Repere din istoria românilor (II)

Vasile TudorLiceul Tehnologic Duiliu Zamfirescu, Dragalina (Călărași)24 feb. 2021

Generalul Ioan Dragalina, s-a născut la Caransebeş pe 16 decembrie 1860, fiind primul din cei patru copii ai lui Alexandru Dragalina şi Marta Lazaroni.
A urmat şcoala primară din oraşul natal, şcoala de cadeţi din Timişoara, iar în 1884 s-a înscris la Academia Militară din Viena, fiind încadrat în armata austro-ungară.
   În 1886 s-a căsătorit cu Elena Giurgincă, având împreună şase copii: Corneliu, Virgiliu, Aurora, Elena, Cornelia şi Viorica.
Destinul militarului Ioan Dragalina s-a schimbat radical în 1887, când a demisionat din armata austro-ungară şi s-a stabilit definitiv în România, fiind încadrat ca sublocotenent în Armata Română.
Datorită meritelor sale avansează pe scară ierarhică: căpitan (1893), maior   (1899), locotenent-colonel (1908), colonel (1911), general de brigadă (1915).
În perioada 1908-1911, lt.col. Ioan Dragalina a fost comandant al Şcolii Militare de Infanterie din Bucureşti, fiind decorat cu Ordinul Steaua României clasa V-a, pentru ordinea, disciplina şi contribuţia sa la ridicarea nivelului ştiintific al învăţământului militar.
În aprilie 1911, colonelul Ioan Dragalina este numit comandant al Regimentului 34 din Constanţa, activitatea sa fiind răsplătită cu Ordinul Coroanei României, clasa IV-a.
În perioada neutralităţii României (1914-1916), s-a făcut remarcat prin realizarea unor lucrări de fortificaţii pe Valea Prahovei.
În anul 1916, a fost numit comandant al Diviziei I de Infanterie, cu sediul la Drobeta Turnu Severin, ale cărei trupe au apărat frontiera României, de la izvoarele Argeşului până la Calafat, împotriva invaziei germano-austro-ungară. Sub comanda sa, trupele române au luptat cu vitejie la Orşova, pe valea râului Cerna şi la Porţile de Fier, reuşind să elibereze oraşul Orşova şi să ocupe culmile muntoase Alion, Ozoina şi Dranic.
La Muzeul Militar Național din București se află o carte poștală, care a fost trimisă generalului Dragalina, pe 26 septembrie 1916, de către doctorul C.D. Constantinescu, medic-maior în Regimentul „Mihai Viteazu” nr. 6, în care se afirmă: „Aud cu plăcere vorbindu-se mult şi bine de D-Voitre (Domnia Voastră – n.r.), aici unde mă găsesc, numai între camarazi. Vă urez succese crescânde în interesul ṭării şi spre realizarea visului românimei, a căruia înfăptuire se pare că este mai apropiată ca oricând”.
În octombrie 1916, pentru a opri ofensiva din Valea Jiului a trupelor germane şi austro-ungare, conduse de generalul Paul von Kneussl , autorităţile române au desemnat pe generalul Dragalina în funcţia de comandant al Armatei I, cu sediul la Craiova.
Marele strateg militar decide să oprească invazia în munţi pentru a proteja habitatele umane de efectele devastatoare ale războiului.
În dimineaţa zilei 12 octombrie 1916 pleacă în Valea Jiului pentru a vorbi cu comandanţii aflaţi în primele linii. La trecerea pe podul din apropierea Mânăstirii Lainici, într-un schimb de focuri, generalul Dragalina este rănit de două gloanţe - în braţul stâng, respectiv, în omoplat. Este trimis la la Târgu Jiu şi în aceeaşi zi la Craiova, unde doctorii îi amputează braţul.   Fiind transportat la Bucureşti cu trenul în condiţii necorespunzătoare, rana se infectează.
Pe patul de spital, regele Ferdinand îi conferă Ordinul Mihai Viteazul. Moare de septicemie în seara zilei de 24 octombrie fiind înmormântat în Cimitirul Eroilor.
