Modalități de îmbogățire,activizare și nuanțare a vocabularului elevilor din ciclul primar

STOICA GHEORGHIȚA

MODALITĂȚI DE ÎMBOGĂȚIRE,
ACTIVIZARE ȘI      NUANȚARE
A VOCABULARULUI ELEVILOR
DIN CICLUL PRIMAR

                                        CURTEA DE ARGEȘ,2023

MODALITĂȚI DE ÎMBOGĂȚIRE,
ACTIVIZARE ȘI      NUANȚARE
A VOCABULARULUI ELEVILOR
DIN CICLUL PRIMAR

                               STOICA GHEORGHIȚA

                                        CURTEA DE ARGEȘ,2023

CUPRINS
ARGUMENT............................................................................................................................3
CAPITOLUL I. CULTIVAREA VOCABULARULUI LIMBII ROMÂNE ÎN CICLUL PRIMAR. REPERE TEORETICE
I.1. Vocabularul limbii române..................................................................................................5
I.2. Mijloace de îmbogățire a vocabularului 9
CAPITOLUL II. ASPECTE METODOLOGICE PRIVIND ÎMBOGĂȚIREA, ACTIVIZAREA ȘI NUANȚAREA VOCABULARULUI ELEVILOR DIN CICLUL PRIMAR
II.1. Metode tradiționale de predare a noțiunilor de vocabular în ciclul primar 13
II.2. Metode interactive de predare a noțiunilor de vocabular în ciclul primar 18
II.3. Sugestii metodologice de îmbogățire, activizare și nuanțare a vocabularului 22
II.4. Lumea compunerilor și stimularea dezvoltării vocabularului............................................25
CAPITOLUL III. CERCETARE PEDAGOGICĂ
III.1. Ipoteza și obiectivele cercetării 34
III.2. Metodologia cercetării 34
III.3. Desfășurarea cercetării și interpretarea datelor obținute 36
III.4. Concluziile cercetării 53
CONCLUZII 55
BIBLIOGRAFIE 58
ANEXE 59

ARGUMENT
Studiul lexicului merită o atenție foarte mare din câteva motive considerate fundamentale. În primul rând, ar fi faptul că bogăția unei limbi este dată de bogăția și de varietatea vocabularului ei. De asemenea, se admite că, schimbările care au loc în societate, precum și progresele științei și tehnicii contemporane se reflectă în primul rând și nemijlocit în vocabular, considerat, pe bună dreptate, ca fiind compartimentul limbii cel mai dinamic și cel mai deschis influențelor din afară. Una dintre cele mai importante sarcini ale ciclului primar o constituie cultivarea capacităților de exprimare a elevilor, comunicarea orală și îmbogățirea vocabularului. Realizarea acestei sarcini în condiții dintre cele mai bune are implicații favorabile pentru întreaga evoluție intelectuală a școlarului. În activitatea de învățare a tuturor disciplinelor, nu poate fi conceput un succes real fără ca elevii să dispună de posibilitatea de a se exprima. Această capacitate se răsfrânge pozitiv asupra întregii lor formări intelectuale, influențând nemijlocit atât procesele de cunoaștere, prin conținutul informativ pe care-l vehiculează, cât și întregul comportament al elevilor.
A-ți cunoaște limba înseamnă a fi capabil să exprimi clar și corect ceea ce gândești, știi sau simți. Întrucât limba, ca mijloc de comunicare, este un sistem, ea nu se învață pe componente separate: fonetic, lexical, gramatical, ci în unități de comunicare, în enunțuri, care sunt în același timp fonetice, lexicale și gramaticale, deși la formarea și dezvoltarea limbajului, contribuie întreg mediul social și cultural în care se dezvoltă copilul.
Limbajul copilului nu se învață spontan, de la sine, ci prin formarea unor noțiuni, însușirea unor idei, prin sporirea culturii și prin învățarea cuvintelor și a structurilor gramaticale. De aceea, un obiectiv al dezvoltării limbajului vizează dezvoltarea capacității de comunicare verbală și de utilizare a limbii române literare, perfecționarea limbajului și formarea preocupărilor și a deprinderilor de supraveghere științifică a exprimării orale și scrise.
Exprimarea corectă constituie unul dintre instrumentele de bază ale muncii intelectuale, fără de care nu poate fi concepută evoluția cu rezultate superioare. Un mijloc eficient pentru declanșarea stării de supraveghere a exprimării, îl constituie obișnuirea elevilor de a-și urmări propria exprimare, dar și a celor din jur, astfel încât să-și „vâneze” greșelile, să propună enunțuri corecte, să caute modele de exprimare în cărțile citite sau în vorbirea învățătorului, să observe exprimarea oamenilor din afara școlii și să ia atitudine când aceasta nu este conformă cu limba literară. Când apare preocuparea pentru corectitudine și frumusețea exprimării, comunicarea se realizează mult mai ușor, interesul pentru dezvoltarea limbajului devenind mai atractiv.
