Interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea – redescoperirea valorilor umaniste?

Transdisciplinaritatea şi interdisciplinaritatea sunt termeni utilizaţi astăzi cu mare aplomb pentru a susţine modernizarea învăţământului. Oare sunt aşa de noi? Umanismul susţinea crearea „omului universal” care trebuia să utilizeze şi el într-un tot unitar diferite noţiuni, mai ales că în secolul al XIV-lea ştiinţele încă nu erau atât de strict delimitate. Deci, redescoperim un demers deja ştiut?

În ultimii ani transdisciplinaritatea şi interdisciplinaritatea sunt doi termeni promovaţi cu insistenţă în limbajul pedagogic, reprezentând dezideratele unui  învăţământ modern. După o perioadă nu prea îndepărtată în care se promova specializarea excesivă încă  din clasele inferioare ale liceului cu motivaţia ”interesului” elevului sau a capacităţilor ligvistice sau matematice ale acestuia s-a observat că, de fapt, totul a dus la o limitare intelectuală însoţită nu de puţine ori la o limitare a capacităţii tânărului de a vedea lumea în complexitatea ei. În consecinţă, în ultimii ani se promovează educarea elevilor prin abordarea multidisciplinară, interdisciplinară şi transdisciplinară, uneori cu excesele inerente. În practica şcolară cele două direcţii, menţinerea în limitele unei valori medii, dar diversificate din punctul de vedere al conţinutului, respectiv specializarea timpurie, încă se confruntă. Pe de-o parte suntem „uimiţi” de neştiinţa tinerilor noştri, pe de altă parte cerem restrângerea tot mai mare a informaţiei. Vorbim de dezvoltarea la elevi a acelor abilităţi necesare în viaţa cotidiană, dar elevii au ajuns înaintea noastră la conclizia că o mare parte din ceea ce numim îndeobşte cultură generală nu le este necesară majorităţii. Un exemplu banal: tabla înmulţirii este inutilă tânărului cu un telefon în dotare. Majoritatea instrumentelor informatizate utilizează pictograme, astfel încât citirea nu mai este o abilitate absolut necesară. Scriere corectă nu este ceva obligatoriu din moment ce majoritatea actelor publice sunt tipizate, iar mesajele schimbate pe messenger sau mail nu presupun cunoaşterea gramaticii. Se va spune că acestea sunt argumentele unor oameni condamnaţi la inadaptarea în lumea modernă, needucaţi şi rămaşi în spaţiul non-instrucţiei. Totuşi tendinţa este de a scădea tot mai mult nivelul cerinţelor pentru ca majoritatea să poată promova reminiscenţele unor examene altă dată serioase. De fapt, ca în alte timpuri, există o elită bine pregătită, specializată pe anumite domenii şi/sau stăpânind tehnici de învăţare, respectiv informaţii care îi permit accesul în zonele superioare şi care permit dezvoltarea lumii cunoaşterii. Dintr-un spirit egalitar prost înţeles s-a ajuns la egalizarea tuturor în părţile inferioare ale educaţiei şi civilizaţiei. Astfel, am ajuns să redescoperim în secolul XXI elemente ale educaţiei renascentiste, aşa cum aceasta a redescoperit la rândul său educaţia greco-latină.

Ce am redescoperit noi, cei din secolul XXI?
Importanţa educaţiei morale, deschiderea către mai multe domenii ale ştiinţei şi artei şi chiar disciplina. Rabelais vorbea despre importanţa educaţiei morale: „Dar pentru căci, după cum spune mintosul Solomon, sapienţa nu pofteşte defel într-un suflet îndrăcit, iar ştiinţa fără de conştiinţă nu este decât pierzanie desuflet, îţi prinde bine să te pleci, să-l îndrăgeşti şi să te înspăimântezi de Dumnezeu şi întru dânsul să-ţi pui toate gândurile şi nădejdea toată.”

Am redescoperit necesitatea educaţiei fizice, a exersării aptitudinilor fizice ale corpului. Montaigne recomanda:„ Nu-i destul să i se încordeze sufletul (copilului); se cade să i se încordeze şi muşchii… trebuie obişnuit cu asprimea şi corvoada exerciţiilor pentru a-l deprinde cu asprimea şi corvoada răutăţilor, a durerii, a usturimii, a gerului şi a caznelor.”
Am descoperit că este importanţă comunicarea – să ştim să vorbim corect, cu intonaţie, mimică şi gestică potrivite, cu un bagaj de informaţii care ne dau posibilitatea să iniţiem conversaţii. Dar Baldassare Castiglione spunea în 1528:„Eu îi cert pe francezi de ce spun că literele aduc stricarea meseriei armelor şi socot că nimic nu îi vine mai bine războinicului decât ştiinţa literelor… glasul lui (al curteanului) să fie bun, nici prea dezlegat, nici prea moale, cam ca acela al unei femei, nici aşa de străin şi arţăgos cum e al ei de la ţărani, ci sonor, limpede, dulce şi bine adus, cu o rostire cumsecade şi netedă, făptură şi mişcări potrivite… dar toate aceste treburi ar fi întru nimic dacă judecăţile şi vorbele spuse nu sunt frumoase, pricepute, adânci, elegante şi serioase după cum se cere.”