Pentru posteritate, rămâne memorabil îndemnul ordinului de zi din 11octombrie 1916, prin care generalul Dragalina s-a adresat militarilor Armatei I-a române: „Ofiţeri şi soldaţi ai Armatei I-a române, din acest moment am luat comanda armatei şi cer imperios la toţi, de la General la soldat: în primul rând apărarea cu viaţa a sfântului pământ al ţării noastre, apărarea vetrei strămoşeşti, a ogorului şi a cinstei numelui de român. Cer la toţi cea mai deplină ascultare şi cea mai strictă executare a ordinelor. Trupa care nu înaintează, să moară pe loc.”

Ecaterina Teodoroiu s-a născut în data de 14 ianuarie 1894 la Vădeni(astăzi cartier al municipiului Târgu-Jiu), în familia agricultorilor Elena şi Vasile Teodoroiu, care, pe lângă tânăra Cătălina, a mai avut șapte copii: Nicolae, Eftimie, Andrei, Ion, Vasile, Elisabeta şi Sabina.
După școala primară - începută în satul natal şi terminată la Târgu Jiu(fiind înscrisă în catalog cu numele de Ecaterina Teodoroiu) – a urmat, în perioada 1905-1909, Şcoala româno-germană din Târgu Jiu, apoi a plecat la București, unde s-a înscris la cursurile unui gimnaziu-pension de lângă Cişmigiu(dorind să devină învăţătoare), a frecventat până în 1916 cursurile liceale și a continuat studiile la o şcoală de infirmiere. În anul 1913, deși era elevă în anul V de liceu, a fost atrasă de viața militară, înscriindu-se în asociația cercetașilor români, Cohorta ''Pastorul Bucur'' din București, iar, din 1914, în cohorta gorjeană „Domnul Tudor” , unde și-a desfășurat activitatea pe timpul vacanțelor.
După intrarea României în Primul Război Mondial, tânăra Ecaterina s-a transferat la Târgu Jiu, pentru a participa ca asistentă medicală pe front, urmând Regimentul 18, în care lupta și fratele ei, Nicolae. Moartea acestuia a fost o lovitură grea pentru familie și a trezit în Ecaterina conștiința apărării patriei până la jertfa supremă și dorința de a participa pe front ca soldat activ.
În data de 10 octombrie 1916, soldatul Ecaterina Teodoroiu participă la prima bătălie de la Jiu, când trupele Armatei I Române, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o puternică ofensivă inamică.
Pe 14 octombrie 1916, în luptele de la Podul Jiului, participă la respingerea atacului unei companii bavareze inamice, alături de populația civilă, cercetași și o companie de milițieni.
Deși a fost rănită în război la ambele picioare, a urmat trupele române aflate în retragere către Moldova, iar, după tratamentul urmat la spitalele Filiași, Craiova și Iași, a revenit pe front. Fiind luată prizonieră, a reușit să scape împușcând "câțiva" soldați germani.
Pentru curajul său deosebit, în primăvara anului 1917, eroina a fost distinsă de către generalul Dragalina, cu "Virtutea militară de război, clasa a II-a" și avansată la gradul de sublocotenent, fiind pusă la comanda unui pluton cu 25 de soldați.
În august 1917, eroina a căzut la datorie pe câmpul de luptă de la Mărășești, fiind împușcată în piept. Pentru posteritate, rămân celebre ultimele sale cuvinte adresate soldaților pe care îi comanda: "Înainte băieți, sunteți cu mine!".
Ecaterina Teodoroiu a fost înhumată pe 23 august 1917, în satul Poieni, comuna Fitioneşti, judeţul Vrancea, alături de mormântul căpitanului Dumitru Morjan, comandantul Companiei a 6-a care a decedat cu o zi înainte.
La căpătâiul eroinei a fost ridicată o mare cruce de stejar, de către comandantul Diviziei a XI-a, apoi trupul ei a fost mutat în Mausoleul de la Mărășești.
În Memoriul său din 10 mai 1920, colonelul Pomponiu afirmă: „Astfel a pierdut Regimentul 43/59 Infanterie această fecioară inimoasă, vitează, demnă de moşii şi strămoşii ei şi ca o pildă, atât pentru Regimentul cu care a luptat şi şi-a dat viaţa pentru apărarea şi mărirea Patriei cât şi pentru toţi românii şi, în special, pentru femeile române, fiind unicul exemplu în istoria Patriei, ca o fecioară tânără să aibă atât de mare însufleţire să-şi jertfească viaţa pentru pământul strămoşesc”.