Precizia și expresivitatea comunicării sunt date de calitatea vocabularului utilizat. Deficiențele de vocabular care îngreunează comunicarea verbală, vizează în general: sărăcia de vocabular, decalajul mare între vocabularul activ și cel pasiv, folosirea unor cuvinte fără înțelegerea semnificației acestora. Îmbogățirea, precizarea și activizarea vocabularului este o acțiune complexă, care solicită o dezvoltare supravegheată. Pentru învățarea corectă și temeinică a cuvintelor și dezvoltarea calitativă, funcțională a vocabularului și implicit a limbajului, este necesară parcurgerea unui drum metodic clar, precis, cu secvențe bine precizate, cunoscându-se că modul de organizare și integrare a limbajului prezintă deosebiri individuale. Întinderea vocabularului, ușurința și suplețea combinărilor iau valori diferite de la un copil la altul, ceea ce își găsește reflectarea în ușurința, naturalețea cu care copilul este capabil să comunice cu cei din jur. Este cunoscut faptul că limbajul joacă un rol foarte important în modelarea proceselor afectiv-comportamentale, tot așa cum el construiește și arhitectura gândirii umane. Din această perspectivă, copilul apare ca un câmp deschis permanent, care filtrează fluxurile din afară, codifică informațiile primite printr-un cod propriu. Comunicarea se bazează pe gândirea logică.
Gândirea școlarilor mici este concretă la clasa pregătitoare și I, semi concretă în clasa a II- a, cu elemente abstracte în clasa a III-a, gândirea abstractă dezvoltându-se în clasa a IV-a; cere utilizarea unui material didactic individualizat bogat, variat, atractiv și ușor de manipulat. Acesta este unul dintre motivele pentru care am ales această temă. Fără însușirea corespunzătoare a limbii române nu poate fi concepută evoluția viitoare a elevilor, pregătirea la celelalte discipline de învățământ, participarea lor la viață.
Al doilea motiv îl constituie faptul că am observat că foarte mulți copii de vârstă școlară, absolut normali din punct de vedere psihic și fizic prezintă deficiențe de vorbire, de exprimare sau de pronunție a cuvintelor din cauza faptului că nu sunt corectați în familie, în primul rând. Cu atât mai mult, rolul școlii este fundamental în dezvoltarea capacității de comunicare verbală și de educare a limbajului care implicit influențează dezvoltarea personalității individului.
Prezenta lucrarea este structurată în trei capitole care prezintă în detaliu procedeele interne și externe prin care vocabularul limbii române se îmbogățește și se perfecționează continuu, dar și metodele tradiționale și moderne de predare a noțiunilor de vocabular în ciclul primar.
Doresc să demonstrez că însușirea temeinică a unei limbi presupune, atât asimilarea structurii ei gramaticale, cât și cunoașterea și folosirea activă a posibilităților ei lexicale. Fără îndoială, tratarea unui compartiment în detrimentul celuilalt duce la rezultate unilaterale, la toate nivelele școlarității.

CAPITOLUL I.
CULTIVAREA VOCABULARULUI LIMBII ROMÂNE ÎN CICLUL PRIMAR. REPERE TEORETICE

I.1. Vocabularul limbii române

Vocabularul sau lexicul unei limbi este alcătuit din totalitatea cuvintelor care există sau au existat cândva într-o limbă. Vocabularul limbii române cuprinde peste 120 000 de cuvinte. Nu toate cuvintele ocupă însă același loc în vocabularul limbii române, și nu toate au aceeași importanță pentru vorbitori. Unele dintre ele sunt cunoscute și înțelese de toți vorbitorii acestei limbi, deoarece denumesc obiecte sau exprimă noțiuni de primă necesitate, au o întrebuințare mai mare, sunt foarte vechi și se caracterizează prin stabilitate.
Cercetătorii au împărțit conținutul vocabularului în două părți: vocabularul fundamental
(fond principal de cuvinte, fond principal lexical) și masa vocabularului.
Vocabularul fundamental cuprinde cuvinte de largă întrebuințare, cuvinte fără de care comunicarea între vorbitorii limbii respective n-ar fi posibilă. Aceste cuvinte au o circulație mare, sunt de obicei cuvinte mai vechi și sunt mai productive, de la ele s-au putut forma alte cuvinte. Din vocabularul fundamental fac parte cuvintele care denumesc obiectele de strictă necesitate omului, părți ale corpului omenesc, diferite alimente, păsările și animalele din preajma omului, arborii și fructele lor, numele unor culori, zilele săptămânii, numele de rudenie, numele corpurilor cerești.
Din fondul principal lexical fac parte, de asemenea, propozițiile, conjuncțiile, pronumele, numeralele până la 10, verbele neregulate, unele adverbe mai frecvente. Toate acestea formează vocabularul fundamental al limbii române. Numărul lor este foarte redus. După calculele aproximative, ale unor specialiști, vocabularul fundamental (fond principal lexical) al limbii române ar cuprinde circa 1500 de cuvinte.