După un timp în  care geniului i se permitea orice, în care ”exprimarea” sinelui era totul, chiar dacă acest lucru presupunea manifestări imorale sau lisite de minimă decenţă, s-a descoperit succesul ”inteligenţei emoţionale”. Marii angajatori au avut de ales între o supercapacitate intelectuală inadaptată şi o persoană bine dotată, dar empatică, în stare să lucreze în echipe. Acelaşi Baldassare Castiglione zicea:„Doresc, pe lângă nobleţe, să aibă curteanul din fire numai duh şi bunăînţelegere, prezenţă frumoasă şi obraz subţire, dar şi ceva graţie şi precum se spune o însuşire care de la întâia ochire să-l facă plăcut şi îndrăgit de toţi cei care dau ochii cu dânsul.”

Examenele naţionale prilejuiesc în fiecare an valuri de regrete legate de vremurile bune de altă dată în care elevii ştiau atât de multe lucruri. Sunt afişate „perlele” elevilor , care de fapt sunt preluate de pe inernet căci respectivele texte la care fac referire nu mai fac parte de mult din bibliografia şcolară. În acest sens am rămas toţi tradiţionalişti, pretinzând cunoaşterea de către elevi a unor texte irelevante estetic sau cultural, dar făcând parte din cultura şcolară a adultului, pretinzând de asemenea un maxim de cunoştinţe din toate domeniile pe principiul „omului universal”.  Vorbim de cultivarea limbii şi încurajarea comunicării, dar textele literare propuse sunt cele de secol XIX cu foarte multe arhaisme şi regionalisme, iar la celelate discipline este infiorător acel limbaj de lemn, estetizat, propus de manuale. Astfel, există o discrepanţă majoră între ceea ce spune că vrem sau facem şi ceea ce propunem şi facem în realitate. Această diferenţă exista şi pe atunci, în vremurile umanismului. Pentru cei mai mulţi totul se rezuma la memorarea unor texte clasice, în latină sau greacă, pe lângă care se dezvolta un alt tip de educaţie care a permis mersul înainte al culturii şi al unor ştiinţe.

În ultima vreme, învăţământul românesc foloseşte cu plăcere termenii de interdisciplinaritate,respectiv interdisciplinaritate, asociate cu folosirea intensivă a mijloacelor IT, chiar dacă de multe ori acestea se rezumă la un ppt. Pluridisciplinaritatea sau multidiciplinaritatea este definită ca „abordarea unei teme/probleme din perspectiva mai multor discipline, fără a altera structura acestora.” Avantajul ar fi dezvoltarea perspectivei elevilor asupra unui fenomen sau obiect, respectiv a mai bună legătură cu realitatea.  Din păcate, lipsa unei viziuni unitare asupra parcursului şcolar al unui elev face ca între diferitele discipline să nu existe legătură, noţiuni care au legătură în practică să fie predate la disciplinele respective la distanţă de câţiva ani. Astfel, limitele şi logaritmii din matematică studiaţi în clasa a XII-a au legătură cu rezistenţa materialelor şi cu anumite elemente din fizica clasei a X-a. În practică, se folosesc de aceste formule doar arhitecţii, cei care proiectează diferite edificii sau mecanisme.

Interdisciplinaritatea este considerată forma superioară a integrării curriculare. Ea presupune interacţiunea deschisă între anumite competenţe sau conţinuturi independente, proprii mai multor discipline. Avantajul abordării interdiciplinare este încurajarea metodelor participative, crearea unor structuri mentale şi acţional-comportamentale flexibile, interate, cu mare potenţial de adaptare. Doar că în practica şcolară a învăţământului de masă, cu colective mari care reunesc elevi cu nivele de dezvoltare foarte diferit, metoda proiectului se loveşte de multe dificultăţi legate de implicarea sau interesul elevilor dintr-un grup.
De fapt, interdisciplinaritatea presupune abordarea unei teme integrat, din punctul de vedere al mai multor discipline. În acest fel se doreşte ca tinerii să conştientizeze legătura dintre diverse fenomene şi complexitatea lumii în care trăiesc. Pe site-ul iTeach se promovează intens învăţarea prin proiecte, iar un exemplu de oră cu elemente integrate a fost o oră de educaţie fizică din Marea Britanie în care elevii au sărit în lungime, şi-au măsurat performanţele şi au calculat procentul de reuşite. Era o împărţire pe echipe, inclusiv a sarcinilor, iar profesorul a fost mai degrabă un supraveghetor. S-a evidenţiat faptul că nu un număr imens de exersări contează în însuşirea unui calcul matematic. Faptul este adevărat, dar în aceste exemple omitem întotdeauna câte ceva: elevii aceia învăţaseră deja cum se calculează, mai mult ca sigur într-o oră în care făcuseră exclusiv matematică.