După patru ani, în data de 4 iunie 1921, autoritățile au decis mutarea la Târgu Jiu a osemintelor Ecaterinei, fiind depuse inițial în cavoul din faţa Primăriei, pănă la realizarea unui monument comemorativ.
Ecaterina Teodoroiu a fost comparată de generalul francez Henri Berthelot cu Ioana D'Arc, ambele eroine având destine similare, dar în țări și epoci diferite.

Nicolae Titulescu reprezintă o personalitate de referință   în cultura și politica românească, fiind jurist, profesor universitar, membru titular al Academiei Române, diplomat, ministru al afacerilor străine, ministru plenipotenţiar, președinte al Ligii Națiunilor (predecesoare ONU) etc.
S-a născut la Craiova pe 4 martie 1882 ca fiu al lui Ion Titulescu și al Mariei Urdăreanu, iar copilăria și-a petrecut-o în Titulești (Olt), la moșia tatălui său.
A urmat studiile primare și liceale la Craiova, iar în 1900, după absolvirea liceului “Carol I”, datorită rezultatelor excelente (premiul de onoare la examenul de bacalaureat), a primit o bursă la Paris, unde va participa   timp de 5 ani la cursurile Facultăţii de Drept.
După obținerea doctoratului în 1905, s-a întors în România, devenind profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi, iar doi ani mai târziu, s-a transferat la Universitatea din Bucureşti și s-a căsătorit cu Caterina Burcă .
Nicolae Titulescu s-a înscris în Partidul Liberal Conservator condus de Tache Ionescu în 1907, având o ascensiune politică fulminantă: în 1912 a fost ales deputat de Romanați, în 1917 a fost numit Ministru al Finanţelor, în perioada 1928-1936 fiind ales de mai multe ori Ministru al Afacerilor Străine.
   Încă din perioada neutralităţii, Nicolae Titulescu a militat pentru unirea Transilvaniei cu România, participând în vara anului 1918   la înfiinţarea Comitetului Naţional Român, care a avut scopul de a promova în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea naţională.
   Ca ministru la Externe, marele diplomat român a combătut reproşul guvernului de la Budapesta cu privire la discriminarea prin reforma agrară din 1921 a moșierilor din Ardeal.
Începând din anul 1921, Titulescu a fost delegat permanent al României la Liga Națiunilor, fiind ales de două ori (1930 și 1931) Președinte al acestei organizaţii internationale, calitate în care a militat pentru impunerea normelor dreptului international, combaterea revizionismului în Europa, păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, stabilirea unor raporturi de bună vecinătate între statele mari şi mici, respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor statelor în relaţiile internaţionale, prevenirea agresiunii și promovarea securității colective.
   Unii dintre contemporanii săi i-au reproşat încrederea arătată liderilor bolşevici (Maxim Litvinov, ministrul de externe al URSS), precum și simpatia pentru acțiunile stângii politice europene în Războiul Civil din Spania.
După instaurarea nazismului în Germania, Titulescu și-a dat seama de pericolul în care se află Europa dacă nu se acționează pentru colaborarea internatională în interesul păcii şi securităţii europene, fiind semnatarul, în numele Guvernului României, a convențiilor de la Londra:
● împotriva agresorului şi a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înţelegeri;
● pentru încheierea în 1934 a Înţelegerii Balcanice (pacte regionale împotriva agresiunii din partea statelor revizioniste).
Din păcate, pe data de 29 august 1936, regele Carol al II-lea, sub presiunea guvernului şi a anturajului său pro-german, l-a demis pe Titulescu din toate funcțiile oficiale, obligându-l să plece în exil, mai întâi în Elveția, apoi în Franța. Chiar și în exil, Titulescu a militat prin conferinţe şi articole de ziare pentru ideea apărării păcii, anticipând pericolul unei noi conflagrații mondiale.
Nicolae Titulescu, după o lungă suferință, s-a stins din viață la Cannes (Franța), în data de 17 martie 1941, rămășițele sale pământești fiind aduse un an mai tîrziu în țară şi înhumate în curtea Bisericii “Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.
Pentru posteritate este sugestivă afirmația emoționantă a lui Titulescu: “Viaţa mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viaţa lumii, apărându-i, totodată, interesele naţionale”.