Jocul și educația de calitate

Asistăm astăzi la o reconsiderare a jocului ca metodă activă, eficientă şi corespunzătoare particularităţilor de vârstă ale şcolarilor mici. J. Piaget spunea că „toate metodele active de educaţie ale copiilor mici cer să li se furnizeze acestora un material corespunzător pentru ca, jucându-se, ei să reuşească să asimileze realităţile intelectuale, care altfel, rămân exterioare inteligenţei copilului”.
Activitatea ludică îndeplineşte funcţii importante pentru copil cât şi pentru adult. Pentru copil, modul serios şi pasiunea cu care se joacă constituie indicatori ai dezvoltării şi perfecţionării proceselor de cunoaştere – percepţia, reprezentarea, gândirea, capacitatea de înţelegere, memoria, imaginaţia, vorbirea – şi trăsăturilor de personalitate – caracter, aptitudini, voinţă, afectivitate.
Încă din primii ani la catedră am înţeles că folosirea jocului în procesul didactic este o coordonată esenţială în formarea priceperilor şi deprinderilor. În tratarea acestei teme, am plecat de la experienţa dobândită la catedră, de la metodele şi procedeele aplicate în activitatea didactică şi, mai ales, de la folosirea permanentă a jocului didactic în lecţiile de matematică.

Jocul este un mijloc de cunoaştere, un mijloc de familiarizare a copiilor cu viaţa înconjurătoare, un mijloc de valorificare, de aplicare creatoare a cunoştinţelor dobândite, un mijloc de educare morală şi socială. Jocul este si o metodă educativă integrată în cadrul metodelor active de învăţare. Caracterul activ al acestei metode este determinat de faptul că introduce cunoştinţele şi deprinderile pe calea acţiunii, în timpul acţiunii copilului cu obiectele la care se referă. Este o modalitate intuitivă de însuşire a cunoştinţelor. Jocul este un procedeu folosit pentru înviorarea copiilor, pentru fixarea cunoştinţelor, evaluarea lor, în cadrul activităţii şcolare.

Majoritatea pedagogilor au considerat jocul ca un mijloc de instruire şi educare a copiilor, mai ales la vârsta şcolară mică. Jocul este un mijloc de dobândire şi precizare a cunoştinţelor prin acţiune, este o activitate de gândire orientată spre realizarea unor probleme, spre găsirea căilor în vederea depăşirii unor obstacole. El este un element de sprijin în educaţie mai cu seamă atunci când este investit cu finalităţi programate să dezvolte potenţialul psiho-motric şi socio-afectiv al personalităţii. Jocurile didactice oferă un cadru propice pentru învăţarea activă, participativă, stimulând în acelaşi timp iniţiativa şi creativitatea elevilor. Activitatea de învăţare este o activitate dificilă, care necesită un efort gradat. Ea trebuie sustinută permanent cu elemente de sprijin, printre care jocurile didactice au un rol important.

Jocul stimulează procesul de instrucţie, îl adânceşte şi-l ameliorează. Pe de altă parte, jocul este condiţionat de procesul de instruire, calitatea şi rezultatele lui fiind determinate de pregătirea anterioară. Jocurile didactice sunt mijloace eficiente de activizare a întregului colectiv de elevi, dezvoltă spiritul de echipă, de întrajutorare, formează şi dezvoltă unele deprinderi practice elementare şi de muncă organizată. Jocul poate fi conceput pentru toată clasa, pentru grupe de elevi sau individual. În timpul jocului fiecare elev acţionează în ritmul său şi rezolvă sarcina prin mijloacele operaţionale de care dispune. De aici rezultă că jocul activizează elevii în procesul instructiv-educativ şi, în aceeaşi măsură, vizează pe fiecare elev în parte, asigurând astfel un învăţământ diferenţiat.

Dinamica lumii contemporane, mutaţiile care au loc în societatea românească în drumul spre democraţie şi economie de tip capitalist a determinat la optarea pentru un demers prospectiv, sistemico-holistic, comparat şi interdisciplinar de reformare a curriculum-ului şcolar.

Democratizarea învăţământului are, mai întâi, o dimensiune cantitativă. Ea priveşte accesul unui număr cât mai mare de copii şi tineri  pe diverse trepte  de şcolarizare, extinderea şi diversificarea ofertei de educaţie, repartizarea optimă  a relaţiei în teritoriu.  Dimensiunea calitativă este esenţială deoarece calitatea celor educaţi este valoarea fundamentală şi criteriul suprem de evaluare a eficienţei unui sistem educativ-oferă o imagine corectă a măsurii în care învăţământul oferă sau nu şanse de reuşită şcolară şi socială. Calitatea este un cumul de factori, dintre care determinanţi rămân cei doi actori principali -învăţătorul şi elevul, scopul fiind şi o democratizare a relaţiei profesor-elev.

Calitatea şi asigurarea calităţii nu se întâmplǎ, nu este opţionalǎ, ci este o cerinţǎ imperativǎ a timpului pe care îl trǎim din cel puţin patru motive: moral (elevii sunt cei cǎrora trebuie sǎ li se asigure o educaţie care sǎ fie ,,cea mai bunǎ”, contextual (şcolile sunt într-o interacţiune dinamicǎ şi continuǎ cu societatea şi comunitatea cǎrora le aparţin.

