Învățături pentru urmași

Vasile TudorLiceul Tehnologic Duiliu Zamfirescu, Dragalina (Călărași)24 ian. 2024

Vă mărturisesc, stimați cititori, că titlul și motivul scrierii acestei lucrări au fost inspirate de „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, opera ilustrului voievod fiind deosebit de importantă pentru literatura medievală românească și est-europeană prin dimensiunile religioase, politice, filosofice și moralizatoare.
Neagoe Basarab s-a născut la 1482, în familia marelui vornic Pârvu Craiovescu și a soției acestuia, Neaga din Hotărani. Ca fiu de boieri a avut un statut privilegiat, fiind educat de către călugărul Macarie de la mănăstirea Bistriţa (din Oltenia), patriarhul Nifon al Constantinopolului, refugiat la curtea Craioveştilor, mitropolitul sârb Maxim Brancovič. După moda vremii, a fost inițiat în teologie, istorie, geografie, filosofie și câteva limbi străine (greaca, latina, slavona și alte limbi de circulaţie europeană).
Pentru desăvârșirea educației, a călătorit în Ungaria, Austria și Constantinopol, iar după revenirea în țară, a preluat diverse funcții în structurile statale ale Țării Românești. Astfel, a fost numit postelnic la 28 ianuarie 1501, mare postelnic (decembrie 1501 - 19 iunie 1509) și mare comis (24 aprilie 1510 - 28 noiembrie 1511).
În anul 1504 s-a căsătorit cu Despina (descendentă din dinastia de despoţi Brancovič şi din Cantacuzinii bizantini), cu care a avut șase copii: Ion, Petru și Anghelina (toți trei au murit de mici), Teodosie (1505-1521), Ruxandra (a fost măritată cu doi domni ai Țării Românești, mai întâi cu Radu de la Afumați și apoi cu Radu Paisie) și Stanca (a fost soția lui Ștefăniță, fiul lui Bogdan III cel Orb și domn al Moldovei între 1517-1527).
   A devenit domn al Țării Românești în data de 23 ianurie 1512, după înfrângerea domnitorului Vlad cel Tânăr, fiind sprijinit de Mehmed beg, paşa de la Nicopole.
Pentru a căpăta legitimitate în faţa supuşilor şi-a însuşit supranumele de „Basarab”, intrând astfel, după opinia lui, în familia domnitoare cu drept de a pretinde tronul.
Neagoe Basarab și soția sa Despina
Domnia lui Neagoe Basarab a fost destul de fructuoasă, fiind preocupat de dezvoltarea țării prin măsuri eficiente luate în domeniul comerţului și cel al meșteșugurilor, reorganizarea armatei şi sprijinirea culturii, efectele benefice fiind creșterea demografică și a nivelului de trai. A promovat relații de prietenie cu Ungaria și a stabilit relații diplomatice cu Veneția și Roma, unul dintre succesele sale fiind medierea conflictului dintre creștinii ortodocși și catolici.
   Neagoe Basarab a continuat politica inițiată de Ștefan cel Mare pentru oprirea expansiunii turcești, prin realizarea unei alianțe cu Ștefan al IV-lea al Moldovei (Ștefăniță Vodă), care au trimis în 1519 un ambasador la Vatican pentru a face cunoscut că „Basarab și aleșii săi, fiii Theodosie și Petru și urmașii săi și Ștefan și fiii săi” promiteau că vor participa alături de ceilalți principi creștini și de papă la „sfânta expediție împotriva lui Selim, tiranul turcilor”. Din păcate, încercările sale nu au fost încununate de succes, Țara Românească rămânând vasală Imperiului Otoman.
Neagoe Basarab s-a stins din viață pe data de 15 septembrie 1521 (la vârsta de 39 de ani, după o lungă şi grea suferinţă, fiind înmormântat în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş, ctitoria sa.