De asemenea, experienţa personală mi-a arătat că în realitate există mici limite care îngreunează abordarea integrată. De exemplu, la clasa a V-a o oră este dedicată temei „Realitate şi ficţiune”. Elevii trebuie să conştientizeze faptul că un element al realităţii poate avea mai multe forma de exprimare artistică. Punându-i să „creeze” literatură, pictură, modelaj, colaj etc, timpul restrâns al unei ore de curs nu a fost suficient. Manualul propunea două pagini de explicaţii şi exemple de texte literare, ceea ce ar fi dus la o lecţie cumplit de statică şi de plictisitoare. Extinzând situaţia, ştiinţele reale aşa cum sunt predate acum se bazează pe matematică pentru a-i învăţa pe elevi calculele de bază. Dar distanţa temporală dintre momentul în care profesorul de matematică îi învaţă un anumit lucru şi apar discipline precum fizica şi chimie poate fi de câţiva ani. De aceea mateamtica pare dezlipită de realitate, iar ulterior la celelalte discipline, nu se mai face totdeauna legătura între experiment şi exprimarea lui abstractă.

S-a redescoperit importanţa comunicării, al unui stil de comunicare echilibrat, elegant, controlat. Acesta este un ideal constat, având în vedere că exemplele din jurul nostru, ale unor intelectuali recunoscuţi arată că majoritatea oamenilor adoptă un stil agresiv, iar vorbirea obișnuită are tendinţa de a coborî la nivelul cel mai de jos pentru a fi populară. În şcoală, în ultima vreme s-a pus accent pe orele de dezvoltarea comunicării, dar sunt ore care de multe ori sunt sacrificate pentru însuşirea noţiunilor gramaticale sau pentru aprofundarea textelor literare. Explicaţia e simplă. Atât profesorii, cât mai ales părinţii, nu consideră serioasă o oră în care doar se vorbeşte şi nu se scrie, o oră în care nu vorbeşti despre „Lucruri serioase”, ci schimbi mesaje despre întâmplări cotidiene. Să ne aducem aminte de reacţia presei când, la bacalaureat, subiectele probei orale la limba română au propus verificarea competenţelor de comunicare şi nu evaluarea unor cunoaşterii unor texte literare. Acele calificative nu reflectă realitatea pentru că, de multe ori, candidatul nu prea înţelege textul luat din presă şi nu prea are ce opinie să-şi exprime în legătură cu un subiect dat, dar în timpul anilor de şcoală, atunci când se fac aceste ore, reacția elevilor este de minimalizare a importanţei exprimării: „Lasă că ştim noi să spunem ce filme ne plac”.

Am redescoperit toţi sportul, dar, chiar dacă există o dotare corespunzătoare, mulţi elevi şi părinţi obţin cutire medicală, în schimb preferând un sport anume sau o sală de fitness pentru socializare. În cazurile acestea argumentarea se leagă de ermenul „plăcere”.
Or, această „plăcere”, acest confort psihic începe să fie legată de orice activitate.  Se vorbeşte excesiv de această plăcere, de joc, de confortul psihic. Performanţa presupune însă disconfort, presupune muncă intensivă şi încercarea de  a depăşi limitele. Satisfacţia în momentul reuşitei justifică eforturile. De fapt, educaţia umanistă era elitistă. Doar unii erau în stare să acopere acceptabil toate domeniile culturii, doar unii puteau fi creativi şi creatori, doar unii aveau un bagaj de cunoştinţe ştiinţifice şi un limbaj evoluat. Venind în timpurile noastre, cei care au reuşit într-un domeniu, indiferent de educaţia instituţionalizată sau nu, au muncit foarte mult în domeniul respectiv, conceptul de „mozaic” neexistând în pregătirea lor. Asocierea s-a produs firesc, prin cercetare şi nu prin asocierea mai mult sau mai puţin arbitrară a unor domenii diferite pe principiul „totul are legătură cu tot”. Probabil una dintre problemele lumii noastre este aceea de a împăca nişte concepte/dirinţe diferite: împreună, dar individualizat, performant, dar accesibil, muncă şi plăcere, termene, dar şi relaxare etc.

În concluzie, oamenii redescoperă constant idei, concepte atitudini. Ciclicitatea de care vorbeau înaintaşii noştri este vizibilă şi în domeniul educaţional, unde idei vechi primesc veşmântul unei terminologii noi, neologice, o nouă strălucire pe vechile idei.

Bibliografie:

1. „Organizarea interdiciplinară a ofertelor de învăţare pentru formarea competenţelor cheie la şcolarii mici”, ICOS, 2012;
2. Delumeau, Jean –  „Civilizaţia Renaşterii”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995.