Vocabularul fundamental (fondul principal lexical) al limbii noastre cuprinde nu numai cuvinte care făceau parte și din vocabularul de bază al limbii latine, ci și cuvintele care au intrat mai târziu în limbă și care au devenit și ele strict necesare pentru comunicarea între oameni. Cuvintele de origine latină, care fac parte din vocabularul fundamental sunt în proporție de 60%, iar restul de 40% sunt de diferite alte origini.
Masa vocabularului cuprinde un număr foarte mare de cuvinte care nu intră în fondul principal, dar care constituie aproape 90% din cuvintele limbii române și numărul cuvintelor în vorbire este destul de redus. Din masa vocabularului fac parte neologismele, arhaismele, regionalismele, cuvinte din terminologia populară, termenii tehnici din diferite domenii (industrie, medicină, biologie), elementele de jargon, elementele de argou.
Limba își realizează funcția de a fixa gândirea și de a comunica prin îmbinarea cuvintelor în propoziții și fraze, așa cum clădirea se construiește numai prin îmbinarea materialelor de construcție. Când sunt îmbinate în propoziții și în fraze, cuvintele sunt interdependente supunându-se anumitor reguli gramaticale. Alcătuirea unei propoziții aparține sintaxei, dar se realizează în general cu contribuția morfologiei. Pentru a comunica între ei, oamenii se folosesc de cuvinte. Cuvintele sunt îmbinări de mai multe sunete care au un înțeles. Acestea au o formă, adică un înveliș sonor, și un conținut (un înțeles, un sens). În cuvântul “elev” forma este alcătuită din patru sunete "e", "l", "e", "v", iar cuvântul este dat de sensul lexical al îmbinării de sunete și denumește “persoana care învață într-o școală”.
Cuvintele flexibile au o formă tip cu care sunt înscrise în dicționar (nominativul singular la cuvintele care se declină, infinitivul prezent la cele care se conjugă).
Pentru a face posibilă comunicarea în cursul vorbirii forma tip a cuvintelor se modifică. Se știe că o mare parte din cuvinte nu au un singur sens lexical, ci două sau mai multe sensuri. În asemenea cazuri unul dintre ele este cel mai răspândit și cel mai frecvent și se numește sensul lexical de bază al cuvântului, iar celelalte sensuri lexicale secundare. Exemplu: “a citi” are și următoarele sensuri secundare: a descifra o partitură muzicală, a învăța, a studia.
Sensul figurat al cuvintelor este mai puțin obișnuit și este atribuit de scriitori unor obiecte, acțiuni sau însușiri. Astfel, cuvântul “picior” denumește unul din membrele inferioare ale corpului omenesc sau unul din membrele celorlalte viețuitoare, iar cuvântul “gură” denumește cavitatea din partea anterioară a capului oamenilor și animalelor prin care sunt introduse alimente în organism! Acestea sunt sensuri proprii celor două cuvinte.
În versurile “Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai”, nu mai poate fi vorba de aceleași sensuri, ci de sensuri figurate, de metafora care sugerează frumusețea peisajului în care intră și aspectul de culme domoală situată între munți. Cuvintele cu sens figurat se folosesc în operele literare pentru a se obține efecte stilistice cât mai sugestive.
”Specificitatea comunicării verbale constă în faptul că se folosește de cuvinte, ca elemente constitutive ale fluxului comunicant. Cuvintele sunt semne (simboluri) ale realității subiectiv- obiective a lumii (condensând), în structura lor, trăsăturile acestei lumi și reacțiile noastre intime față de ea. ”(A. Mihăiești, 1979:17).
Pe măsură ce pătrundem tot mai adânc în universul ambiant, orizontul cunoștințelor și impresiilor noastre structurate în cuvinte se lărgește încât putem spune că experiența cognitivă a omului se reflectă în bogăția sau sărăcia vocabularului pe care îl folosește. Astfel, unitatea dintre conținut și forma cuvintelor nu este rigidă.
În general, sensul lexical al unui cuvânt este constant corespunzându-i o formă de obicei constantă. Sunt însă și situații în care apar nepotriviri între sensul și forma cuvintelor când unitatea dintre conținut și formă este tulburată. Un cuvânt poate să-și schimbe forma păstrându-și același înțeles. Exemplu: pe – pre, ajutor – agiutoriu . Un cuvânt își poate modifica înțelesul, menţinându- și forma. Exemplu: jale – dorință, mândru – înțelept.
Aceeași clasă de obiecte, fenomene, acțiuni pot căpăta două sau mai multe dimensiuni. Exemplu: timp – vreme; izbândă – biruință; Acestea sunt cunoscute în limba română sub denumirea de sinonime.
Aceeași denumire se poate aplica la două sau mai multe clase de obiecte, fenomene, acțiuni. Exemplu: lac – întindere de apă, vopsea ; a semăna – a însămânța, a fi asemănător; Aceste cuvinte care au formă identică, dar au înțeles diferit se numesc omonime.
Uneori două cuvinte se scriu la fel, dar se pronunță deosebit, fiecare din ele având alt înțeles. Exemplu: acelē – ācele, comēdie – comedīe. Astfel de cuvinte se numesc omografe, ele fiind diferite prin accent implicit prin sensul pe care îl au.
