Pledoarie pentru un calendar creștin unitar

   În clipe de reflecție religioasă, este firească întrebarea retorică: proiectul de realizare a unui calendar creștin unitar pentru sărbătorile religioase este benefic pentru credincioși  în contextul vremurilor actuale?  Răspunsul este afirmativ, având în vedere  că ortodoxia și catolicismul au în comun credința în Sfânta Treime(Tătăl, Fiul, Sfântul Duh), având Sfânta Scriptură (Biblia)  ca sursă de revelație divină.
  Evident, acest demers nu afectează libertatea de manifestare religioasă,  dimpotrivă creează premisele pentru unitate în diversitate, armonie și respect.
   Factorii de decizie ai Bisericii Ortodoxe și Bisericii Catolice se pot așeza la masa negocierilor pentru  a găsi varianta optimă a calendarului religios, în conformitate cu normele creștinismului.
   De exemplu,în fiecare an,  toți creștinii pot sărbători Paștele în duminica imediat următoare a primei luni pline după echinocțiul de primăvară, Sfânta Lumină fiind  adusă de la Ierusalim sâmbătă seara și distribuită fiecărei parohii.
  Apreciez inițiativa Bisericii Ortrodoxe Române  de a promova ideea stabilirii unei date comune pentru Paște la ortodocși și catolici.
  Pentru posteritate, este sugestivă afirmația din anul 1150 a egumenului mănăstirii italiene de la Monte Casino, Bruno de Segni: „Credem cu tărie că, în ciuda tuturor diferențelor de tradiție și de obiceiuri, între Biserici poate exista o singură familie legată indisolubil de capul ei, Iisus Hristos, după care prin credința în El formează și Biserica un singur trup”.
În continuare,  sunt prezentate sintetic informații despre modul cum s-a ajuns la date diferite pentru aceeași sărbătoare în calendarele ortodox și catolic.
În primele secole ale erei noastre, biserica folosea calendarul iulian,  care  a fost introdus de Iulius Cezar la 1 ianuarie 45 î.Hr., în Rusia modernă se numește de obicei stilul vechi.
   Acest calendar a fost folosit destul de mult timp, însă, s-a dovedit că în timp apar diferențe tot mai mari între datele calendarului iulian și datele astronomice  - o zi în plus se acumulează la fiecare 128 de ani. S-a ajuns astfel ca sărbătorirea Crăciunului, care inițial a coincis cu solstițiul de iarnă, să ajungă  treptat spre primăvară.
   Pentru a depăși această situație, în  anul 1582, calendarul iulian din țările catolice a fost înlocuit cu calendarul gregorian  printr-un  decret al Papei Grigore al XIII-lea.
   În anul 1583, Grigore al XIII-lea a trimis o ambasadă Patriarhului Ieremia al II-lea al Constantinopolului cu propunerea de a trece la un nou calendar, însă propunerea a fost respinsă ca neconformă cu regulile canonice de sărbătorire a Paștelui.
Calendarul gregorian a fost adoptat inițial de către  bisericile occidentale, cele ortodoxe au folosit propriul lor calendar, până în 1923, când, la un congres ținut la Constantinopole, majoritatea bisericilor ortodoxe, inclusiv cea română, au abandonat calendarul iulian, trecând la cel gregorian, data  Crăciunului fiind acceași cu cea din occidentul catolic, dar nu și  data Paștilor, care se calculează în continuare diferit.
  Țările protestante au abandonat calendarul iulian treptat, în secolele XVII-XVIII, ultimele fiind Marea Britanie (1752) şi Suedia.
  În Rusia, calendarul gregorian a fost introdus printr-un decret al Consiliului Comisarilor Poporului, semnat de V. I. Lenin la 26 ianuarie 1918. Alte țări care au adoptat calendarul gregorian au fost Grecia(în 1924), Turcia(în 1926) și Egiptul (în 1928), iar în Regatul României calendarul pe stil nou a fost introdus în anul 1919 de către guvernul condus de Ion I. C. Brătianu, astfel că data de 1 aprilie 1919 a devenit data de 14 aprilie 1919.
   Dintre țările care nu au trecut la calendarul Gregorian se menționează  Etiopia, Thailanda și Coreea de Nord (unde, din 8 iulie 1997, a fost adoptată o nouă „Juche reckoning”, al cărei început este 1912 - anul nașterii lui Kim Il Sung).
