Utilizare
Cursuri: 0
Publicare RED: 0
Publicare articole în reviste: 400
Servicii AI: 0
Repere din literatura română (IV)
Nichita Stănescu (1933-1983)
Nichita Stănescu a fost poet și eseist român, fiind considerat de critica literară unul dintre cei mai importanți scriitori îndrăgostiți de limba română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”.
S-a născut pe 31 martie 1933, la Ploieşti, în familia lui Nicolae H. Stănescu și Tatiana Cereaciuchin, mama sa provenind dntr-o familie de condiţie nobilă din părţile Doneţului, refugiată apoi în România. După ce a absolvit Liceul „Sf. Petru si Pavel”, devenit „I. L. Caragiale” din Ploiesti, a urmat Facultatea de filologie a Universității din Bucuresti.
În ultimul an de liceu (1952) s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, iubirea sa din adolescență, dar tinerii se despart după numai un an, la 6 iunie 1962 s-a recăsătorit cu o colegă de facultate, Doina Ciurea, a cărei dragoste a durat aproape zece ani și a inspirat tema volumului „O viziune a sentimentelor”, ultima sa soție fiind Todoriţa (Dora) Tărâţă, cu 23 de ani mai tânără decât el, cu care s-a căsătorit în iulie 1982, la scurtă vreme poetul înfiind-o pe Mirela, sora mai mică a Dorei.
După debutul său în 1960 cu volumul Sensul iubirii, au urmat: O viziune a sentimentelor(1964), Dreptul la timp (1965), 11 Elegii (1966), Roșu Vertical (1967), antologia „Alfa” (1967), Oul și sfera (1967), Necuvintele (1969), Un pământ numit România (1969), În dulcele stil clasic(1970), Belgradul în cinci prieteni (1972), Clar de inimă (1973), Starea poeziei (1975), Epica Magna (1978), Opere imperfecte (1979), Noduri și semne (1982) etc.
A primit de mai multe ori premiul Uniunii Scriitorilor, a fost laureat al premiului Herder (1975), a primit premiul Coroana de aur al Festivalului internațional „Serile poetice de la Strunga” din Macedonia (1982), nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980), a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
În august 1981 a avut prima criză hepatică, însă ascunde boala și afișează un optimism care a uimit chiar și pe medicii care l-au tratat, în 1982 moare tatăl poetului, în 1981 crizele hepatice s-au înrăutățit și s-a internat la spitalul Fundeni, doi ani mai târziu s-a stins din viață în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983.
Pentru posteritate este remarcabilă afirmația poetului Ștefan Augustin Doinaș: „Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanșa asupra poeților ei”.
Grigore Vieru (1935-2009)
Într-o caracterizare sugestivă, Grigore Vieru este poetul fără țară, care a murit cu dor de România Mare. Pentru posteritate rămâne emblematică afirmaţia sa: „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.
S-a născut pe 14 februarie 1935, într-o familie de plugari români (PavelVieru şi Eudochia ) în satul Pererîta din fostul judeţ Hotin, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova.
A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat şcoala medie din orăşelul Lipcani, pe care o termină în 1953. S-a înscris la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie, pe care a absolvit-o în anul 1958.
S-a căsătorit cu Raisa Nacu, profesoară de limba română și limba latină.
În noaptea de 15 spre 16 ianuarie 2009, a suferit un grav accident de circulație și a fost internat la Spitalul de Urgență din Chișinău. A încetat din viață pe 18 ianuarie în urma unui stop cardiac, fiind înmormântat pe 20 ianuarie 2009 la Chișinău, în cimitirul central din strada Armeană.
Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce. În semn de omagiu, câteva școli din Republica Moldova, un bulevard din Chișinău, o stradă din Iași şi o stradă din Buzău îi poartă numele.
Opera
• A debutat în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, denumită Alarma, apreciată de criticii literari.
• În 1958, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii (Muzicuţe), şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii „Scânteia Leninistă”.
• Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: „Făt-Frumos şi Curcubeul” şi „Bună ziua, fulgilor!”.
• În 1964, publică în revista Nistru poemul „Legământ”, dedicat poetului Mihai Eminescu.
• În 1965, îi apare volumul „Versuri pentru cititorii de toate vârstele”, pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret (1967). În 1967, Revista Nistru publică poemul „Bărbaţii Moldovei”, cu o dedicaţie pentru „naţionalistul” Nicolae Testimiţeanu. Întregul tiraj este oprit, iar dedicaţia este scoasă.
• În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice „Numele tău”, cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. Chiar în anul apariţiei, cartea devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană.
Trei poeme din volum sunt intitulate Tudor Arghezi , Lucian Blaga, respectiv Brâncuşi, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.
• În 1969, el publică „Duminica cuvintelor” la editura Lumina, cu ilustraţii de Igor Vieru, o carte mult îndrăgită de preşcolari, care a devenit „obligatorie” în orice grădiniţă de copii.
• În 1970, editura Lumina publică „Abecedarul”, semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de câţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-au angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de către autorităţi.
• Tot în 1970, apare volumul selectiv de versuri pentru copii „Trei iezi". La numai câteva zile după apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării.
• În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei Secolul XX, Dan Hăulică, Ştefan Augustin Doinaş, Ioanichie Olteanu, Geo Şerban şi Tatiana Nicolescu.