Clasa de obiecte, fenomene, acțiuni ce pot avea ca nume nu un singur cuvânt, ci un grup de două sau mai multe cuvinte. Exemplu: flori : gura leului, ochiul boului . Unele însușiri nu au înțeles lexical propriu-zis, nu numesc obiecte, însușiri, acțiuni. Totuși, ele acordă îmbinărilor în care se folosesc un anumit înțeles. Exemplu: ,,pun pe masă” ,,pun lângă masă”. Rolul lor în limbă este să exprime raportul dintre cuvinte.
Categoriile mai importante de cuvinte care, aparent, contravin legii unității dintre conținut și formă sunt sinonimele și omonimele.
Sinonimele – sunt cuvinte care au formă diferită și înțeles identic sau foarte asemănător. Exemplu: ,,arogant, mândru, îngâmfat”. Nu putem vorbi de o perfectă identitate a sensului, existând nuanțe diferite. Iată un exemplu de serie sinonimică care indică o creștere a intensității senzațiilor: teamă, frică, spaimă, groază. Pot fi întâlnite expresii de sinonimie ale unui cuvânt sau a altor expresii. Exemplu: ,,a fugi – a lua-o la sănătoasa, a o rupe la fugă, a-i sfârâi călcâiele, a o zbughi". Bogăția sinonimelor limbii noastre are acuze istorice adăugându-se de-a lungul epocilor cuvinte din limba slavă, limba greacă, limba turcă și limba maghiară. Alte sinonime s-au menținut într-o zonă geografică restrânsă. Exemplu:,, zăpadă – omăt, nea” cu care copiii sunt familiarizați din povestea "Albă ca Zăpada și cei șapte pitici", de Frații Grimm: "A fost odată o împărăteasa si într-o iarna, pe când neaua cădea din înaltul cerului, cu fulgi mari si pufoși, crăiasa sta într-un jilț si cosea lângă o fereastră cu pervazul negru ca abanosul. și cum cosea ea așa, aruncându-și din când în când privirea la ninsoarea ce se cernea de sus, se înțepă cu acul în deget si trei picături de sânge căzură în omăt". Sunt sinonime cuvintele care se folosesc de obicei într-o anumită ramură a activității omenești. Exemplu:,, cord – inimă” (folosit în medicină). De multe ori, sinonimele încep să se distanțeze unele de altele prin înțeles. Exemplu:,, pom – copac”. Ambele cuvinte denumesc o plantă cu rădăcină, tulpină, coroană, frunze, dar, în timp ce pomul este sădit pentru fructe comestibile, copacul are alt rol. Deci, mărul, părul, prunul sunt pomi, iar stejarul, fagul sunt copaci. Rolul sinonimelor este și acela de a înlătura repetările, fapt pentru care sunt întâlnite în limbajul artistic. Prin bogăția sinonimiei limba română ocupă un loc aparte în toate limbile, având o multitudine de modalități de exprimare a gândurilor și sentimentelor.
Omonimele – sunt cuvinte care au aceeași formă, dar înțelesuri diferite. Exemplu: ,,poartă” – substantiv ; ,,poartă” – verb ; ,, dor” – substantiv ; ,, dor” – adverb ; ,,lin” – substantiv ; ,,lin” – adjectiv. Este întâlnită omonimia totală, ca în cazul cuvintelor: Exemplu: ,,leu” – animal, ,,leu” – monedă ; ,,coș” – obiect din nuiele , cerc metalic la jocul de baschet, canal de evacuare a fumului din sobă. Întâlnim și omonimie parțială, diferențierea făcându-se prin accent: Exemplu: ,, tōrturi- tortūri”, sau prin formele de plural. Exemplu: ,,corn” – corni – arbori, ,,cornuri” – specialități de pâine, ,,coarne” – formațiune cornoasă la animale.
Antonimele sunt cuvinte care au forme diferite și înțelesuri opuse. Exemplu:,, vară – iarnă”, ,,zi – noapte”, ,,amar – dulce”. Și antonimele sunt folosite cu precădere în limbajul artistic pentru sublinierea unor contraste. Exemplu: ,,zi neagră – noapte albă”. Cuvintele “neagră” și “albă” nu se referă la luminozitate sau culoare, ci simbolizează alte trăsături ale cuvintelor pe care le determină, neagră – însemnă aici grea, albă – înseamnă fără odihnă, fără somn.
Paronimele sunt cuvinte aproape identice ca formă, însă deosebite între ele în ceea ce privește înțelesul. Exemplu: ,,prepoziție – propoziție”, ,,prenume – pronume”. Aceste cuvinte pot fi confundate în vorbire. Exemplu:,, original – originar”, (original – autentic, nou, inedit originar – cu obârșia în). Datorită asemănării în pronunțare și în scriere, paronimele constituie sursa unor frecvente și grave greșeli de exprimare, fapt care cere o atenție deosebită din partea vorbitorilor.