   Pentru înțelegerea pe deplin  a  diversificării  tradițiilor creștine sunt utile informații sintetice din istoria creștinismului, care reprezintă o religie larg răspândită în Europa, partea centrală şi de sud a continentului african, America de Nord şi America de Sud, Australia, şi mai puţin în Asia, Oceania şi partea de nord a Africii.
  Alături de iudaism şi islamism, creştinismul este o religie monoteistă centrată în jurul lui Dumnezeu trivalent, înţeles ca Sfânta Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
  Etimologia cuvântului creştin vine din „christianus”, derivat de la Hristos, „Cel Uns”, Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, preluat în greacă prin Christós, care la origine este traducerea din ebraică a cuvântului Mashiach. Creştinismul s-a dezvoltat împrenă  cu iudaismul şi islamismul, religii monoteiste pe care le îmbogăţeşte cu mărturia Noului Testament.
Pentru ca o persoană să treacă la creştinism, trebuia să respecte două acte rituale : botezul şi euharistia (împărtăşania).  
  Învăţăturile creştinismului sunt cuprinse în Biblie sau cartea Sfintei Scripturi, care cuprinde două părţi : Vechiul Testament şi Noul Testament. Vechiul Testament, scris în limba ebraică, prezintă Geneza sau Facerea Lumii de către Dumnezeu, căderea în păcat a primilor oameni, Adam şi Eva, formarea poporului Israel, precum şi informaţii esenţiale despre profeţi şi profeţii.
  Textul mai include şi psalmii – o culegere de rugăciuni şi imnuri străvechi de proslăvire a Domnului, Pildele lui Solomon, Cântarea Cântărilor, Cartea lui Iov etc.
  Vechiul Testament a promovat un sistem etic riguros, care a rezistat timpului, exprimat sintetic în Decalog sau Cele zece porunci, pe care Moise le-a primit de la Dumnezeu, pe muntele Sinai, înscrise pe două table de piatră.
  Noul Testament descrie tulburătoarea viaţă a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, trimis pe pământ să arate oamenilor calea cea dreaptă şi să ispăşească păcatele acestora prin sacrificiul pe cruce a propriei sale vieţi. Tot aici sunt prezentate Epistolele (Cuvântul lui Dumnezeu către primii creştini), precum şi Apocalipsa , o carte cu profeţii despre sfârşitul lumii.
  Învăţătura Mântuitorului poartă numele de Evanghelie, cuvânt care provine din limba greacă şi înseamnă „vestea cea bună”.
  În Biblie, Iisus Hristos apare în dublă ipostază – divină şi umană – adevăr confirmat de moartea sa pe cruce, urmată de învierea şi înălţarea sa la cer. Fidelitatea faţă de esenţa creştinismului primordial este esenţială pentru credincioşi, în ciuda modificărilor pe care le-a căpătat de-a lungul timpului în confruntarea de idei. Cele trei mărturisiri de credinţă ale creştinilor, care explică dogmele de bază comune tuturor tendinţelor şi confesiunilor apărute, sunt  următoarele: simbolul apostolic (anul 50), simbolul niceno-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea(325) şi Constantinopol(381), simbolul atanasian(dată incertă, sec.IV-VIII).
  Chiar dacă Iisus Hristos s-a născut şi a trăit în Palestina, mesajul său este universal, fiind răspândit în toată lumea de către apostoli, şi, în general, de către adepţii care au propovăduit credinţa creştină dincolo de Ierusalim. 
  Primul martir al credinţei  în Hristos  a fost  Ştefan, ucis cu pietre de către evrei. Un rol important l-au avut apostolii Petru şi Pavel, care au pus bazele unor comunităţi de creştini, nu numai printre evrei, ci şi printre greci şi romani. 
  Dintre cei zece apostoli doar Ioan nu a sfârşit ca martir. Pe când era exilat în insula greacă Pattmos i s-a arătat Domnul şi i-a zis: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Scrie carte despre tot ce vezi şi trimite-o bisericilor…”  Timp de aproape 300 de ani, adepţii creştinismului au trebuit să îndure persecuţiile din partea statului roman dar şi dramele interne provocate de erezii.