Pe piatra de mormânt stă scris următorul mesaj: „A răposat robul lui Dumnezeu Io Neagoe Voievod şi Domn a toată Ţara Românească şi a părţilor dunărene, în luna lui Septembrie 15 zile, anul 7029 (1521), crugul soarelui 26, crugul lunii 15, temelia 18. A domnit 9 ani şi jumătate. Şi rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păzească adăpostul acesta mic şi lăcaşul oaselor mele, ca să fie nestricat”.
   Marele domnitor a fost un bun creștin, remarcându-se prin donații generoase făcute unor mănăstiri ortodoxe (din Țara Românească, țări din Balcani, Sfântul Munte Athos), Patriarhiei Ecumenice, lăcașurilor de cult din Ierusalim și de la Muntele Sinai.
În timpul domniei sale a fost construit complexul monahal de la Curtea de Argeș, biserica Sfântul Gheorghe şi cea a Mitropoliei din Târgovişte (capitala de atunci a ţării), au fost reconstruite mănăstirile Tismana, Cozia şi Snagov, a fost rezidită școala din Scheii Braşovului, au fost tipărite cărți religioase, ieromonahul Macarie fiind sprijinit să tipărească „Tetraevanghelul” de la Târgoviște.
   Pentru contribuția sa la dezvoltarea ortodoxismului, a fost canonizat la 9 iulie 2008, fiind sărbătorit de Biserica Ortodoxă Română la 26 septembrie.
   Neagoe Basarab a fost considerat „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe, artist şi filosof” (B. P. Hasdeu) sau „domn cu apucături împărăteşti” (Nicolae Iorga), iar mitropolitul Antonie Plămădeală a afirmat: „Prin Curtea de Argeş şi prin Învăţăturile către fiul său Teodosie, Neagoe, voievod Basarab, şi-a câştigat un loc veşnic viu în istoria, cultura, civilizaţia şi conştiinţa românilor”.
Lucrarea „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” a fost scrisă între 1517 și 1521, în limba slavonă, fiind compusă din două părți, mai precis, una pilduitoare, bazată pe întâmplări biblice, iar cea de-a doua este prezentată sub forma sfaturilor către Teodosie, conținând informații utile despre administrație, politică și conduită morală a unui tânăr voievod.
   Neagoe Basarab și fiul său Teodosie
Neagoe prezintă fiului său, dar și celorlalți urmași la tron, un model ideal de domnitor, care să cârmuiască drept și cu frica lui Dumnezeu, în bună înțelegere cu supușii și boierimea.
Se presupune că, pe la jumătatea veacului al XVII-lea, această lucrare - deosebită ca stil, spirit și conținut - a fost tradusă în limba română de către Udriște Năsturel, existând chiar și o copie datată din anul 1654. Pentru posteritate, lucrarea este un document important despre strălucita domnie a lui Neagoe Basarab, despre personalitatea acestui domnitor cu înalte calități sufletești, despre mediul moral și cultural al epocii.
Evlavia domnitorului muntean rezultă încă de la începutul lucrării: „Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi Ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul.”
   În anul când a murit Neagoe Basarab, fiul său Teodosie a urmat la tron la vârsta de 16 ani, rămânând sub tutela mamei sale și a marelui ban al Olteniei, Preda Craiovescu. A rămas pe tron, doar un an, până în 1522, fiind înlăturat de boierii care l-au ales domnitor pe Radu de la Afumați. Teodosie a murit la Constantinopol, unde trăia ca refugiat alături de mama sa.
Mănăstirea Curtea de Argeș are hramul “Adormirea Maicii Domnului“ și reprezintă unul dintre cele mai celebre monumente arhitectonice medievale din Ţara Românească și cel mai important loc de pelerinaj și rugăciune din județul Argeș.

Lăcașul ortodox a fost construit de Neagoe Basarab în perioada 1515- 1517 pe locul unei vechi mitropolii, pictura interioară fiind realizată de zugravul Dobromir, care a finalizat-o în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumați.
Biserica mănăstirii a fost restaurată succesiv în timpul domnitorului Matei Basarab (1632-1654), al domnitorului Șerban Cantacuzino (1678-1688) și al Regelui Carol I(1866-1914). În anul 1793, Mănăstirea Curtea de Argeș a devenit reședința Episcopiei Argeșului.