Totalitatea termenilor verbali pe care-i stăpânește un individ formează vocabularul său. Lărgirea relațiilor cu mediul, procesul de comunicare cu ceilalți oameni, îmbogățirea necontenită a cunoștințelor reale, presupune și determină o însemnată creștere a vocabularului. Studierea vocabularului, a dezvoltării sale cantitative și calitative prezintă dificultăți deosebite în primul rând datorită variațiilor individuale. Cu toată importanța sa, vocabularul reprezintă nu numai materialul de construcție al limbii, limba poate constitui un mijloc de comunicare, de cunoaștere a realității numai atunci când cuvântul se asociază în propoziții și fraze, schimbându-și forma după anumite reguli gramaticale.
În dezvoltarea limbajului copilului, însușirea structurii gramaticale, a limbii materne, sunt de o mare importanță. “Cu cât viața personală și colectivă sunt mai dezvoltate și mai complexe, cu atât crește pentru fiecare necesitatea de a dispune de un vocabular mai bogat. Pentru orice cetățean, indiferent de vârstă și profesie, vocabularul reprezintă o trăsătură definitorie a personalității sale.”(A. Mihăiești, 1979:19)
Bogăția unei limbi nu constă numai în numărul mare de cuvinte, ci și în capacitatea lor de a exprima cât mai precis și elegant gândurile și sentimentele oamenilor. Folosirea cu grijă a cuvintelor celor mai potrivite este o datorie pe care o au toți vorbitorii.
I.2. Mijloace de îmbogățire a vocabularului
Chiar dacă, vocabularul limbii române este destul de bogat, progresele înregistrate de cultură, știință și tehnică fac necesară introducerea multor cuvinte noi și crearea altora din cele existente în limba noastră. Îmbogățirea vocabularului se face pe două căi: una internă, prin derivare, compunere și schimbarea valorii gramaticale, și alta externă, prin împrumuturi lexicale.
Mijloace interne de îmbogățire a vocabularului:
Derivarea este procedeul prin care se formează cuvinte noi cu ajutorul sufixelor lexicale și al prefixelor. Îmbinările de sunete care se atașează la sfârșitul unui cuvânt de bază pentru a forma cuvinte noi, se numesc sufixe lexicale, iar formarea de cuvinte noi cu ajutorul sufixelor se numește derivare.
Sufixele, cu ajutorul cărora se formează prin derivare cuvinte noi, sunt destul de numeroase în limba română. Derivarea cu sufixe este o derivare foarte productivă (sunt circa 500 de sufixe în limba română). După înțelesul derivatelor, sufixele sunt:
-augmentative: -an (băieţan); - andru (băieţandru); -oi (pietroi); diminutivale: -aş (copilaş); -ioară (aripioară); -uş (purceluş);
-sufixe pentru denumirea agentului: -easă (croitoreasă); -ist (tractorist); -tor (muncitor);
- sufixe pentru denumirea însușirii unor obiecte: -esc (tineresc); -aş (fruntaş); sufixe pentru denumiri abstracte: -ătate (singurătate); -inţă (stăruinţă); -ime (isteţime).
După rezultatul morfologic al atașării sufixului la temă, sufixele sunt:
-substantivale: -ar (bucătar); -iţă (lădiţă); -uş (albuş);
-adjectivale: -esc (tineresc); -iu (portocaliu);
-verbale: -a (a brazda); -i (a înflori); -ui (a biciui);
-adverbiale: -eşte (românește); -iş (furiș);
Prefixele sunt mai puțin frecvente decât sufixele. Îmbinările de sunete așezate la începutul unor cuvinte pentru a crea altele noi, cu sensuri diferite de primele se numesc prefixe. Prefixele se împart în trei: foarte vechi, vechi și noi. Prefixele foarte vechi sunt moștenite din latină, cele vechi sunt luate din slavă, iar cele noi din limbile moderne și se folosesc mai ales în limbajul tehnico-ştiinţific.
Prefixe foarte vechi: des- (descoase, desprinde); stră- (strămoș, străbunic, strănepot);
Prefixe vechi: ne- (necăsătorit, necinste, nedemn); răs- (răscroi);
Prefixe noi: ante- (anterior, antevorbitor, antebraț); anti- (antirăzboinic, antiștiințific); con- (consătean, conviețui); contra- (contratimp, contrasemnătură); extra- (extrașcolar, extraurban); inter- (interbelic, interregional); pre- (precuvânta, prestabili); supra- (supraproducție, supraomenesc); ultra- (ultrasunet);
Compunerea este procedeul lexical care constă în unirea a două sau mai multe cuvinte pentru alcătuirea unui cuvânt nou. Ea poate fi făcută din cuvinte întregi sau din abrevieri. Substantivele comune sau proprii compuse pot fi alcătuite din două substantive. Ele pot fi contopite (scriindu-se într-un singur cuvânt): untdelemn, bunăvoință, etc., sau necontopite (se scriu cu cratimă sau în cuvinte separate): câine-lup, rochița rândunicii, Drumul țării, Munții Sebeșului. Adjectivele compuse pot fi alcătuite din două sau trei adjective, dintr-un verb și un adjectiv, dintr-un substantiv și un adjectiv, dintr-un adverb și un participiu sau din alte cuvinte: atotştiutor, așa- zis. Pronumele compuse (de politeţe, unele demonstrative sau nehotărâte): dumneavoastră, celălalt, oricare. Numeralele compuse: cardinale (de la zece în sus): doisprezece, o sută cincizeci; distributive: câte patru; adverbiale: de două ori. Verbele compuse: a binevoi, a binemerita; Adverbe compuse: astfel, niciodată; Prepozițiile compuse: de lângă, de la; Conjuncțiile compuse: ca să, cum să; Interjecțiile compuse: tic-tac.