  Soldaţii şi aristocraţia romană erau loiale Cezarului şi nu acceptau noua ordine a lui Hristos, care refuza sacrificiile pe altare în numele unor idoli şi milita pentru egalitatea socială.
  Împăratul  Nero este unul dintre cei mai cruzi persecutori, care a răspândit vestea că incendierea Romei este datorată creştinilor, pentru ca aceştia sa fie ucişi în amfiteatrele romane. În aceste condiţii, creştinii au trecut la o viaţă clandestină, mutându-şi în catacombele romane reuniunile conduse cu înţelepciune de episcopi.
Soarta creştinismului s-a schimbat în anul 312, când Constantin cel Mare, fiul nelegitim al generalului Constantin Chlorus şi al unei credincioase orientale cu numele Elena, a trecut la creştinism, acordând libertate noii religii prin Edictul de la Milano. Din ordinul său are loc la Niceea primul Conciliu al Bisericii creştine, având ca scop combaterea arianismului.
  După anul 394, când împăratul Theodosius declară creştinismul singura religie oficială, templele sunt transformate în biserici, Jocurile olimpice sunt suspendate, pentru ca, în anul 529, şcoala de filosofie din Atena să fie închisă din ordinul lui Iustinian. Se instaurează astfel, epoca de aur a Părinţilor Bisericii, care au început interpretarea Evangheliilor, cel mai important dintre ei fiind Augustin (354-430). În ierarhia bisericească, dintre episcopii care deţin rangul suprem, se detaşează cel al Romei, care devine Papă, fiind considerat succesor al apostolului Petru, aspect deloc de neglijat pentru a câştiga autoritate asupra lumii creştine.
Alte  repere  importante  ale lumii  antice  sunt: căderea  Imperiului  Roman  de  Apus  în anul 476, când ultimul împărat roman Romulus Augustulus este detronat de generalul barbar Odoacru, care şi-a luat titlul de rege al Romei, influenţa islamică din sec. VIII-XI în bazinul mediteranean, separarea creştinismului, în anul 1054,  în catolicism (biserica apuseană) şi ortodoxism (biserica răsăriteană), sub conducerea papei, respectiv a patriarhului de la Constantinopol, sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit, cunoscut şi sub numele de Bizanţ, prin cucerirea Constantinopolului, în anul 1453, de către Mohamed al II-lea.
Istoria medievală este o perioadă tulbure din viaţa popoarelor, marcată de evenimente militare cu profunde rezonanţe politice, precum : războiul de o sută de ani (1337-1453) dintre Anglia şi Franţa (unde s-a  remarcat curajul deosebit al luptătoarei Jeanne d’Arc), mişcarea de eliberare din Spania de sub ocupaţia arabă  (cunoscută sub numele de Reconquista), lupta împotriva invaziilor mongole din Europa şi Asia, cruciadele desfăşurate sub lozinca „războiul sfânt”, pentru eliberarea Ierusalimului şi a „Sfântului Mormânt” de sub ocupaţie păgână, lupta de eliberare a italienilor de sub tutela monarhilor germani, lupta antiotomană.
  Transformări deosebit de importante în evoluţia culturii şi civilizaţiei s-au produs în Renaştere. Termenul de Renaştere (fr. renaissance, it. rinascimento) derivă din verbul a renaşte şi reprezintă o mişcare ideologică şi culturală din sec. XIV-XVI (Italia), sec. XVI (Franţa, Germania, Ţările de Jos), a doua jumătate a sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea (Anglia, Spania), sec. XVI, XVII şi sec. al XVIII-lea (Ţările Române), caracterizată prin respectul faţă de om (umanism), reactualizarea valorilor antichităţii, reforma religioasă, progres economic, descoperiri geografice, apariţia capitalului industrial şi bancar, dezvoltarea oraşelor etc.