În perioada 1875-1886, biserica Mănăstirii Curtea de Argeș a fost refăcută în forma de astăzi, după planurile arhitectului francez André Lecomte du Noüy, angajat de către Regele Carol I.
Mănăstirea Curtea de Argeş a fost necropolă domnească, iar apoi necropolă regală, aici fiind mormintele principalilor ctitori (Neagoe Basarab, Doamna Despina - soţia lui Neagoe Basarab, Doamnei Stana - fiica lui Neagoe Basarab şi soţia lui Ştefăniţă Vodă al Moldovei) și al regilor României (Regele Carol I şi Regina Elisabeta, Regele Ferdinand şi Regina Maria, Regele Mihai I și Regina Ana).
În cadrul Mănăstirii Curtea de Argeș a funcționat, cu mici întreruperi, timp de peste 100 de ani, Seminarul teologic “Neagoe Vodă”, continuat apoi de Seminarul Teologic Special pentru Transilvania până în anul 1977.
Din punct de vedere arhitectural, biserica este alcătuită dintr-un pronaos larg, contopit cu naosul, unde se află cei 12 stâlpi interiori (simbolizându-i pe cei 12 apostoli) care susțin o turlă pe mijloc și două turnulețe laterale. În fața intrării se află un agheasmatar deschis a cărui cupolă se sprijină pe patru coloane din marmură, împodobite cu desene.
În apropierea mănăstirii se află fântâna meșterului Manole, constructorul legendar al ctitoriei lui Neagoe Basarab și eroul baladei “Monastirea Argeșului”, în care se afirmă că acesta și-a zidit soția de vie în zidurile bisericii, pentru a putea ridica acest magnific edificiu.

Pe lângă „Miorița”, un alt mit esențial al literaturii populare românești este „Legenda Meșterului Manole” (Legenda Mănăstirii Argeșului), care este cunoscut în trei variante - culese și prelucrate de Vasile Alecsandri, Tudor Pamfile și Gheorghe Dem Teodorescu.
De menționat că obiceiul „Jertfei zidirii” este întâlnit și la alte popoare din arealul european, îndeosebi la popoarele scandinave și la cele baltice, la popoarele din Peninsula Iberică, dar și la cele din Peninsula Balcanică și Peninsula Iberică, dar și la popoarele scandinave și la cele baltice.
Un reper religios important pentru români se referă la Sfânta Filofteia - ale cărei moaște se află la Mănăstirea Curtea de Argeș.

Sfânta Muceniță Filofteia (în greacă “iubitoare de Dumnezeu”) este considerată ocrotitoarea Țării Românești, precum și protectoarea copiilor, a băieților și a fetelor care vor să se căsătorească, fiind sărbătorită în fiecare an de credincioși pe 7 decembrie.
S-a născut într-o familie de țărani, care au trăit la începutul secolului al XIII-lea în apropiere de orașul Târnovo (Bulgaria). După ce mama sfintei a murit, tatăl său s-a recăsătorit cu o femeie rea, care a chinuit-o pe micuța Filofteia, fiind certată și bătută chiar și atunci când săvârșea fapte bune.
La vârsta de 12 ani a fost trimisă să ducă mâncare tatălui său, care se ocupa cu munca la câmp, însă, din milă pentru săraci, a dăruit-o acestora pe drum. Furios, tatăl său și-a ieșit din minți, a uitat de dragostea părintească și a aruncat spre copilă cu un topor, provocându-i o rană gravă la picior, care i-a adus moartea.
Înspăimântat că și-a ucis fiica și văzând că trupul acesteia a căpătat o strălucire cerească, nesăbuitul tată a mers la arhiepiscop și la conducătorii cetății, cărora le-a spus tot ce s-a întâmplat.
Când au venit să mute în cetate trupul strălucitor al copilei, au constatat cu uimire că este foarte greu și nu pot să-l ridice nici măcar atunci când au început să se roage cu stăruință lui Dumnezeu.