• În 1974, Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitaţie oficială din partea Uniunii Scriitorilor, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoţit de poetul Radu Cârneci. În acelaşi an, apare volumul de versuri lirice „Aproape”, cu ilustraţii color de Isai Cârmu.
• În 1977, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România, Vieru vizitează, împreună cu soţia, mai multe oraşe din România: Bucureşti, Constanţa, Cluj-Napoca şi Iaşi. Un an mai târziu, prin apariţia la editura Junimea din Iaşi (director Mircea Radu Iacoban) a volumului „Steaua de vineri”, cu un cuvânt-înainte semnat de Nichita Stănescu, se rupe tăcerea între scriitorii români de pe ambele maluri ale Prutului.
• În 1981, la editura Albatros din Bucureşti (director Mircea Sântimbreanu), în colecţia „Cele mai frumoase poezii”, apare o selecţie din lirica poetului sub numele „Izvorul şi clipa”, cu o prefaţă de Marin Sorescu.
• În 1982 este lansat filmul muzical pentru copii „Maria Mirabela”, al regizorului Ion Popescu, textele pentru cântece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen. În acelaşi an apare cartea de versuri „Rădăcina de foc”, la Editura Universul din Bucureşti (director Romul Munteanu).
• În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunând în jurul său pe cei mai populari interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un turneu în Moldova de peste Prut.
• În 1990, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, în 1991 devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace.
• În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române.
• În 1995, la împlinirea vârstei de 60 de ani, Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În 1996 este decorat cu Ordinul Republicii.
• În 1997, Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic „Acum şi în veac” , iar în 2000 este decorat cu Medalia guvernamentală a României „Eminescu” - 150 de ani de la naştere.
Marin Sorescu (1936-1996)
Marin Sorescu reprezintă unul dintre cei mai mari poeți români, dar și dramaturg, prozator și eseist, operele sale fiind cunoscute în peste 20 de țări din aproape toate continentele.
S-a născut pe 29 februarie 1936 în Bulzești (Dolj), în familia lui Ștefan Sorescu și a Nicoliței (născută Ionescu).
După terminarea școlii primare în satul natal, a urmat Colegiul Național „Frații Buzești” din Craiova, precum și Școala medie militară din Predeal, apoi și-a continuat studiile la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, Facultatea de Filologie (1955-1960), fiind licențiat în limbi moderne.
A debutat în 1964, la vîrsta de 28 de ani, cu volumul de parodii Singur printre poeți, publicând în cursul vieții încă 23 de volume, cele mai cunoscute fiind: Tușiți (1970), Suflete, bun la toate (1972), precum și ciclul de 4 volume intitulat La lilieci (1975, 1977, 1980, 1988).
Poezia lui Marin Sorescu se remarcă prin sensibilitate și trăire intensă, stil ironic și degajat, cu trimitere la universul copilăriei, fiind apreciată în țară și în străinătate.
În dramaturgie, Sorescu a abordat cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia „Setea Muntelui de sare”, care cuprinde piesele Iona, Paracliserul și Matca.
Tragedia artistului creator, consumat de propria-i flacără, este prezentată magistral în Paracliserul, stilul ironic a lui Marin Sorescu fiind întâlnit în abordarea teatrului contemporan (Există nervi), a teatrului istoric (A treia țeapă) sau în comedii (Vărul Shakespeare).
Celebrul scriitor s-a remarcat și în proză, „Viziunea viziunii” și „Trei dinți din față” fiind două din cele mai reprezentative romane .
Dragostea lui Sorescu pentru frumos s-a exprimat și prin pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate.
După 1989, Marin Sorescu a intrat în politică și a ocupat funcția de Ministru al Culturii în timpul guvernului Nicolae Văcăroiu (1993-1995).
În perioada 1978-1990, și-a desfășurat activitatea ca redactor-șef la revista craioveană Ramuri, de unde a fost forțat să plece în 1991, în urma unei scrisori semnate de mai mulți colegi.
Marin Sorescu a fost membru al Academiei Române, al Academiei Mallarmé din Paris, al Academiei Europene de Ştiinţă şi Artă din Veneţia etc.
Marele scriitor a fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru literatură și a primit cele mai înalte distincţii: Premiul Academiei (de două ori), Premiul Uniunii Scriitorilor (de şase ori). Dintre premiile internaționale se menționează: Premiul Herder (Viena, 1991), Medalia de aur pentru poezie „Ospiti Napoli” (1970), Premiul „Fernando Riello” (Madrid, 1983) etc.
Marin Sorescu s-a stins din viață pe 8 decembrie 1996 la București, lăsând în manuscris cincisprezece volume inedite, poezie, eseu, jurnal și roman.
Bibliografie
1. Emil Manu, Viața lui Marin Preda, București, Editura Vestala, 2003
2. Eugen Simion, Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, Editura Demiurg, București, 2001
3. Eugen Simion, Scriitori români de azi, Editura Cartea Românească, București, 1978
4. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941
5. George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Chișinău, 1998
6. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române - 5 secole de literatură, Paralela 45, 2008
7. Șerban Cioculescu, Istoria literaturii române III - Epoca marilor clasici, Editura Academiei RSR, București, 1973
8. Tudor Vianu, Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1974
Ministerul Educaţiei