EVALUAREA ȘI CREATIVITATEA

sistem de învăţământ

Doinița BălășoiuCOLEGIUL STEFAN ODOBLEJA CRAIOVA (Dolj)16 aug. 2021

Evaluarea este procesul prin care sunt judecate realizările elevilor.
Educația este un proces prin care se urmărește, între altele, dezvoltarea creativității.
Evident, între cele două procese există o puternică legătură.
Educația creativă are o problemă nu cu procesul de evaluare în sine, ci cu natura acestei evaluări. Evaluarea ar trebui să susțină elevii în procesul de învățare și în realizările lor. În practică, evaluarea tinde să domine prioritățile și etosul general al educației.
Sub acest aspect, există patru probleme corelate:
• accentul tot mai mare pus pe evaluarea cumulativă, sub forma testelor;
• accentuarea corelată a realizărilor măsurabile, sub forma „clasamentelor”;
• dificultăți în evaluarea creativității;
• presiunile exercitate de sistemul național de evaluare asupra școlilor și asupra profesorilor.
În orice proces de evaluare există două componente: descrierea și comparația. Când spui despre o persoană că poate alerga un kilometru în patru minute sau că vorbește limba franceză, acestea sunt descrieri neutre despre ceea ce poate să realizeze cineva. Dar dacă spui că „ea este cea mai rapidă atletă din oraș” sau că „el vorbește limba franceză ca un francez”, acestea sunt evaluări. Diferența este că evaluările compară performanțele individuale între ele și le raportează la un criteriu particular. Problema cu acest sistem de evaluare care folosește litere și note este că, de regulă, evaluarea este foarte clară în descriere, dar greoaie în comparație. Câteodată, elevii obțin calificative despre care nu știu exact ce reprezintă, iar profesorii, câteodată, acordă calificative fără să știe cu exactitate de ce.
Așa se face, de exemplu, că o elevă care finalizează un curs de dans de trei ani, răspunde la întrebarea „Ce anume ai câștigat de pe urma acestui curs?” că „Am obținut calificativul „Foarte bine!””.
A doua problemă a evaluării pe bază de note este că o singură cifră sau o singură literă nu acoperă complexitatea procesului pe care sunt menite să-l evalueze. Iar unele realizări nu pot fi, cu adevărat, evaluate în acest fel. Eliott Eisner, profesor la Stanford Graduate School of Education, spunea că „nu tot ceea ce este important este măsurabil, după cum nu tot ceea ce este măsurabil este și important.” O modalitate de a mări eficiența evaluării este să separăm elementul de descriere de elementul de comparare. Portofoliile de diferite tipuri permit descrieri detaliate ale activității desfășurate de elevi, cu exemple și cu comentarii pertinente realizate chiar de ei sau de alții. De asemenea, o altă cale de a îmbunătăți transparența procesului de evaluare este oferirea unui criteriu detaliat și clar în baza căruia se realizează evaluarea. Evaluarea grupurilor egale este un proces prin care elevii participă la judecarea activității lor și a altora și reprezintă un criteriu prin care le este evaluată munca. Aceste abordări pot fi cu adevărat valoroase, deopotrivă pentru evaluarea formativă, cât și pentru evaluarea cumulativă a activităților creative.
Actul de evaluare are câteva roluri. Primul este rolul de diagnosticare. Elevii pot susține teste și evaluări pentru a veni în ajutorul profesorilor care le pot înțelege, astfel, aptitudinile și nivelul de dezvoltare în anumite domenii.
Al doilea este rolul formativ, cu scopul de a aduce dovezi ale progresului elevilor și pentru a le arăta profesorilor care ar trebui să fie metodele și prioritățile pentru activitățile ulterioare.
Al treilea rol este cel cumulativ, care se referă la realizarea judecăților privind performanța generală la sfârșitul unui ciclu de activitate.
Metodele de evaluare pot îmbrăca mai multe forme: de la judecățile informale din sala de clasă la judecățile formale și examinările publice. Ele se pot baza pe mai multe dovezi: de la cele oferite de elevi la clasă la portofoliile de activitate, de la eseurile scrise la evaluări în alte mijloace media.
Atât evaluarea cumulativă, cât și cea formativă au un rol esențial în încurajarea unei întregi game de predare și de învățare, în îmbunătățirea calității rezultatelor și în asigurarea unui echilibru sănătos între cunoștințele factuale și stilurile de predare mai deschise, toate acelea care sunt necesare educației creative.
Sistemul național de evaluare tinde să pună accent doar pe evaluarea cumulativă. Evaluarea folosită în prezent obișnuiește să judece cât de performantă este școala însăși, comparativ cu alte școli. Rezultatele acestor evaluări sunt legate de statutul public al școlilor, de fondurile acestora și, câteodată, de supraviețuirea lor. La modul general, evaluarea națională se axează pe „realizările măsurabile”, iar concentrarea pe testarea elevilor presupune cunoștințe factuale și abilități care pot fi măsurabile comparativ. În general, se acordă o importanță minimală experimentului, gândirii originale și inovației. Concentrarea pe actul de predare îngustează și actul de învățare, și rezultatele elevilor. Sunt neglijate anumite zone ale programei școlare, mai ales artele și disciplinele umaniste, și unele forme de predare și învățare, cum ar fi chestionarea, explorarea și dezbaterea, și aspectele unor materii particulare.
Dezvoltarea evaluării creative este mai complexă și mai nuanțată decât testarea cunoștințelor factuale. Activitatea creativă trebuie să fie originală și valoroasă. Dar originalitatea are mai multe forme și grade diferite. O judecată valoroasă depinde de un sens clar al criteriilor relevante. Adesea, profesorilor nu le sunt clare criteriile pe care trebuie să le aplice activității creative ale elevilor și par să nu aibă încredere în judecata proprie. Așa cum se știe, procesul creativ trece, de obicei, prin mai multe etape. Poate include un start fals, încercare și eroare și o serie de aproximări succesive, pe parcursul drumului și până la finalul activității. Valoarea educațională a activității creative se corelează atât cu procesul dezvoltării conceptuale, cât și cu crearea produsului final. Evaluarea trebuie să țină seama de aceste lucruri, iar profesorii, adesea, trebuie să fie sfătuiți asupra modului în care trebuie să se desfășoare această evaluare. Evaluarea neutră poate dăuna creativității elevilor și îi poate încuraja să aleagă o altă cale, mai sigură, evitând experimentarea și fără să poată afla vreodată cum să își descopere și să își corecteze greșelile. De asemenea, este vorba și de un aspect al compatibilității. Cum s-ar putea compara activitatea creativă a oamenilor din școli și din regiuni diferite?
Dificultățile dezvoltării evaluării creative pot fi, însă, depășite, dar este nevoie de multă cercetare, experiență și expertiză. Problema este că abordarea acestor aspecte nu reprezintă, încă, o prioritate pentru multe sisteme educaționale. Efectul net este să creștem interesul pentru anumite forme de învățare și să scădem statutul altora.
Sursa: Sir Ken Robinson – O lume ieșită din minți: revoluția creativă a educației