Trupul Sfintei Filofteia a devenit mai ușor numai după ce a fost pomenit numele Bisericii Domnești din Târgul Argeșului, fapt pentru care cei prezenți au trimis o scrisoare domnitorului Radu Vodă, cel care a construit sfânta biserică. Acesta a plecat cu mult alai și a adus moaștele Sfintei Filofteia la Biserica Domnească, unde au stat până la zidirea de către Neagoe Basarab a Mănăstirii Curtea de Argeș, noul lăcaș sfânt în care au fost mutate.
Documentele istorice arată însă că sfintele moaște au rămas inițial la Târnovo, fiind aduse în Țara Românească după anul 1393, când țaratul bulgar de la Târnovo a fost ocupat de către turci, fiind dăruite domnitorului Mircea cel Bătrân (1386 - 1418), care le-a pus în biserica domnească Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeș, ctitorie a domnitorului Basarab I Întemeietorul și Nicolae Alexandru (fiul său). În acest lăcaș sfânt au rămas până în anul 1893, când au fost mutate în biserica Sfântul Gheorghe, apoi în biserica Adormirea Maicii Domnului-Olari. În timpul Primului Război Mondial au fost duse în paraclisul Mănăstirii Antim din București, apoi au revenit la Curtea de Argeș și au fost depuse în marea biserică ctitorită de Neagoe Vodă Basarab.
În fiecare an, la 7 decembrie, moaștele Sfintei Filofteia sunt scoase afară din Paraclisul Mănăstirii Curtea de Argeș, fiind puse într-un pavilion special amenajat în fața bisericii mănăstirii, pentru a da credincioșilor, care se adună în număr mare la prăznuirea ei, posibilitatea să li se poată închina.
În istoria culturii și civilizației, religia reprezintă un mod de cunoaștere a Existenței prin credință, componentă esențială prezentă încă de la origini în sufletul omului, având în vedere că „la nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios” (Mircea Eliade – La Nostalgie des Origines).
La un nivel superior de înțelegere a lumii în care trăim, știința și credința se completează reciproc, așa cum a constatat genialul savant Albert Einstein: „Știința fără religie este imperfectă, religia fără știință este oarbă”. Cunoașterea științifică nu poate substitui nevoia de sacralitate a omului, de a purta un dialog permanent cu Dumnezeu sub semnul valorilor perene de bine, frumos, dreptate și adevăr.
Referior la menirea lui homo religiosus, este sugestivă lucrarea „Divinae Institutiones” a scriitorului latin Lactantius, în care a propus, ca etimologie pentru termenul de religie, verbul religare (a lega, a uni), în sensul de unire cu Dumnezeu.
În prezent, viaţa spirituală a Terrei se află sub semnul unei diversităţi religioase, de la budism la hinduism, până la islam şi creştinism.
Creştinismul este o religie larg răspândită în Europa, partea centrală şi de sud a continentului african, America de Nord şi America de Sud, Australia, şi mai puţin în Asia, Oceania şi partea de nord a Africii.
Alături de iudaism şi islam, creştinismul este o religie monoteistă centrată în jurul lui Dumnezeu trivalent, înţeles ca Sfânta Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Etimologia cuvântului „creştin” vine din christianus, derivat de la Hristos („Cel Uns”), preluat în greacă prin Christós, având semnificația de Fiul lui Dumnezeu și Mesia, care la origine reprezintă traducerea din ebraică a cuvântului Moshiach (Mashiach sau Messiah).
   Creştinismul s-a dezvoltat împrenă cu iudaismul şi islamismul, religii monoteiste pe care le îmbogăţeşte cu mărturia Noului Testament.
Pentru ca o persoană să treacă la creştinism, trebuia să respecte două acte rituale: botezul şi euharistia (împărtăşania).
Învăţăturile creştinismului sunt cuprinse în Biblie sau cartea Sfintei Scripturi, care cuprinde două părţi: Vechiul Testament şi Noul Testament.