  În sânul bisericii din vest a apărut  Reforma – o stare de spirit reformatoare manifestată printr-o mişcare ideologică  cu un pronunţat caracter  revendicativ, în diverse forme:
- lutheranismul, promovat  în  prima jumătate  a  sec. al XVI-lea, în Germania, de Martin Luther, care s-a  ridicat  împotriva vânzării de  indulgenţe  şi a  susţinut o nouă doctrină  religioasă, bazată  pe mântuirea prin  credinţă, simplificarea cultului catolic  şi  libertatea  credincioşilor de  a  interpreta Biblia;
- calvinismul, învăţătură propagată la mijlocul sec. al XVI-lea, la Geneva, de Jean Calvin, care se pronunţă pentru o biserică simplă, fără ritualuri fastuoase şi îndeamnă pe credincioşi să caute izbăvirea într-o viaţă activă şi morală;
-anglicanismul, a fost impus în Anglia de Henric al VIII-lea, Tudor, între anii 1531-1534, care, după ce a luat o serie de măsuri pentru restrângerea influenţei papalităţii, s-a proclamat şeful suprem al bisericii engleze, căreia i-a secularizat o parte din avere ;
-reforma catolică (contrareforma) a fost iniţiată de papalitate cu sprijinul dinastiei de Habsburg (Spania) pentru o înnoire a Bisericii Catolice.
  Este perioada în care au apărut noi ordine monahale, dintre care ordinul călugărilor iezuiţi, înfiinţat în 1540 de către cavalerul spaniol Ignaţiu de Loloya, a devenit foarte puternic. Inchiziţia organizată de iezuiţi ca tribunal al Sfântului Oficiu a înăsprit represiunea prin arderea pe rug a necredincioşilor. Preocupaţi de educaţie, iezuiţii au înfiinţat colegii şi au trimis misionari în toată lumea pentru promovarea religiei catolice.
  Cu toate eforturile papilor, autoritatea acestora a cedat din putere monarhiei absolute, care se impune chiar şi în ţări catolice (Franţa, Spania). În cele din urmă, un conciliu ecumenic organizat la Trento, în Italia, a impus o disciplină severă clerului catolic şi a hotărât transmiterea credinţei prin catehism sau predică.
În concluzie, cele două mari  religii, catolicismul  și ortodoxismul,  au apărut în perioade diferite ale istoriei umanității, precum și în zone geografice diferite, mai precis, catolicismul a apărut la Roma încă din secolul al II-lea, iar Ortodoxia a apărut în secolul al IV-lea, în  cadrul Imperiului Roman de Răsărit (Bizanț), fiind  influențată de tradițiile creștine ale orașului Alexandria și de  gânditori creștini greci.
În anul  1054, disputa dintre cardinalul Humbert  şi patriarhul ecumenic Mihail Cerularie pe teme cultice şi de jurisdicţie dintre latini şi greci  a împărţit lumea creştină, ruptura dintre Răsărit şi Apus adâncindu-se prin trecerea timpului. Incidentul din 1054 a fost reparat formal în anul  1965, printr-o Declaraţie comună, făcută public simultan la Roma şi Constantinopol de către papa Paul al VI-lea şi de către patriarhul ecumenic Athenagora, care au ridicat sentinţele de excomunicare.
Marea Schismă - adică procesul de separare canonică și întrerupere a comuniunii liturgice dintre Bisericile patriarhiilor de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim (Biserica Ortodoxă de acum) și Biserica Romei (Biserica Romano-Catolică) – a început  acum un mileniu și a fost  finalizată în anul 1054,  ortodocşii adoptând  ritul bizantin şi celebrarea liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, în timp ce catolicii au continuat cu ritualul latin şi liturghia Sfântului Grigore cel Mare. 
Alte diferențe între ortodoxie și catolicism:
   • Spre deosebire de creștin-ortodocși, care  consideră că omul nu este suficient de capabil pentru a-l vedea pe Dumnezeu, catolicii cred că, prin intermediul Duhului Sfânt, îl  pot vedea odată pe Dumnezeu.
Mai mult, Dumnezeu este la ortodocși principala sursă din care provin Fiul şi Duhul Sfânt, doctrină care este în concordanţă cu tradiţia apostolică, iar catolicii consideră că Duhul Sfânt provine de la Dumnezeu Tatăl şi de la Fiul.
  • Ortodocșii fac semnul crucii cu trei degete unite, mai întâi la frunte (în numele Tatălui), apoi la dreapta (în numele Fiului), la stânga ( în numele Duhului Sfânt) și apoi spre pământ ( Amin), în schimb, catolicii  țin palma deschisă  și fac semnul crucii de la stânga la dreapta.  La ortodocși, semnul crucii vine de la Dumnezeu care binecuvântează omul, iar la catolici, semnul crucii vine de la omul care se adresează lui Dumnezeu.