După modelele din unele limbi străine, franceză, engleză, rusă, s-au creat și în limba română cuvinte compuse din abrevieri. Unele cuvinte compuse din abrevieri sunt alcătuite din părți ale cuvintelor componente: TAROM (Transporturile Aeriene Române). Altele sunt formate prin alăturarea literelor inițiale ale cuvintelor componente: C.F.R. (Căile Ferate Române).
Schimbarea valorii gramaticale este un procedeu care constă în trecerea unui cuvânt de la o parte de vorbire la alta sau dintr-o clasă lexico-gramaticală la alta. Astfel, unele adjective, adverbe, pronume, verbe la participiu sau supin, în anumite împrejurări, au valoare de substantive:
,,Bolnavul s-a vindecat. Îți vreau numai binele. Ce și-o fi zis în sinea lui? Cititul și scrisul se învață în primele clase.”
Pronumele posesive, demonstrative, relative, interogative, nehotărâte, negative (nici unul, nici una) când lămuresc substantive (sau substitute ale lor) au valoare de adjective: creionul meu; creionul acesta. Și gerunziile acordate au valoare de adjective: "Am scris numerele în ordine crescândă". Adjectivele au valoare de adverbe, să se compare: "Ele cântă frumos"- (adverb), cu: "Ele sunt frumoase"- (adjectiv). Substantivele care denumesc anotimpuri, nume de zile pot avea valoare de adverbe: "Vara plec la munte"- (adverb), cu: "Vara a venit foarte devreme"- (substantiv).
Mijloace externe de îmbogățire a vocabularului:
Între popoare au existat întotdeauna anumite relații: de vecinătate, comerciale, diplomatice. Aceste relații au făcut ca multe cuvinte dintr-o limbă să fie împrumutate în altă limbă.
Împrumuturile lexicale
De la slavi ne-au rămas cuvinte din diferite domenii de activitate: babă, ceas, muncă, veste, slab, vesel, etc.
Din limba maghiară sunt cuvinte ca: belșug, chip, gazelă, neam, oraș, uriaș. Din turcă se păstrează: acadea, chiftea, ciorbă, musaca, sarma, chef, moft. Împrumuturi lexicale de origine grecească: politicos, tacticos, molipsi.
În limba noastră, cele mai multe cuvinte au intrat începând cu epoca Școlii Ardelene. Multe dintre ele sunt luate din limbile romanice sau din latină: azil, canal, erou, fundații, societate.
Dintre cuvintele împrumutate din limbile romanice sau din alte limbi, unele denumesc noțiuni tehnico-ştiinţifice privind diferite ramuri: geografice (cascadă); științele naturii (algă, amfibie); matematică (ecuație, monom); medicină (antiseptic, abdomen).
Neologisme - Orice progres realizat de societatea omenească aduce cu sine folosirea unor cuvinte noi, fie împrumutate din alte limbi, fie create prin mijloacele proprii ale limbii (derivare, compunere). Cuvântul "apoetic" e alcătuit în limba noastră din prefixul neologic “a” și cuvântul “poetic”, împrumutat din franceză. Astfel de cuvinte noi se numesc neologisme. Îmbogățirea vocabularului prin neologisme este un fenomen caracteristic tuturor limbilor. Procesul de îmbogățire și modernizare a lexicului românesc începe încă din secolul al XVIII-lea prin introducerea de neologisme latino-romanice. Cele mai multe neologisme sunt provenite din franceză și se întâlnesc în toate compartimentele vieții social-politice, economice, juridice, în științe: basorelief, capodoperă, campion. Din limba germană am împrumutat cuvinte ca: balonzaid, glaspapir, rucsac. Din limba engleză am luat direct sau prin intermediul altor limbi (rusă, germană, franceză), mai ales în ultimele decenii cuvinte ca: buldozer, parching, pick-up. Cele mai multe cuvinte din domeniul sporturilor sunt de origine engleză: corner, gol, hen , ofsaid, tenis. În limbă pătrund și astăzi neologisme de care nu ne putem lipsi.
