Utilizare
Cursuri: 0
Publicare RED: 0
Publicare articole în reviste: 400
Servicii AI: 0
Repere din literatura română (II)
Alexandru Vlahuță (1858-1919)
Alexandru Vlahuță s-a născut la 5 septembrie 1858, în localitatea Pleșești (azi comuna Al. Vlahuță), din județul Vaslui, în familia lui Ecaterina și Neculai Vlahuță - un mic proprietar de pământ și fiul unui ispravnic din Piatra. La bătrânețe, mama sa Ecaterina s-a călugărit la Mânăstirea Agapia, sub numele de maica Elisaveta, fiind urmată de unica sa fiică, Eliza Străjescu, apoi Neculai Vlahuță se retrage la Mânăstirea Neamț, sub numele de Nectarie, împreună cu Mihail, unul dintre fiii săi.
În perioada 1867 -1878, Alexandru Vlahuță a urmat școala primară și liceul la Bârlad, s-a înscris la Facultatea de Drept din București, la care a renunțat după un an, din cauza situației materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște. După 1884 a fost profesor la mai multe instituții de învățământ bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”), apoi revizor școlar în județele Prahova și Buzău.
A editat revista Viața(1893-1896), apoi Semănătorul (1901), în colaborare cu George Coșbuc, după care a fost numit referendar la Casa Școalelor.
În anul 1905 s-a recăsătorit pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar de pământ din Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat.
A debutat în literatură cu volumul Nuvele(1886) și Poezii(1887), alternând activitatea literară cu ziaristica și conferințele de la Ateneul Român. Popularitatea scriitorului crește progresiv prin publicarea unor noi opere în proză: romanul Dan (1893), volumul Din goana vieții (1892), Clipe de liniște (1899), Din durerile lumii (1908), File rupte (1909), România pitorească (1901) etc.
Devine cunoscut și prin culegerile de poezii: Poezii vechi și nouă (1894), Iubire (1895), Poezii (1909) etc. Acestea au fost reeditate de mai multe ori, deși au fost respinse de la premiile Academiei, fapt pentru care autorul a refuzat să devină membru al înaltului for.
Despre capodopera sa România pitorească, Dumitru Micu afirmă că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”.
Marele scriitor a murit la București în data de 19 noiembrie 1919, iar casa în care a locuit a devenit Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.
Vă prezentăm în continuare scrisoarea lui Alexandru Vlahuță către fiica sa, Margareta:
„Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită!
Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi şi al doilea... al doilea, de! norocul şi celelalte pere mălăieţe care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă - când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi... Atâți cât merită.
A, dacă nu ne-am iubi pe noi așa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepătimire (lesne-i de zis!), am putea ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.
Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!
Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la mine!”.
Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: “Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină ca o conştiinţă curată.”
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani, ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!
Te îmbrăţişez cu drag,
A. Vlahuţă”
Duiliu Zamfirescu (1858 – 1922)
Duiliu Zamfirescu a fost scriitor, redactor, jurist, diplomat, senator, ministru, membru titular şi vicepreşedinte al Academiei Române.
S-a născut pe 30 octombrie 1858 în familia arendașului Lascăr Zamfirescu şi a Sultanei din Plăinești (azi Dumbrăveni, județul Vrancea), fiind primul din cei șapte copii, mama acestora fiind sora arhitectului Ion Mincu. În perioada 1865-1873 a urmat ciclul primar și gimnaziu la Focșani, a continuat studiul la Liceul Matei Basarab din București, pe care l-a absolvit în 1876 și s-a înscris la Facultatea de Drept, fiind licențiat în 1880.
După absolvirea facultății va profesa ca procuror supleant la tribunalul din Hârșova, în 1881este numit procuror la tribunalul din Târgoviște, apoi devine avocat și redactor la România liberă, iar în 1885, intră prin concurs funcționar la Ministerul de Externe.
Din 1888 îmbrățișează cariera diplomatică, fiind numit secretar de legație la Roma până în 1906, perioadă în care a întâlnit-o pe Henriette Allievi (fiica unui senator italian), cu care se căsătorește în 1890 și are trei copii (Henrietta, Lascăr şi Alexandru), născuţi şi crescuţi în timpul stagiului diplomatic din Italia.
În anul 1906 se întoace în țară, fiind numit secretar general la Ministerul de Externe, iar după război, a fost ministru de externe în Guvernul Averescu(13 martie -13 iunie 1920).
Marele scriitor, om de stat și scriitor obișnuia să se retragă adesea în vila sa de la Odobești, în prezent fiind Casă Memorială.
Duiliu Zamfirescu s-a stins din viaţă la Agapia pe 3iunie 1922, trupul său fiind înmormântat în Cimitirul Sudic din Focșani.