Contextul în care acestea îşi desfǎşoarǎ activitatea este într-o continuǎ luptǎ pentru calitate, ceea ce impune pentru toate instituţiile o creştere a interesului pentru calitate.), supravieţuirea (societatea de azi este una concurenţialǎ), responsabilitatea (şcolile sunt supuse în mod constant aprecierii şi evaluǎrii celor pe care îi serveşte: elevi, pǎrinţi , comunitate, societate. Şcoala este un bun al comunitǎţii şi trebuie sǎ dea socotealǎ pentru ceea ce face, motiv care impune existenţa unor strategii interne de asigurare şi menţinere a calitǎţii.)

Şcoala trebuie să realizeze o răsturnare a piramidei finalităţilor şi obiectivelor, să pună accentul pe valenţele formativ-educative ale învăţământului, să formeze structuri mentale, competenţe transversale, deprinderi de muncă intelectuală, exerciţiul cotidian al vieţii. Şcoala  trebuie să se deschidă spre viaţă. Asumarea de către şcoală a principiului educaţiei permanente implică şi reconsiderarea metodologiilor de instruire.Se urmăreşte promovarea strategiilor activ-participative. Acestea vor să-l implice pe elev în procesul de predare-învăţare, se realizeze efortul necesar unei învăţări eficiente. Modelele tradiţionale pot fi astfel regândite, sporindu-le astfel valenţele formativ-educative. „Implicit şi atmosfera din cadrul instituţiilor şcolare se va modifica radical, tinzând spre ceea ce Mircea Eliade desemna printr-o sintagmă fericită : templu  şi laborator. Poate pe frontispiciul şcolilor noastre ar trebui să scriem această idee, care ar putea să devină un modus vivendi al relaţiei magistru-discipol” (M.Stanciu, 1999, pg 43).

La clasele primare, jocul este o modalitate de asigurare a continuităţii grădiniţă-şcoală, asigurând uşurarea adaptării la specificul muncii şcolare, dar şi un mijloc de prevenire a oboselii, o modalitate de susţinere a efortului elevilor şi a concentrării. La matematică, jocul este un mijloc de însuşire rapidă a unor cunoştinţe relativ abstracte pentru această vârstă ( numeraţie, operaţii, elemente de geometrie ). În lucrarea „Între matematică şi jocuri”, Gh. Păun spunea că „matematica şi jocurile sunt fraţi-fraţi siamezi”.

„Jocul este cea mai bună introducere în arta de a munci” (E. Claparéde, 1920, pag 143-apud Învăţământul primar, 2001, pag 66 ). Lumea jocului este o anticipare a lumii preocupărilor serioase, îndeplinind funcţii importante pentru copil cât şi pentru adult. Pentru copil modul serios şi pasiunea cu care se joacă constituie indicatori ai dezvoltării şi perfecţionării proceselor de cunoaştere- percepţia, reprezentarea, gândirea, spiritul de înţelegere, memoria, imaginaţia, vorbirea şi trăsăturile de personalitate – caracter, aptitudini, voinţa, afectivitate. Aşa cum remarca psihologul Ed. Claparède, prin intermediul jocului se manifestă tendinţa de desfăşurare şi afirmare a personalităţii în genere (  Emil Verza, 1978, pag 83 ).

Pedagogii tuturor timpurilor au pus în evidenţă funcţia formativ-educativă a jocului, indiferent de natura şi tipurile de joc. Jocurile constituie o „şcoală a energiei, a educaţiei, a conduitelor, a gesturilor, a imaginaţiei, în cadrul necesităţilor de a acorda conduita la situaţii cu anumite dimensiuni” (coord.U. Şchiopu, 1981, pag 62). Prin intermediul jocurilor se formează şi se dezvoltă o serie de însuşiri ale personalităţii şi se exersează caracteristicile proceselor psihice. Astfel, se educă particularităţile intelectuale şi fizice cum sunt curajul, dârzenia, perseverenţa în activitate, abilităţile manuale, agilitatea şi îndemânarea, atitudinea principială faţă de parteneri şi colectiv, spiritul de competiţie şi sociabilitatea. Se dezvoltă caractere şi personalităţi integre şi, tocmai de aceea, şcoala foloseşte jocul ca o pârghie în realizarea scopurilor sale.

Jocul este un mijloc de cunoaştere, un mijloc de familiarizare a copiilor cu viaţa înconjurătoare, un mijloc de valorificare, de aplicare creatoare a cunoştinţelor dobândite, un mijloc de educare morală şi socială. Jocul este si o metodă educativă integrată în cadrul metodelor active de învăţare. Este un procedeu folosit pentru înviorarea copiilor, pentru fixarea cunoştinţelor, evaluarea lor, în cadrul activităţii şcolare.

Această temă a reprezentat o provocare personală, un imbold  de a aplica mult mai intens în activitatea didactică de la clasă achiziţiile dobândite prin implementarea şi desfaşurarea în cadrul şcolii în care am  activat, a Proiectului PHARE-„Acces la educaţie pentru grupuri dezavantajate”. Tema aleasă are un caracter deschis, chemând la reflecţie dar şi la acţiune concretă în planul explorării şi utilizării metodologiei didactice active, în cadrul căreia jocul didactic îşi pune în evidenţă multiplele valenţe formative şi educative, precum şi efectele în scopul obţinerii unei educaţii de calitate.