Regionalismele sunt cuvinte specifice vorbirii într-o anumită regiune. Regionalismele nu trebuie confundate cu formele populare, care sunt cunoscute și folosite, în vorbirea neîngrijită, pe întreg teritoriul țării noastre (de exemplu: bumb, fârtat, niznai). O clasificare precisă a regionalismelor pe provincii nu poate fi făcută întotdeauna, pentru că unele cuvinte sunt folosite în două sau mai multe provincii ori numai în anumite părți ale uneia sau mai multor provincii. Așa, bunăoară, cuvântul "cucuruz" – porumb circulă în unele părți ale Transilvaniei, Moldovei și chiar în unele localități ale Munteniei. Regionalismele sunt folosite și în operele literare în care sunt evocate stări de lucruri caracteristice unei anumite regiuni, ca “sămădău” – persoană care ține socotelile cuiva, contabil, supraveghetor care garantează de lucrurile lăsate în seama sa, "birău" – primar rural, întâlnite, spre exemplu, în “Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici. Moldovenisme multe sunt în opera lui Vasile Alecsandri și a lui Ion Creangă: "barabulă" – cartof, "curechi" – varză, "perjă" – prună. Exemplele de mai sus sunt regionalisme lexicale. Există însă și regionalisme fonetice. În Moldova, de pildă, se mai spune și astăzi în unele locuri “a hi” în loc de a fi, “gioc” în loc de joc. În Muntenia și Oltenia se mai pronunță dește, în loc de degete. Regionalismele sunt și unele variante fonetice ale anumitor cuvinte, ca "sară" pentru seara, "mâne" pentru mâine, "câne" pentru câine. Regionalismele se folosesc, în general, în vorbirea mai puțin îngrijită. Regionalismele apar în operele literare, pentru localizarea acțiunii, pentru individualizarea personajelor, pentru unele efecte artistice.
Arhaismele. Prin arhaisme înțelegem cuvintele, expresiile, fonetismele, formele gramaticale și construcțiile sintactice care nu se mai întrebuințează de mult în limba vorbită, care au dispărut din limba comună, folosindu-se doar când sunt evocate fapte, întâmplări, stări de lucruri din trecut. Cele mai multe cuvinte de felul acesta nu se mai folosesc datorită faptului că obiectele sau noțiunile denumite de ele au dispărut.
În decursul epocilor, unele cuvinte sunt înlocuite cu altele care încep să aibă o circulație mai mare. Așa au fost înlocuite cuvintele "ocârmuire", "zapis", "slătar" cu "guvernare", "document", "aurar". Altele au dispărut odată cu realitățile sociale care le-au generat: "argat", "bir", "clacă", "dijmă", "moșier", "paharnic", "pârcălab", "spătar", "stolnic". Există arhaisme lexicale, fonetice, morfologice și sintactice. Foarte răspândite sunt arhaismele fonetice: "a îmbla" = a umbla, "samă" = seamă, "părete" = perete. Arhaismele morfologice sunt mai puțin răspândite decât cele fonetice: "inime", "aripe", "palaturi", "diamanturi".
Deși ieșite din vocabularul curent sau activ, deseori arhaismele s-au folosit și se mai folosesc, de către scriitori în operele lor, pentru a reda atmosfera unei epoci sau culoarea locală. Marii noștri scriitori au înțeles foarte bine ce posibilități artistice le oferă vocabularul românesc, prin regionalismele, arhaismele și neologismele lui. De exemplu, la Creangă, cele mai multe regionalisme, prin care el redă așa de bine culoarea locală, sunt prinse în țesătura frazei în așa fel încât înțelesul lor reiese uneori din context: “ Mă rog, mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem, de n-aveai cap să scoți obrazul în lume de rușine.” (Amintiri din copilărie).

CAPITOLUL II
ASPECTE METODOLOGICE PRIVIND ÎMBOGĂȚIREA, ACTIVIZAREA ȘI NUANȚAREA VOCABULARULUI ELEVILOR DIN CICLUL PRIMAR

II.1. Metode tradiționale de predare a noțiunilor de vocabular în ciclul primar

Metodele didactice reprezintă „o cale eficientă de organizare și conducere a învățării, un mod comun de a proceda care reunește într-un tot familiar, eforturile profesorului și ale elevilor săi“ (I. Cerghit, 2001: 63). Pot fi considerate drept „calea de urmat în activitatea comună a educatorului și educaților, pentru îndeplinirea scopurilor învățământului, adică pentru informarea și formarea educaților” (C. Moise, 1998:143).
Metodele de predare-învățare specifice limbii române sunt multiple. Pentru a putea dezbate importanța unor metode în asimilarea unor deprinderi și abilități, trebuie să cunoaștem semnificația conceptului: „Privită sub raport funcțional și structural, metoda este considerată a fi un model sau un ansamblu organizat de procedee sau moduri de realizare practică a operațiilor care stau la baza acțiunii; o înlănțuire de procedee care conduc în mod programat și eficace la realizarea scopurilor sau obiectivelor propuse”. (Ioan Cerghit, 2006: 20).
Comunicarea tradițională în cadrul lecției se bazează exclusiv pe transmiterea de cunoștințe de către învățător, pe receptare și imitare de către elev. Acest model de comunicare are la bază ideea că anumite cunoștințe și informații nu trebuie descoperite de elev, ci se transmit și se comunică elevului prin intermediul limbajului.
