai riguroase.
   Spre exemplificare, în vechiul calendar roman, anul era format din  377 sau 379 de zile,  având  12 luni, la care se mai adăuga o lună suplimentară (Intercalaris)  între februarie și martie.
   Calendarul iulian a fost introdus de Iulius Cezar în anul 46 î.Hr., intrând în uz un an mai târziu.  Deoarece în calendarul iulian, anul mediu este ceva mai lung decât anul astronomic, papa Grigore al XIII-lea a introdus la 24 februarie 1582 calendarul gregorian, în care corectarea  timpului se face în funcție de echinocțiul de primăvară și luna sinodica (pentru Paște). 
  După  15 octombrie 1582, calendarul gregorian a fost adoptat succesiv – mai întâi de țările catolice și apoi de țările ortodoxe. În  Regatul României, calendarul gregorian a fost introdus în anul 1918 de guvernul condus  Ion  I. C. Brătianu.
  În prezent se mai utilizează și calendarul iulian, denumit și pe Stil Vechi - pentru a evita confuzia cu  modul de datare pe Stil Nou care corespunde calendarului gregorian.
   În rotația anotimpurilor, primăvara marchează începutul  unui nou ciclu în derularea vieții pe Terra. Ghioceii sunt primele flori care vestesc  renașterea naturii prin triumful primăverii asupra iernii.
  Inițial,  anul  la  romani  începea  cu  luna  martie, până  în anul  45 î. Hr.,  când împăratul  Iuliu Cezar a introdus calendarul  iulian, în care anul începe  la  1 ianuarie.  La  strămoșii  noștri   geto-daci , anul  nou  începea la 1 martie și avea doar două anotimpuri: vara și iarna.
Din punct de vedere astronomic, în luna martie  Soarele  trece  din constelația Vărsătorului  în constelația Peștilor.                                                                                
  Deși originile mărțișorului nu sunt cunoscute cu exactitate,  prezența sa la români și bulgari, anterior romanizării primilor, respectiv slavizării celorlalți, are la bază substratul daco-tracic comun.
  Denumirea lunii  martie a fost dată după zeul  Marte din  mitologia romană, zeul războiului, dar și al fertilității și vegetației. Această dualitate era evidențiată  în culorile  mărțișorului, în care  albul însemna  pace,  iar roșul semnifica războiul.
   În timp,  ființa  umană a  îmbogățit simbolistica mărțișorului, care a fost  asociat cu reînnoirea și speranța, concepte exprimate sugestiv ca unități de contrarii: vară-iarnă, căldură-frig, lumină-întuneric.
  Dacii purtau la gât amulete confecționate din pietricele roșii și albe, culorile fiind  asociate cu sângele, respectiv claritatea apelor.
  În tradiția populară  românească,  mărțișorul era un fel de talisman  menit  să poarte noroc. Acesta  se dăruia tinerilor – fete și băieți - înainte  de răsăritul soarelui, fiind purtat la mână sau la piept până când se arătau semnele de  biruință ale primăverii: înfloreau cireșii,  soseau berzele  și rândunelele, cânta cucul etc.  După utilizare, mărțișorul era legat de un pom înflorit, ca să  aducă noroc celui care l-a purtat. 
  Cu timpul, la șnur s-a atașat o monedă de argint, care făcea trimitere la soarele dătător de viață. La sfârșit, moneda era utilizată pentru a cumpăra vin roșu, pâine și caș proaspăt. 
În unele legende populare se afirmă că  mărțișorul  ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile  la  munte – pe care le-a lăsat în grija unor flăcăi.
   Babele erau vrăjitoare, care  puteau să influențeze starea vremii. Conducătoarea acestora era  Baba Dochia, care, la sfărșitul lunii februarie, a plecat furioasă la munte, îmbrăcată în 9 cojoace ca să-și caute  oile. Începând  cu 1 martie, vremea s-a încălzit, iar Baba  Dochia și-a  lepădat  în fiecare zi căte  un cojoc,  până când  Martie, supărat  de  blestemele acesteia, a  dat  un  ger  năprasnic, înghețând-o  de  vie.