   • Referitor la „păcatul originar, ortodoxismul susţine că Iisus Hristos a fost răstignit pentru a răscumpăra păcatul lui Adam şi al Evei (care a fost transmis oamenilor),  iar catolicismul consideră că păcatul originar semnifică faptul că Dumnezeu l-a pedepsit o singură dată pe om,  prin Adam, pentru păcatul strămoşesc după ce a gustat din fructul cunoașterii, făcându-l muritor şi izgonindu-l din Rai.
• Spre deosebire de  ortodoxie, unde bisericile au o arhitectură mai sobră și mai simplă, pereții și tavanele având o gamă diversificată de fresce (picturi murale), la catolicism există multe biserici și catedrale grandioase, care afișează o arhitectură impunătoare și decorații bogate, având o tradiție bogată în arta sacră, cum ar fi picturile, sculpturile și vitraliile.
• Referitor la icoane, la ortodocşi  acestea imortalizează spiritualitatea şi ascentismul, personajele au chipul prelung şi trist, în schimb la icoanele catolice chipurile arată mai uman, culorile sunt mult mai vii. Catolicii adoră statuile și sfinții, deși una din Cele zece porunci este: „Să nu-ți faci chip cioplit a nimic din ceea ce este pe firmament, nici la ceea ce este pe pământ, nici la ceea ce este în ape, să nu te pleci în fața lor și să nu li te închini”.
• În ortodoxie,  liderul spiritual al bisericii este Patriarhul (ales de către Sinodul Patriarhal),  care nu are putere absolută,  cele mai importante decizii fiind luate împreună cu episcopii. În schimb, catolicismul are o ierarhie bine definită, cu cardinali, episcopi și preoți,  cea mai înaltă funcție este  deținută de Papă, care este considerat reprezentantul lui Dumnezeu pe Pământ, deciziile acestuia fiind  infailibile și obligatorii.
• Spre deosebire de ținuta somptuoasă a preoților ortodocși, veșmintele liturgice ale preoților catolici sunt sobre, întotdeauna de culoare albă, uneori decorate și cu alte culori liturgice.
• Preoţii catolici nu au voie să se căsătorească, în schimb preoții ortodocși se pot căsători, cu condiția ca evenimentul să aibă loc  înainte de hirotonia acestora.
Deși s-au creat  diferențe de nuanțe între religia catolică și religia ortodoxă,  unitatea creștinismului  s-a păstrat, cele două mari confesiuni  recunosc Sfânta Treime (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh) și Învierea lui Iisus Hristos, având în comun Vechiul şi Noul Testament, cultul liturgic, Sfintele Sacramente sau Taine, cinstirea sfinţilor, sărbătorile şi tradiţiile religioase.
În prezent, Biserica Catolică a devenit în timp cea mai mare și mai influentă biserică creștină din lume, având peste un miliard de credincioși, iar Biserica Ortodoxă are adepți mai ales în Europa de Est și în țările din jurul Mării Mediterane.
Creştinismul a marcat istoria omenirii, nu numai prin credinţă,  ci şi prin artă, lăsând posterităţii capodopere greu de egalat.
   Orice credincios se raportează la religie și prin noţiunea de ,,biserică”(din lat. basilica), care are următoarele semnificaţii:
- lăcaş sfânt pentru practicarea cultului creştin;
- instituţie în care sunt organizaţi credincioşii creştini;
- comunitate religioasă care include adepţii aceluiaşi cult.
  În funcţie de rangul pe care îl ocupă, bisericile  ortodoxe pot fi de tip  catedrală (patriarhală, mitropolitană, episcopală),  mănăstire,  schit şi biserică parohială.
  Din punct de vedere arhitectural, există următoarele variante constructive:
- forma de cruce bizantină, cu braţe egale, specifică bisericii în tradiţie bizantină;
- forma de cruce latină,  având un braţ mai lung faţă de celelalte,  specifică bisericii occidentale;
- planul central sau planul în formă radială, de tip cruce greacă în care predomină simetria, fiind studiat în perioada Renaşterii;
- planul de  navă (sală), având o configuraţie longitudinală în care poate fi înscrisă o cruce latină.
