Profesiunea didactică din perspectivă emoțională

Învestit în a modela personalităţi conform cerinţelor societăţii, PROFESORUL este “conceput ca voce a culturii, ca voce animatoare şi stimulatoare” (A. Christophe), ca exponent al culturii emoţionale, construct ce integrează în aria inteligenţei academice şi spectrul trăirilor emoţionale. Profesiunea didactică se distinge de toate celelalte profesiuni prin specificul ei social, de a realiza un permanent transfer de cultură, de cunoştinţe, de experienţe din care noile generaţii să extragă ceea ce le facilitează existenţa (I. Popa). Pentru ca acest transfer să fie eficient, e necesară o abordare completă şi complexă care să integreze şi cultura emoţională, aflată la intersecţia dintre psiho-afectivitate şi ştiinţă. Totodată, permanentele schimbări din învăţământul românesc solicită personalităţi puternice, inteligente, bine pregătite, apte să organizeze şi să conducă procese educaţionale în manieră competentă și creatoare.

În contextul societăţii de azi, personalităţile complexe şi dinamice integratoare trebuie să dovedească o permanentă adaptare la schimbările inevitabile, specifice ritmului alert al evoluţiei socio-culturale. Astfel se avansează noi provocări educaţiei, care trebuie să ia în considerare forţa esenţială a emoţiilor în propulsarea pozitivă pe orbita existenţială, în rezolvarea rezonabilă a situaţiilor vieţii, emoţiile oferind energie şi susţinere motivatoare.

Conceptul de cultură emoţională integrează calităţi şi capacităţi emoţionale, comunicative, reglatorii personale ce asigură conştientizarea, acceptarea şi reglarea stărilor şi sentimentelor proprii şi ale altora şi determină gradul de productivitate a activităţii, succesul interacţiunilor interpersonale şi dezvoltarea personală. Într-o lume complexă, echilibrul afectiv, capacitatea de a relaţiona, cooperarea, autoafirmarea devin competenţe din ce în ce mai importante, deoarece emoţiile necontrolate, negative generează blocaje, disconfort, în timp ce o manageriere pozitivă a vieţii emoţionale, cu empatizare conduce la creşterea fluxului comunicării, a motivaţiei sociale, dezvăluind strânse legături între cultura emoţională şi performanţa individuală în adaptarea la schimbări. Investigaţiile asupra dimensiunilor culturii emoţionale au ilustrat aptitudini sociale, competenţe interpersonale, maturitate psihologică şi conştiinţă emoţională. O atenţie sporită se alocă competenţelor emoţionale, abordate ca metacompetenţe, care determină şi explică mecanismul de acţionare a persoanelor în situaţii diverse, modul în care-şi foloseşte propriile capacităţi pentru a-i înţelege pe cei din jur şi pentru autocontrol afectiv.

Literatura de specialitate analizează cultura emoţională sub toate aspectele, convergând spre strânsa legătură dintre potenţialul afectiv şi orientarea emoţională a unei persoane şi gradul de dezvoltare a culturii emoţionale a unei personalităţi. Aceasta este un construct de achiziţii intelectuale reflectate în cunoştinţe despre emoţionalitate, ce condiţionează fericirea socială a individului, contribuind la adaptare socio-afectivă optimă. Cultura emoţională este condiţia de bază pentru ca o persoană să funcţioneze eficient şi eficace din punct de vedere social. Cu maturitate şi creativitate emoţionale, o personalitate poate să conştientizeze, să decodifice şi să-şi dezvolte informaţiile emoţionale şi să elaboreze strategii de adaptare la situaţii noi.

Prin urmare, se pot delimita următoarele componente ale culturii emoţionale:

• componenta cognitivă, ce vizează cunoştinţe despre esenţa şi legităţile dezvoltării vieţii umane, despre factorii care determină nivelul emoţionalităţii, cunoaşterea modalităţilor de acumulare şi autoreglare a experienţelor emoţionale;
• componenta empatică, care presupune capacitatea de transpunere afectivă în situaţia interlocutorului, de recunoaştere a emoţiilor, de înţelegere a cauzelor anumitor stări emoţionale, sensibilitate emoţională şi atitudini de respect în raport cu trăirile afective, tendinţa spre frumos, dorinţa de a bucura pe alţii şi, în general, percepţia pozitivă a lumii;
• componenta reflexivă, ce include capacitatea de a înţelege emoţiile proprii, de a explica propriile atitudini, stările emoţionale şi cauzele apariţiei acestora, capacitatea de a analiza expresiile emoţionale în funcţie de cunoştinţele, experienţele şi particularităţile vieţii sale emoţionale;
• componenta motivaţională, exprimată în actualizarea trebuinţei de autoorganizare a trăirilor emoţionale, tendinţa spre stabilitate şi expresivitate emoţională, definind conţinutul idealului personalităţii;
• componenta reglatorie, concretizată în capacitatea de a monitoriza propriile emoţii, de a determina cauzele dificultăţilor în unele situaţii existenţiale, ce provoacă emoţii negative, capacitate de a elabora strategii de schimbare a conduitei, de a provoca emoţii pozitive, de a determina strategia acţiunilor proprii, ce asigură integritate emoţională.