  În mentalul colectiv, începutul primăverii este bogat în semnificații, fiind un privilegiu al renașterii speranțelor noastre odată cu renașterea naturii.
Este semnificativ faptul că data de 8 martie se află sub semnul feminin, fiind adoptată ca Ziua Internațională a Femeii.
  Vă propun să reflectați la următoarele repere istorice sugestive de venerare a femeilor:
- sărbătoarea cunoscută sub denumirea de Hilaria, din Roma antică, în care, timp de trei zile (15-18 martie), participanții aduceau omagii zeiței Cybele, mama zeilor;
- sărbătoarea de primăvară din Grecia antică, pusă sub semnul zeiței Rhea, soția lui Cronos și mama tuturor zeilor din Olimp;
- celebrarea în Anglia anilor 1600 a Sâmbetei Mamelor pentru a cinsti în postul Paștelui pe ființele care dau viață pruncilor;
- ziua de 28 februarie 1909, când Partidul Socialist din Statele Unite a decretat Ziua Femeii , drept amintire a grevei femeilor din 1908 de la New York. După un an, Internaționala Socialistă, reunită la Copenhaga, a decis instituirea unei zile internaționale a femeii, sărbătorită inițial pe 19 martie, iar, după anul 1913, data a fost mutată pe 8 martie;
- ziua de 8 martie 1921, declarată sărbătoare oficială în Uniunea Sovietică , în memoria evenimentelor care au precedat Marea Revoluţie din Octombrie;
- data de 8 martie 1975, când Organizația Națiunilor Unite (ONU) a sărbătorit pentru prima dată Ziua Internațională a Femeii în cadrul Anului Internațional al Femeii. Perioada 1976 – 1985 a fost declarată Deceniul Internațional al Femeii, în care ONU a propus ca toate țările să adopte data de 8 martie ca zi pentru drepturile femeii.
În concluzie, femeile reprezintă nu numai matricea vieții pe Terra, ci și un factor esențial pe traiectoria evoluției culturii și civilizației. 
  Este sugestiv faptul  că Ziua Femeii este urmată de Ziua Bărbatului, care are și o bogată încărcătură de semnificații religioase, obiceiuri și tradiții.
În fiecare an, pe 9 martie, Biserica îi prăznuiește pe cei 40 de Mucenici din Sevastia (actualul oraș Sivas din Turcia), care au fost soldați romani în Legiunea a XII-a Fulminata, în timpul împăratului Licinus. Aceștia au fost martirizați în anul 320 din cauza credinței lor creștine, la care nu au vrut să renunțe, fiind condamnați la moarte prin înghețare în lacul Sevastiei de către Agricolae, guvernatorul roman al Armeniei Inferior.
   Sărbătoarea creștină a celor 40 de Sfinți Mucenici din 9 martie se suprapune în calendarul popular cu începerea anului agricol, tradiție cunoscută în popor sub numele de Mucenici sau Măcinici.
  La această dată se termină zilele Babelor și încep zilele Moșilor, în tradiția românească existând diverse ritualuri și obiceiuri, precum: rostirea de descântece pentru venirea căldurii, jocul copiilor peste foc, baterea pământului cu maiuri, scoaterea în fața casei și pregătirea plugului de către agricultori etc.
  În comuna Dragalina, gospodinele se pregătesc de Mucenici cu preparate din aluat sub forma cifrei 8, care se coc în cuptor și apoi sunt unse cu miere şi miez de nucă, sau unele preferă împletituri din cocă în forma cifrei 8, care se fierb cu nucă, scorţişoară, zahăr şi lămâie. Toate aceste preparate se împart la rude şi vecini de sufletul morţilor.  Se spune în popor că este bine să bei în această zi 40 sau 44 de pahare de vin. Desigur, se exagerează pentru a pune în evidență spiritul glumeț al românului și bucuria de a-și trăi cu intensitate viața.

             
Bibliografie
http://www.academia.edu/96142562/Universul_popular_romanesc