  Bisericile sunt orientate spre răsărit, având intrarea în partea opusă.  Din pridvor (spaţiu acoperit în exteriorul bisericii) se intră în pronaos, care precede  naosul – spaţiul principal al bisericii, în care se desfăşoară activitatea religioasă pentru credincioşi.
  Pe părţile laterale de nord şi de sud ale bisericii ortodoxe se află  stranele destinate cântăreţilor (psalţilor), iar în faţă, spre răsărit, este iconostasul (catapeteasmă), un perete cu icoane şi uşi prin care slujitorii bisericii(preoţi şi diaconi) au acces la altar.
  Unele biserici au în naos o structură suspendată - numită amvon – din care se ţineau predicile. Naosul este acoperit cu o cupolă, care este susţinută de turlă, un element structural în formă de cilindru prin care se captează lumina. Pe lângă cupola principală, în care este pictat Iisus Hristos Pantocrator, majoritatea bisericilor ortodoxe au şi cupole mai mici, care acoperă spaţii secundare.
  Stilul romanic, apărut spre sfârşitul secolului al X-lea, introduce o viziune abstractă în artă, bazată pe o schemă conceptuală prealabilă. Bisericile au bolţile în semicerc, sprijinite pe ziduri solide, cu ferestre înguste şi pereţi acoperiţi cu picturi. Figurile umane sunt inexpresive, cu ochii mari, ovali, atitudini rigide şi corpurile ascunse sub veşminte bogate. Pictorul nu este preocupat să redea perspectiva, procedeul său favorit fiind stilizarea. Sculptura nu este decât o alternativă a imaginii pictate, chiar şi statuile sunt inserate în structura arhitectonică a edificiilor. Capitelurile sunt ornamentate cu o floră şi o faună de o mare diversitate. Alături de animalele cunoscute se întâlnesc monştri stranii, temă obsesivă care reflectă angoasa lumii de dincolo.
  În sec. al XII-lea, a apărut în Europa occidentală stilul gotic, caracterizat prin forme înalte şi zvelte, arcuri şi bolţi ogivale, la care se adaugă un număr mare de statui şi enorme vitralii care produc minunate efecte de lumină. Adeseori, formulele arhitectonice ale epocii sunt influenţate de arta arabă şi bizantină.
   O nouă orientare artistică are loc în Renaştere, orientare spirituală caracterizată sintetic de Michelet şi Burckhardt prin formula „descoperirea lumii şi descoperirea omului”.
  Mişcarea umanistă a pregătit naşterea capitalismului prin promovarea unei culturi umaniste,  în centrul căreia se afla omul ca subiect al libertăţii şi încrederii în forţele sale. Arta plastică a atins apogeul prin reprezentanţii săi de seamă : Michelangelo Buonarotti, Raffaelo Sanzio, Leonardo da Vinci etc.
  În cadrul generos al umanismului, artiştii aveau o mare libertate de creaţie. Deşi în contractele cu beneficiarii se stipulau anumite condiţii, totuşi creatorii de artă îşi permiteau introducerea de detalii sau scene din viaţă, care dădeau originalitate operelor acestora. Au apărut şi artişti-intelectuali, care îşi făceau ucenicia în atelierele maeştrilor, fiind capabili să utilizeze raţionamentul matematic în găsirea unor soluţii optime de reprezentare. Prin studii de anatomie şi psihologie, ei au reuşit să redea mişcarea şi stările afective, să pună în valoare nuanţele, relieful, jocul de lumini şi umbre.
  Mişcarea antifeudală capătă amploare deosebită în epoca luminilor (sec.XVII-XIX), când se desfăşoară revoluţiile burgheze, când se schimbă sistemul politic şi se pun bazele culturii moderne.
  În artă, stilul baroc domină în perioada de trecere de la Renaştere la Iluminism. Apărut în Italia, barocul se răspândeşte treptat în Europa catolică, fiind în acelaşi timp o stare de spirit subordonată contrareformei religioase. În arhitectură, pictură şi sculptură, barocul promovează o artă triumfală şi monumentală prin bogăţia de ornamentaţii, valorile expresive ale luminii şi emoţia trăirilor pline de pasiune, având reprezentanţi de seamă, mai ales în Italia (Caravaggio, Boromini, Bernini, Guarini, Pozzo), Spania (Velasquez, Zurbaran), Flandra (Rubens), Olanda (Vermeer, Rembrandt).
