Universul în care trăim

Vasile Tudor — Fri, 22 Aug 2025 20:57:54 +0300

Încă din cele mai vechi timpuri, în nopţile senine, omul a contemplat cerul plin de stele, din curiozitate, dar mai ales din necesităţi practice, având în vedere că aceste corpuri cereşti, grupate în constelaţii, sunt repere vizibile faţă de care este posibilă orientarea în spaţiu şi timp.
Prin sistematizarea cunoştinţelor empirice acumulate în timp s-a născut astronomia (gr.astron-astru, nomos-lege), ştiinţă care studiază mişcările, structura şi evoluţia corpurilor cereşti şi a sistemelor formate de acestea.
Bazele mecanicii corpurilor cereşti au fost puse de Isaac Newton (1643 – 1727) în celebra sa lucrare “Principiile matematice ale filozofiei naturale” (1687), în care, alături de principiile dinamicii, a formulat şi legea atracţiei universale.
În prezent s-a conturat un tablou complex asupra structurii şi evoluţiei Universului, care se completează permanent cu noi descoperiri ştiinţifice.
Stelele sunt imense sfere gazoase incandescente, în interiorul cărora au loc reacţii de fuziune nucleară. Nu totdeauna, stelele sunt formate dintr-un singur corp (stele simple), ci din mai multe corpuri (stele multiple). Pe bolta cerească se pot distinge roiuri stelare, deschise (cum sunt Pleiadele) sau globulare (ca roiul M13 din constelaţia Hercule).
Spaţiul dintre astre nu este gol, ci ocupat cu materie interstelară formată din praf şi gaze, care apare uneori sub forma unor pete luminoase difuze, numite nebuloase. Densitatea materiei interstelare este extrem de redusă, astfel încât stelele pot fi privite ca adevărate insule în imensitatea spaţiului cosmic.
Galaxiile sunt îngrămădiri uriaşe de stele care la rândul lor formează grupuri şi roiuri de galaxii. Pe baza cercetărilor astronomice se apreciază că, în Universul accesibil mijloacelor de investigaţie actuale, numit Metagalaxie, există peste 100 de miliarde de galaxii.
Galaxia noastră (Calea Lactee) are o formă lenticulară şi conţine circa 200 de miliarde de stele, printre care şi Soarele, aflat la o distanţă medie de aproximativ 30 000 de ani-lumină de centrul galactic, în jurul căruia se roteşte cu o viteză de aproape 20 milioane de km pe zi în direcţia stelei Vega.
În cadrul Căii Lactee, Sistemul Solar este situat în unul din brațele exterioare, mai precis, în Brațul Orion.
Sistemul Solar este format în principal din Soare, 8 planete mari (Mercur, Venus sau Luceafăr, Pământ sau Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun) şi 5 planete pitice (Ceres, Pluto, Eris, Haumea, Makemake), care se mişcă împreună cu sateliţii lor naturali în acelaşi sens în jurul Soarelui, pe orbite eliptice situate aproximativ în acelaşi plan (numit plan ecliptic).
Inițial, Pluto a fost considerată cea de-a noua planetă, dar la 24 august 2006, după ce s-au descoperit și alte corpuri cerești transneptuniene, International Astronomical Union (Uniunea Astronomică Internațională) i-a reconsiderat acest statut.
Între Marte şi Jupiter, la 320 de milioane de kilometri față de Soare, se află centura principală de asteroizi, care sunt resturi ale unei planete sfărâmate. La ora actuală se consideră că există peste 30.000 de asteroizi în centura principală. De fapt, în acest spațiu cosmic se află și planeta pitică Ceres, descoperită în 1801, dar prezisă de Johnann Bode, astronomul german care a publicat în 1772 regula pentru estimarea depărtării planetelor față de Soare.
Dincolo de orbita planetei Neptun, se află Centura Kuiper (centura de asteroizi exteriori), care este formată corpuri cerești reci, inclusiv planetele pitice transneptuniene: Pluto, Eris, Haumea, Makemake.
   La marginea gravitațională a Sistemului Solar (50.000 UA) se găsește Norul lui Oort, considerat de către Jan Oort ca locul de origine al cometelor. Se presupune că Norul lui Oort reprezintă resturile discului protoplanetar original care s-a format acum 4,6 miliarde de ani în jurul Soarelui.