Scriitorul a avut o activitate literară bogată şi diversificată sub formă de versuri, proză scurtă, piese de teatru, dar cea mai importantă contribuţie lăsată posterității o reprezintă romanele sale din Ciclul Comăneștenilor, scrise la Roma, mai precis: Viața la țară (1894), Tănase Scatiu(1895), În război(1898), Îndreptări și Anna. Este primul ciclu din literatura română ( comparabil cu ciclul Les Rougon-Macquart a lui Emile Zola), în care autorul, prin intermediul familiei Comăneșteanu, reprezentantă a vechii boierimi care se opune noilor parveniți, dezvăluie imaginea complexă a societății românești de la finele veacului al XIX-lea, în care oameni de afaceri de teapa odiosului personaj Tănase Scatiu nu au limite morale.
Duiliu Zamfirescu a debutat ca poet, primele încercări lirice fiind publicate în Ghimpele (1877) și Resboiul (1878).
Încă din 1882 a făcut parte din redacţia ziarului „România liberă”, iar în 1883 a fost primit la Junimea, unde i-a întîlnit pe Alecsandri, Eminescu și Caragiale.
În anul 1884 devine colaborator la „Convorbiri literare”, unde își publică o mare parte din creațiile sale: romanele (în afară de „În faţa vieţii” şi „Îndreptări”), numeroase poezii, însemnări de critică literară, traduceri şi încercări dramatice etc.
O atitudine discutabilă a lui Duiliu Zamfirescu o reprezintă discursul său de recepție la Academie, Poporanismul în literatură (16 mai 1909), în care a minimalizat rolul poeziei populare și a exagerat falsitatea idilică din operele lui George Coşbuc şi Octavian Goga, fapt care a provocat polemici violente și răspunsul prompt al lui Titu Maiorescu referitor la valoarea etică şi estetică a poeziei populare.
În loc să se atenueze în timp, această primă confruntare publică dintre cei doi prieteni s-a acutizat, până la ruptura totală din 1913, când Zamfirescu a fost acuzat de antipatriotism și disponibilizat de către Maiorescu, pe atunci prim-ministru. Această lovitură îi va marca viața definitiv lui Zamfirescu, chiar și după reabilitarea sa și reluarea carierei politice.
Liviu Rebreanu (1885-1944)
Liviu Rebreanu a fost prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române, fiind considerat întemeietorul romanului românesc modern, cel care a reușit să prezinte viața în complexitatea ei socială și psihologică.
S-a născut la 27 noiembrie 1885 în comuna Târlișua, județul Bistrița-Năsăud, fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu, căsătorit cu Ludovica și coleg de școală cu prietenul său George Coșbuc.
În anul 1889, familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului, localitate unde copilul Liviu a început cursurile școlii primare și care a marcat profund tinerețea scriitorului: „În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”.
Din 1895, a urmat două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud, iar în 1897 s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița, unde a continuat încă trei clase.
În anul 1900 s-a înscris la Școala Reală Superioară din Honvezi (în nord-vestul Ungariei), iar în perioada 1903-1906 a urmat Academia militară Ludoviceum din Budapesta.
După finalizarea studiilor, a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honovezi din Gyula, însă în anul 1908 a demisionat din armata austro-ungară, întorcându-se la Prislop. La cererea guvernului din Budapesta, Liviu Rebreanu a fost arestat în 1910 de autoritățile românești, fiind ținut în detenție la închisoarea Văcărești, apoi a fost extrădat și întemnițat la Gyula.
Din iulie 1913, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic, s-a angajat reporter la „Adevărul”(la sfârșitul războiului a fost concediat), iar după 27 august 1916, când România a declarat război Austro-Ungariei, s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. Mai mult, situația devine critică: în 16 decembrie 1916, trupele germane ocupă Bucureștiul, în 1918, Rebreanu a fost arestat și anchetat de trupele de ocupație, însă a reușit să fugă, fiind ajutat de socialiști să ajungă la Iași, revenind apoi la București în același an.
În anul 1922 a terminat de scris romanul „Pădurea spânzuraților”, care a primit Marele premiu al romanului, în decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București (funcție pe care a deținut-o timp de un an), iar pe 25 mai 1939 a fost ales membru al Academiei Române. Romanul psihologic Pădurea spânzuraților face trimitere la ecourile din sufletul lui Liviu Rebreanu, profund afectat de pierderea fratelui său Emil, fost ofițer în armata austro-ungară, care a fost acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte.
La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras la locuința sa din Valea Mare (de lângă Pitești), unde a încetat din viață la 1 septembrie în vârstă de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.
Opera: Ion (roman social, 1920), Catastrofa (nuvelă, 1921), Pădurea spânzuraților (roman psihologic, 1922), Adam și Eva (roman psihologic,1925), Ciuleandra (roman psihologic,1927),
Cuibul visurilor (nuvelă, 1927), Cântecul lebedei,( nuvelă, 1927), Crăișorul (roman social, 1929),
Ițic Ștrul, dezertor (nuvelă, 1932), Răscoala (roman social, 1932), Jar (roman psihologic,1934),
Gorila (roman social, 1938) etc.
Ministerul Educaţiei