  Singura ţară care nu a asimilat barocul este Franţa, unde, în locul său, se conturează clasicismul, care capătă în timpul lui Ludovic al XIV-lea o dezvoltare deplină. În arhitectură şi artele plastice, reprezentanţii clasicismului francez –Poussin, Lorrain, Georges de la Tour, Mansart, Le Vau, Le Brun- realizează o sinteză între influenţele renascentiste italiene,  a celor antice şi a tradiţiilor franceze (cărămidă policromă, piatră) la care se adaugă şi unele trăsături baroce. Stilul clasic se remarcă prin jocul echilibrat dintre orizontale şi verticale, spre deosebire de baroc unde predomină dinamica liniilor curbe.
  Biserica română cinsteşte pe „sfântul, slăvitul şi întrutot lăudatul Apostol Andrei”, unul dintre ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul, care prin anii 60 a ajuns pe teritoriul Scythia Minor(Dobrogea de azi), unde a creştinat pe strămoşii noştri, stabilindu-se într-o peşteră, pe care a folosit-o ca adăpost şi loc de rugăciune. Peştera Sfântului Andrei se află la 3,15 km S-E de şoseaua Constanţa–Ostrov, lângă localitatea Ioan Corvin.
  După formarea poporului român, credinţa acestuia a rămas de neclintit în faţa vicisitudinilor istoriei. Stau mărturie numeroasele biserici ridicate de domnitori după câştigarea unor bătălii sau construite prin efort propriu de către comunităţile de credincioşi. Aşa au apărut bijuterii arhitectonice ca: Mănăstirea Argeşului, Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, Voroneţul, Moldoviţa, Suceviţa, Agapia, Cozia etc.
   Poate că generaţia noastră va duce la îndeplinire proiectul propus de patriarhul Teoctist pentru realizarea Catedralei Mântuirii Neamului. Ar fi un obiectiv îndrăzneţ care s-ar adăuga  edificiilor istorice din România, ţară atractivă pentru turişti, fascinaţi nu numai de peisajul mirific, ci şi de  tradiţiile, obiceiurile şi ospitalitatea  românilor, dar şi optimismul, respectul pentru credinţă, dragostea lor de viaţă şi aspiraţia la fericire.De fapt, astfel de trăsături sunt comune lumii civilizate şi diferenţiază fiinţa umană în cadrul biosferei instaurate pe planeta albastră, această magnifică navă cosmică destinată să poarte omenirea în istorie.
  Se poate afirma că Homo religiosus respectă binele, frumosul şi adevărul, având sentimentul iubirii veşnice, pentru că „Dumnezeu este dragoste”. În Epistola către Corinteni, apostolul Pavel scrie : „ Dragostea este îndelung răbdătoare,este plină de bunătate; dragostea nu invidiază; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se portă necuviincios,  nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată… Acum dar rămân aceste trei : credinţa, nădejdea şi dragostea ; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”.
  Este minunat că  omul  are  capacitatea de a iubi. Dragostea este esenţa învăţăturii creştine. Iisus a spus: „Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima, cu  tot sufletul şi cu toată gândirea ta”. Aceasta reprezintă prima poruncă, iar cea de-a doua este: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
  Terra trebuie să devină planeta  iubirii, a frumuseţii, a binelui, a dreptăţii, a adevărului şi a credinţei în Dumnezeu.  Faptele reprobabile să rămână o amintire urâtă a trecutului, de care trebuie totuşi  să se ţină seama, pentru a nu se mai repeta.
  În speranţa că mesajul transmis a fost înţeles pe deplin, închei acest studiu despre religie  cu ultimul pasaj din Biblie : „Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi. Amin”.

Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură,  Ed. Institutului Biblic și de  Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982 
2. Viețile Sfinților, Vol 1-12, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor + Editura Episcopiei Romanului, 1991-1998
3. Vasile Tudor, Alma Lux, Ed. Agora, Călăraşi, 2001
https://www.academia.edu/39210034/Sinteze_de_religie
https://www.libertatea.ro/lifestyle/diferentele-dintre-ortodoxism-si-catolicism