Astrul solar este steaua centrală care asigură câmpul gravitațional necesar menținerii pe orbite a planetelor, cele interioare (Mercur, Venus, Pământ și Marte) sunt compuse în principal din roci și metale, fiind relativ mici față de cele exterioare, care includ pe cele mai mari (Jupiter și Saturn), numite și “giganți gazoși” (alcătuiți în principal din hidrogen și heliu), dar și pe cele mai îndepărtate (Uranus și Nepun), numite și “giganți de gheață” (alcătuiți în principal din apă, amoniac și metan).
Terra, această magnifică planetă a vieții care poartă omenirea în istorie, are o mişcare de rotaţie în jurul axei proprii de 23h 56min 4s (răspunzătoare pentru succesiunea zilelor şi a nopţilor), precum şi o mişcarea de revoluţie, care se realizează în 365 zile 6h 9min 9s şi are drept consecinţă formarea anotimpurilor.
Sursa primară de energie pentru Pământ este Soarele, care reprezintă o stea mijlocie, având masa distribuită cu precădere în partea centrală, extrem de fierbinte (14 milioane de grade) şi mai puţin în atmosfera solară, care este stratificată în fotosferă, cromosferă şi coroana solară.    Reacţiile termonucleare care se petrec în interior furnizează energia emisă de Soare, din care numai a 2-a miliarda parte ajunge pe Pământ, cantitate totuşi suficientă pentru a asigura baza primară a vieţii şi a resurselor energetice terestre.
Nu numai Soarele, ci şi alte stele(ex. 61 Lebăda) au planete care se rotesc în jurul lor sub acţiunea forţei gravitaţionale de atracţie, astfel încât se poate considera că formarea sistemelor planetare constituie mai degrabă o regulă, decât o excepţie în Univers.
În istoria astronomiei, naşterea şi evoluţia Universului au reprezentat mari provocări   pentru oamenii de ştiinţă, care au formulat diverse ipoteze, mai mult sau mai puţin verosimile, dintre care se menționează ipoteza “Big Bang” (Marea Explozie) şi ipoteza “expansiunii-contracţiei”.
Teoria dipolilor vortex oferă o abordare unitară a structurării materiei pe diverse nivele de organizare - de la microcosmos, la macrocosmos și megacosmos.
Un argument favorabil modelului științific al dipolilor vortex constă în explicarea expansiunii accelerate a Universului, legea lui Hubble, obținută experimental, fiind demonstrată teoretic fără dificultate.
Expansiunea Universului a fost observată în anul 1929 de astronomul american Edwin Hubble, care a studiat deplasarea spre roşu a radiaţiilor primite de Terra de la galaxiile îndepărtate. Pe baza efectului Doppler, Hubble a tras concluzia că sursele de lumină se îndepărtează una faţă de alta, viteza v a expansiunii Universului fiind proporțională cu distanţa r faţă de un observator terestru a galaxiei în mişcare, v= Hr , unde H este constanta lui Hubble.
Ipoteza Big Bang a fost atribuită inițial lui Hubble, însă preotul belgian Georges Henri Lemaître este cel care a afirmat în 1927 că expansiunea Universului a început dintr-un “atom inițial” sau “Oul Cosmic”.

Celebrul savant englez Stephen W. Hawking (1942 – 2018) a fost în prima linie a fizicienilor care au căutat o teorie unificatoare pentru devenirea întregului Univers. Împreună cu Roger Penrose a explicat semnificaţia găurilor negre şi a demonstrat că, în conformitate cu relativitatea generală, spaţiul şi timpul trebuie să fi avut un început în Big Bang.
În teoria dipolilor vortex, nu se justifică ipoteza că Universul a apărut prin Big Bang dintr-o singularitate primordială, deosebit de fierbinte şi densă, din care a început expansiunea în urmă cu circa 13,7 miliarde de ani. Dimpotivă, în devenirea Existenței, materia din Universul nostru și antimateria din Universul complementar, se află în mișcare și transformare permanentă, evoluția acestora fiind corelată prin schimbul de particule universale primordiale la nivelul dipolilor vortex.
Cititorii pasionați de descifrarea enigmelor Existenței pot accesa legătura web
http://www.academia.edu/143253379/Pledoarie_pentru_dipolii_vortex

Foarte interesant! Felicitări!