Prin raportare la sfera cerească, se definesc următoarele noțiuni:
• orizontul observatorului – planul care trece prin O și este perpendicular pe verticala locului (direcția firului cu plumb);
• zenit – punctul de deasupra obsrvatorului obținut prin intersecția verticalei locului cu sfera cerească (nadir reprezintă punctul de pe sferă diametral opus zenitului);
• ecuator ceresc – cercul mare rezultat prin intersecția sferei cerești cu un plan paralel cu ecuatorul terestru;
• axa lumii – dreapta ce trece prin observator și este paralelă cu axa de rotație a Pământului;
• poli cerești (nord și sud) – punctele de intersecție dintre sfera cerească și axa lumii;
• ecliptică – cercul mare rezultat prin intersecția sferei cerești cu un plan paralel cu planul orbitei Pământului; ecliptica taie ecuatorul ceresc în două puncte diametral opuse, numite puncte echinoxiale (vernal și autumnal).
Stelele îndepărtate se consideră fixe pe bolta cerească, însă, față de un observator terestru, se deplasează aparent pe cercuri paralele cu ecuatorul ceresc, perioada de rotire fiind numită zi siderală. Soarele se deplasează pe ecliptică, o tură completă fiind efectuată într-un an. Echinocțiile corespund momentelor în care Soarele traversează ecuatorul ceresc.
În mecanica clasică, elaborată de Isaac Newton (1643-1727), se consideră că timpul curge uniform, într-un singur sens – din trecut, prin prezent, spre viitor - iar spaţiul este tridimensional, omogen şi izotrop.
Metrica este un concept general și abstract, care este utilizat pentru descrierea diverselor tipuri de spații, de la cele definite în matematică la Univers.
În geometria diferențială, se utilizează metrici generalizate, tensorul metric fiind o funcție metrică infinitezimală pătratică de tipul formelor biliniare simetrice, care sunt definite pe spațiul tangent al unei varietăți diferențiabile. În acest caz, distanța dintre două puncte se determină prin operația de integrare de-a lungul unei curbe incluse în varietatea diferențiabilă.
Istoria științei este marcată de crezul lui Albert Einstein (1879 – 1955) în posibilitățile minții umane de a reflecta Existența ca unitate în diversitate.
Creatorul teoriei relativității a schimbat concepția despre legăturile intrinseci dintre spațiu, timp și materia aflată în mișcare și transformare permanentă, ideile novatoare fiind prezentate în principalele sale lucrări ştiinţifice: Electrodinamica corpurilor în mişcare (1905), Fundamentele teoriei generale a relativităţii (1916), Geometria şi experienţa (1921), Teoria unitară a câmpului fizic (1929), Fizica şi realitatea (1936), Evoluţia fizicii (1938).
Contradicțiile dintre mecanica newtoniană și teoria clasică a câmpului electromagnetic au fost depășite de Albert Einstein în teoria relativității restrânse, publicată în articolul “Despre electrodinamica corpurilor în mișcare” (1905), care se bazează pe două postulate, și anume:
• Postulatul relativităţii - fenomenele fizice se desfăşoară identic în toate sistemele de referinţă inerţiale, dacă condiţiile iniţiale sunt identice (formularea legilor fizicii este aceeaşi în toate sistemele de referinţă inerţiale);
• Postulatul invarianţei luminii în vid - viteza luminii în vid are aceeaşi valoare în toate sistemele de referinţă inerţiale şi în toate direcţiile, indiferent de mişcarea sursei de lumină sau a observatorului.
Teoria relativităţii generale a fost verificată experimental prin unele consecinţe ale sale, precum: curbarea razelor de lumină în câmpuri gravitaţionale intense, deplasarea gravitaţională spre roşu a liniilor spectrale, deplasarea gravitaţională a periheliului planetelor, efect care face ca traiectoriile acestora să capete forma unei rozete.