Vechiul Testament, scris în limba ebraică, prezintă Geneza sau Facerea Lumii de către Dumnezeu, căderea în păcat a primilor oameni, Adam şi Eva, formarea poporului Israel, precum şi informaţii esenţiale despre profeţi şi profeţii. Documentul mai include Cartea lui Iov, Psalmii (o culegere de rugăciuni şi imnuri străvechi de proslăvire a Domnului) și cele mai importante scrieri ale regelui Solomon ( n. 1010 î.Hr. – d. 931 î.Hr., fiul regelui David): Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, Proverbele și Pildele lui Solomon.
Scrierile lui Solomon rămân un izvor de înțelepciune pentru posteritate, vestitul rege al Israelului Unificat fiind cunoscut și pentru politica eficientă care a dus la prosperitate și la realizarea celor mai grandioase construcții ale vremii - marele Templu al lui Dumnezeu (Beit Hamigdash) și palatul lui Solomon.

   În Vechil Testament este prezentată impresionata viziune a lui Solomon asupra vieții:
• Fericit e omul care a aflat înţelepciunea şi muritorul care a cunoscut ştiinţa; că mai bine e să negustoreşti cu ea decât cu vistierii de aur şi argint; mai scumpă e ea decât nestematele; împotriva ei nimic din ce e rău nu poate sta; ea li se descoperă tuturor celor ce i se apropie şi nimic din ce e scump nu-i este deopotrivă. [cap. 3, v. 13-15]
• Câştigă-ţi înţelepciune, câştigă-ţi cunoaştere; n’o părăsi, şi ea se va ţine de tine; iubeşte-o, şi ea te va păzi. [cap. 4, v. 6]
• Cel ce se încrede în avuţie, acela va cădea, dar cel care-i ajută pe cei drepţi, acela se va ridica. [cap. 11, v. 22]
• Sunt unii care, atunci când vorbesc, parcă rănesc cu sabia, dar limbile înţelepţilor vindecă. [cap. 12, v. 19]
• Cel ce umblă cu înţelepţii înţelept va fi, dar cel ce umblă cu descreieraţii, aşa va fi cunoscut. [cap. 13, v. 21]
• Femeile înţelepte zidesc case, dar cea fără minte şi-o dărâmă cu mâinile ei. [cap. 14, v. 1]
• Dreptatea înalţă neamul, dar păcatele împuţinează seminţiile. [cap. 14, v. 34]
• Cel ce primeşte mită se nimiceşte pe sine, dar cel ce urăşte primirea de mită, acela viu va fi. [cap. 15, v. 28]
• Mai bine e să primeşti puţin cu dreptate decât roade multe pe nedrept. [cap. 15, v. 33]
• Mulţi se gudură pe lângă feţele cârmuitorilor, dar dreptatea omului de la Domnul vine. [cap. 29, v. 27]
Sfânta Scriptură a promovat un sistem etic riguros și durabil, exprimat sintetic în Decalog sau Cele zece porunci, pe care Moise le-a primit de la Dumnezeu, pe muntele Sinai, înscrise pe două table de piatră, care în traducere se transcriu astfel:
„Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de mine.
Să nu-ţi faci chip cioplit şi să nu întruchipezi nimic din câte sunt în ceruri, pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini lor şi nici să le slujeşti…
Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău. Căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce ia în deşert Numele Lui .
Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti… Să lucrezi şase zile…iar a şaptea zi este zi de odihnă, închinată Domnului, Dumnezeului tău…
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se adauge zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.
Să nu ucizi.
Să nu fii desfrânat.
Să nu furi.
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
Să nu pofteşti casa aproapelui tău. Să nu pofteşti soţia aproapelui tău, nici robul, nici roaba lui, nici boul, nici asinul lui şi nimic din câte are aproapele tău”.
Noul Testament descrie tulburătoarea viaţă a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, trimis pe pământ să arate oamenilor calea cea dreaptă şi să ispăşească păcatele acestora prin sacrificiul pe cruce a propriei sale vieţi. Tot aici sunt prezentate Epistolele (Cuvântul lui Dumnezeu către primii creştini), precum şi Apocalipsa , o carte cu profeţii despre sfârşitul lumii.