„Profesiunea de educator, ca de altfel orice profesiune, este rezultatul pregătirii prin studii, acumulând o anumită cultură profesională, la nivelul unor competenţe pedagogice specifice.’’- susţine I. Nicola. Prin urmare, formarea iniţială şi cea continuă trebuie să contribuie la desăvârşirea culturii profesionale, generală şi filozofică, dar şi de specialitate şi psihopedagogică. Numai prin acumularea a cât mai multe competenţe, formaţia culturală a unui cadru didactic va fi mai valoroasă. Ca entitate a culturii profesionale, subscriem şi cultura emoţională, ca componentă psihopedagogică a profesionalismului pedagogic, ca element cu rol de activare a funcţionalităţii întregii personalităţi a cadrului didactic.

Cultura profesională are un vast câmp de manifestare şi redefineşte dimensiunile profesionalismului la nivelul competenţelor psihopedagogice, care determină eficienţa şi dezvoltarea continuă a profesorilor, remodelarea profesională şi socială. Din analiza conceptului de eficienţă desprindem rolul acţiunilor pedagogice, realizate de cadrul didactic înspre îndeplinire, creare, producere, eficacitate, putere şi pozitivism. Nota fundamentală desprinsă din definirea eficienţei în domeniul educaţional este exprimată, după cum relevă I. Popa, în termenul de reuşită deosebită sau succes care a devenit modul suprem de a aprecia calitatea unei persoane, ’’sisteme sociale prin care societatea îşi formulează valorile’’.

Asupra aptitudinilor pedagogice, ca parte a culturii profesionale, s-au efectuat cercetări pe mai multe planuri: Pavelcu V. defineşte măiestria pedagogică ca fiind aptitudinea de a face accesibilă materia, corelată cu alte aspecte semnificative: limbajul corect, spiritul de observaţie, tactul pedagogic etc. Dragu A. (1998), Marcus S. (1999) definesc aptitudinea pedagogică ca ”particularitatea individuală de a surprinde şi traduce în practică modalitatea optimă de transmitere a cunoştinţelor şi de formare a intereselor pentru cunoaştere”. N. Mitrofan (1988) a stabilit experimental că structura psihologică a aptitudinii pedagogice implică mai multe componente ce configurează următoarele tipuri de competenţe: competenţă politico-morală, competenţă profesional-ştiinţifică, competenţă psiho-pedagogică şi competenţă psiho-socială.

Abordând problema succesului necesar în  profesia didactică, ca şi a importanţei eficienţei, a vocaţiei şi a culturii profesionale, I. Popa (2002) creionează însuşirile generale ale personalităţii cadrului didactic, ’’inteligenţa, simţul măsurii, principialitatea, bogăţia sentimentelor şi atitudinea faţă de problematica socială, stăpânirea de sine, perseverenţa, modestia, capacitatea de a entuziasma pentru valorile culturii’’ şi însuşirile speciale ce se cer vocaţiei profesorului: ”afectivitatea, varietatea spectrului emoţional, sensibilitatea şi intensitatea sentimentelor faţă de educaţi, receptivitatea la problematica vieţii acestora”. Pe lângă toate acestea, optimismul pedagogic este însuşirea fundamentală a profesorului eficient, ce reprezintă un model de competenţă profesională.

Bibliografie:
1. Andre, Christophe, Cum să ne exprimăm emoţiile şi sentimentele, Bucureşti, Editura Trei, 2008.
2. Cojocaru-Borozan, Maia, Teoria culturii emoţionale, Chişinău, Tipografia UPS “Ion Creangă”, 2010
3. Gliga, L., (coordonator), Standarde profesionale pentru profesia didactică, Bucureşti, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, 2002
4. Ignat, Aurora-Adina, Educaţie emoţională, suport de curs, 2011
5. Marcus, S., David, T., Predescu, A., Empatia şi relaţia profesor-elev, Bucureşti, Editura Academiei, 1987
6. Păun, E., Profesionalizarea carierei didactice, în Standarde profesionale pentru profesia didactică, Bucureşti, CNPP, 2002
7. Schipor, Doina, Bălan, Carmen, Psihologia educaţiei, suport de curs, 2005
8. Vernon, A., Dezvoltarea inteligenţei emoţionale. Educaţie raţional-emotivă, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2004.