Încercarea lui Einstein de a elabora o teorie unitară a câmpului - care să includă atât gravitaţia, cât şi electromagnetismul – a rămas o provocare pentru cercetarea ştiinţifică.
Referitor la gravitație, este sugestivă opinia astronomului englez Herbert Dingle: “Nici Newton, nici Einstein nu pot fi considerați a fi spus ultimul cuvânt în acest subiect. Este drum deschis pentru oricine să abordeze din nou problema și să introducă concepții noi, pe care le poate găsi utile”.
Teoria dipolilor vortex permite descrierea unitară a structurilor elementare ale materiei și a câmpurilor de interacțiune, aprofundarea semnificației unor mărimi fizice, justificarea dualismului undă-corpuscul și a funcției de undă, explicarea expansiunii accelerate a Universului, demonstrarea legii lui Hubble, legii lui Coulomb, legii atracției universale, relației dintre masă și energie, echivalenței dintre masa inerțială și masa gravitațională etc.
În această teorie științifică, se arată că spațiul, timpul și materia (substanța+câmpul) nu pot exista decât împreună, generându-se în expansiunea accelerată a Universului.
Fără materie, spațiul și timpul sunt concepte absolute, care nu pot exista decât în universul reflectării de către om a realității obiective.
Existența se manifestă dialectic ca Multivers dual, care include Universul nostru (format din materie) şi Universul complementar (format din antimaterie), cele două universuri fiind în interacțiune și transformare permanentă prin intermediul dipolilor vortex – punți de legătură care permit trecerea particulelor universale primordiale.
Mai precis, un dipol vortex, reprezintă un concept de bază, având semnificația de model fizic asociat unităţii dialectice “particulă-antiparticulă”, având două stări posibile, şi anume:
- starea normală, în care particula se află în Universul nostru, iar antiparticula corespunzătoare se manifestă în Universul complementar;
- starea inversată, în care polii vortexului au locaţia schimbată faţă de cazul normal.
Spațiul și timpul reprezintă schemele fundamentale de configurare a particulelor universale primordiale în cadrul materiei, care include substanța, câmpurile de forță, undele electromagnetice și undele gravitaționale.
Spre deosebire de substanță, care implică vortexurile asociate particulelor elementare, vidul este materie nestructurată spațio-temporal, mai precis, reprezintă particule universale primordiale aflate în mișcare cu viteza luminii, distribuite aproximativ omogen și izotrop.
Teoria dipolilor vortex este corelată cu știința actuală, de la mecanica newtoniană și electrodinamica clasică la teoria relativității și teoria cuantică, cu mențiunea că abordează unitar realitatea obiectivă prin cauze, principii şi legi, având o deschidere largă spre filosofie.
Un argument favorabil validării teoriei dipolilor vortex îl reprezintă explicarea expansiunii accelerate a Universului, legea lui Hubble, v = Hr, fiind ușor de demonstrat.
Referitor la găurile negre (black holes), se poate afirma că acestea sunt megavortexuri convergente complexe pentru schimbul de particule universale primordiale, prin care materia absorbită din Universul nostru se transformă în antimaterie din Universul complementar, întreaga Existență manifestându-se într-un univers octadimensional dual .
Având în vedere că dipolii vortex sunt singularități matematice care nu pot fi reprezentate la nivel intuitiv, analiza acestora este posibilă doar la nivelul rațiunii.
Numai printr-o abordare generală și abstractă, omul este capabil să înțeleagă cum volumul ocupat de o microparticulă în spațiul intuitiv cu trei dimensiuni poate fi asociat cu diverse structuri din spații geometrice abstracte cu un număr mai mare de dimensiuni, ca de exemplu cele octadimensionale.
Teoria dipolilor vortex este o concepție novatoare și perfectibilă, care asigură conexiuni între domeniile științei actuale, având valențe explicative și predictive în abordarea unitară a proceselor și fenomenelor atât la nivel abstract, cât și la nivel intuitiv.
]]>