Învăţătura Mântuitorului poartă numele de Evanghelie, cuvânt care provine din limba greacă şi înseamnă „vestea cea bună”.
În Biblie, Iisus Hristos apare în dublă ipostază – divină şi umană – adevăr confirmat de moartea sa pe cruce, urmată de învierea şi înălţarea sa la cer. Fidelitatea faţă de esenţa creştinismului primordial este esenţială pentru credincioşi, în ciuda modificărilor pe care le-a căpătat de-a lungul timpului în confruntarea de idei. Cele trei mărturisiri de credinţă ale creştinilor, care explică dogmele de bază comune tuturor tendinţelor şi confesiunilor apărute, sunt următoarele: simbolul apostolic (anul 50), simbolul niceno-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea(325) şi Constantinopol(381), simbolul atanasian(dată incertă, sec.IV-VIII).
Chiar dacă Iisus Hristos s-a născut şi a trăit în Palestina, mesajul său este universal, fiind răspândit în toată lumea de către apostoli, şi, în general, de către adepţii care au propovăduit credinţa creştină dincolo de Ierusalim.
Învățăturile lui Iisus Hristos reprezintă principiile de bază pe care creștinii trebuie să le cunoască și să le aplice în diverse situații, ca de exemplu, relațiile dintre oameni și popoare pot fi judecate concis astfel: „ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor asemenea” (Matei 7, 12). Într-adevăr, dacă ţi-aş face ţie ceea ce aş dori să-mi faci tu mie, comportamentul civilizat, empatia și înțelegerea ar domina viața pe Terra.
Pentru a atinge acest deziderat, Iisus consideră că trebuie „să te lepezi de tine însuţi” (Matei 16, 24; Marcu 8, 34; Luca 9, 23), adică de egoismul tău, de instinctele primare, de răutate și ură, pentru a le înlocui cu iubirea de Dumnezeu, prin care să pui în evidență varianta cea mai bună a ta. Cei care astăzi acumulează avuții peste măsură, prin metode și mijloace la limita legalității, ar trebui să reflecteze la îndemnul Mântuitorului: „feriţi-vă de lăcomie”.

În „Predica de pe munte”, Iisus a prezentat ucenicilor învăţăturile sale despre modul de a intra în Împărăția lui Dumnezeu: „Fericiţi sunt cei conştienţi de necesităţile lor spirituale, căci al lor este regatul cerurilor! Fericiţi sunt cei cuprinşi de jale, căci ei vor fi mângâiaţi! . . . Fericiţi sunt cei flămânzi şi însetaţi după dreptate, căci ei vor fi săturaţi! . . . Fericiţi sunt cei persecutaţi pentru dreptate, căci al lor este regatul cerurilor! Fericiţi sunteţi voi când oamenii vă batjocoresc şi vă persecută . . . din cauza mea! Bucuraţi-vă şi săltaţi de bucurie!” (Matei 5:3-12)
Cercetătorii Bibliei susțin că o treime din învățăturile lui Iisus au fost prezentate sub formă de pilde, pentru ca mesajul să rezoneze mai profund cu sufletele ascultătorilor, precum: Pilda celor 10 fecioare, Pilda Talanţilor, Pilda nunţii fiului de împărat, Pilda celor doi fii, Pilda cu oile şi caprele, Pilda neghinei, Pilda samariteanului milostiv, Pilda lucrătorilor celor răi etc. În duminica dinaintea Postului Nașterii Domnului (duminica a XXV-a după Rusalii), în bisericile ortodoxe, preoții prezintă Pilda samariteanului milostiv - rostită de Mântuitorul Iisus Hristos atunci când un „învățător de lege” l-a întrebat: Cine este aproapele meu?.
Potrivit Evangheliei după Luca (10:29–37), un călător evreu este bătut, jefuit și lăsat aproape fără suflare pe drumul dintre Ierusalim si Ierihon.
Mai întâi un preot evreu, apoi un levit (conducător religios evreu) trec pe lângă el, evitându-l și fără a-i da vreo mână de ajutor, cu toate că erau de aceeași naționalitate cu cel în suferință. În cele din urmă, bietul om este luat în seamă de un bărbat de altă naționalitate, mai precis, de un samaritean. În ciuda vrășmășiei dintre evrei și samariteni, acesta îl ajută pe rănit, îi bandajează rănile și i le tratează cu untdelemn și vin. Apoi, îl duce la un han, unde a avut grijă de el peste noapte. A doua zi, l-a plătit pe hangiu ca să-l îngrijească pe bărbatul rănit și s-a oferit să achite orice cheltuială suplimentară.
   După ce a prezentat pilda, Mântuitorul l-a întrebat pe interlocutor: Care dintre cei trei a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar acesta a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

În clipe de refllecție asupra vremurilor pe care le trăim, este firesc să căutăm un răspuns la întrebarea lui Benjamin Franklin: „Dacă oamenii sunt răi având o religie, cum ar fi dacă n-ar avea-o ? ”. Desigur, există o diversitate de păreri despre psihologia și conduita ființei umane.
Subscriu la afirmaţia lui Kant: “Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”. Această nobilă activitate începe în famile, se dezvoltă în şcoală şi se continuă în mediul socio-cultural în care trăieşte fiinţa umană.
Din păcate , mai există unii părinţi care cred că ei sunt exemplul cel mai potrivit pentru copiii lor. În realitate, lucrurile sunt mult mai complexe.
Pentru a reflecta la rolul de educator responsabil, vă prezint celebrul decalog din “Pour l’enfant” a lui Geoges Grinda:
1.Copilul este o persoană în devenire: eu îl respect;
2.Copilul este curios: eu discut cu el;
3.Copilul se minunează: eu îl conduc să caute frumosul;
4.Copilul vrea să-şi asume personalitatea : eu îl ajut să se cunoască;
5.Copilul caută un model: eu îi ofer un exemplu;
6.Copilul descoperă corpul său: eu îi arăt că sănătatea este o forţă;
7.Copilul se îndoieşte de el: eu apreciez ceea ce el face;
8.Copilul vrea să devină independent: îl invit să fie responsabil;
9.Copilul nu se cunoaşte decât pe sine: eu îl învăţ şi altele;
10.Copilul are nevoie de un ideal: eu îl ajut să dea un sens vieţii sale.
Referitor la menirea unui dascăl, este sugestivă “Scrisoarea lui Abraham Lincoln către profesorul fiului său”, care este prezentată în continuare.
Fiul meu începe astăzi şcoala. Pentru o perioadă, totul o să fie ciudat şi nou pentru el şi mi-aş dori să îl trataţi cu blândeţe. Este o aventură care îl poate duce peste continente, în aventurile care probabil includ războaie, tragedie şi durere. Ca să trăieşti această viaţă este nevoie de credinţă, dragoste şi curaj.
Aşa că, dragă profesore, ia-l te rog de mână şi învaţă-l lucruri pe care va trebui să le ştie, învăţându-l însă încetul cu încetul, dacă se poate. Va trebui să ştie că nu toţi oamenii sunt corecţi, că nu toţi oamenii sunt sinceri. Invaţă-l că pentru fiecare ticălos există un erou, că pentru fiecare politician corupt există un lider consacrat. Invaţă-l că pentru fiecare duşman există un prieten.Invaţă-l, dacă poţi, că 10 cenţi câştigaţi sunt de departe mai valoroşi decât un dolar găsit.
În şcoală, profesore, este de departe mai onorabil să eşuezi decât să trişezi. Invaţă-l să înveţe cum să piardă cu eleganţă şi să se bucure de victorie atunci când într-adevăr a câştigat.
În concluzie, omul este creator, utilizator și consumator de valori materiale și spirituale, educația fiind procesul complex pentru pregătirea pentru viață și integrarea tinerilor în societate, prin transmiterea cunoștințelor acumulate de omenire și formarea deprinderilor practice în diverse domenii de activitate.
...................................................................................................................................