Expunerea, conversația, descrierea, explicația, povestirea, lucrul cu manualul, sunt câteva metode la care recurg profesorii ce utilizează modelul de comunicare tradițională în cadrul lecțiilor. Rolul profesorului este acela de a emite informații pe care elevul ce stă pasiv în bancă trebuie să le noteze în caiet. A doua zi elevul preia rolul de emițător al acelorași informații către profesor – acum receptorul propriului mesaj emis.
1. Expunerea în cadrul orelor de limba română ia de obicei forma povestirii. Ea constă în prezentarea unor fapte, a unor evenimente și episoade istorice care ajută la înțelegerea textelor literare narative și istorice sau expunerea unor fapte de limbă atunci când se explică formarea limbii române în lecțiile despre vocabular. Această metodă este folosită cu eficacitate în clasa I. Povestirea are un impact puternic în formarea intelectuală și în educarea elevilor, la îmbogățirea și nuanțarea vocabularului. Datoria învățătorului este ca povestirea să asigure informații și sfaturi utile, educative într-un limbaj corect, coerent, cursiv și nuanțat, care să capteze atenția elevilor, determinându-i să fie atenți, să se implice activ și afectiv la cele relatate. Învățătorul trebuie să redea în întregime textul povestirii.
În cazul povestirilor scrise de Creangă, se știe că autorul narează ca și cum s-ar afla în față unui public, intonând, accentuând, gesticulând, apelând astfel la mijloacele verbale cât și la cele nonverbale. Numai elevii vor pătrunde înțelesul celor povestite, vor recepta mesajul transmis de autor. Astfel se poate recurge la povestirile: „ Moș Ion Roată și Vodă Cuza” sau la povești precum: „Prostia omenească”, „Punguța cu doi bani” și altele. La sfârșitul fiecărei povestiri trebuie păstrat un moment de tăcere, considerând că elevii trăiesc cele povestite, readucându-i după un timp la realitate. O expunere reușită trezește elevilor dragostea pentru limba română, îi îndrumă la lectură. După lectura unui fragment învățătorul poate să prezinte cartea din care face parte fragmentul citit, arătându-le imagini, citindu-le câteva fragmente mai frumoase, stârnin-du-le astfel curiozitatea și interesul pentru lectura cărții.
2. Repovestirea este si ea o metodă clasică folosită cu succes în activizarea vocabularului elevilor din clasele I și a II-a. Ea trebuie să aibă loc imediat după povestirea învățătorului, urmând ca ea să fie redată de elevi. În acest scop învățătorul trebuie să pregătească de regulă un set de întrebări, care să urmeze firul logic al povestirii sau să ofere imagini sugestive. În acest sens îi vin în ajutor abecedarul și cărțile cu povești ilustrate.
În demersul nostru trebuie să ținem seama de particularitățile intelectuale și psihice ale elevilor, de caracterul concret al gândirii acestora și marea lor afectivitate la această vârstă. Numai astfel se poate însuși un număr apreciabil de cuvinte concrete, pentru ca apoi să treacă la termeni abstracți, începând, firesc, cu însușiri și calități ale obiectelor, animalelor, oamenilor. La acestea se ajunge în perioada postabecedară, iar manualul ne oferă suficiente texte în acest sens.
3. Memorizarea trebuie precedată de o temeinică înțelegere a textului, a succesiunii logice a faptelor, a rolului și locului fiecărei întâmplări și al fiecărui personaj în acțiune. În acest scop se apelează, pentru început la memorarea unor poezii scurte, pentru a le da elevilor încredere și satisfacție în actul învățării. Este foarte important ca încă de la această vârstă, memorarea să fie corectă, coerentă, cursivă și conștientă, mai ales, evitându-se încă de pe acum pericolul învățării mecanice.
4. Explicația este acea formă a exprimării în care predomină argumentarea rațională. Se recurge la explicație încă de la clasa pregătitoare, deoarece datorită particularităților de vârstă, elevii nu își pot însuși noțiunile de vocabular pe bază de reguli. În cadrul explicației se folosesc de obicei și materiale intuitive. Exemplele care se vor analiza cu elevii trebuie să se aleagă cu grijă. Ele trebuie să fie accesibile, interesante, educative, să ajute la depistarea cu ușurință a ceea ce este caracteristic. În lecția „Prima zi de școală”, întâlnim expresia „clinchet cristalin al clopoțelului” = sunetul clar al clopoțelului; explicație ce am însoțit-o de o demonstrare practică a sunetului făcut de clopoțel, iar în lecția „Cartea”, pentru cuvântul „dosar” = învelitoare în care se păstrează acte, copii, documente; am prezentat copiilor un dosar. În cazul cuvintelor: metrou, colonade, am însoțit explicațiile de imagini. Pentru formarea unor cuvinte noi prin schimbarea unei litere/sunet am folosit explicația în exemplele: mal→cal; sar→sac. De aici elevii au înțeles că dacă înlocuim un sunet cu alt sunet obținem un cuvânt nou cu alt înțeles. În predarea cuvintelor cu același înțeles am folosit perechile de cuvinte „zăpadă=nea=omăt” „zice=spune” explicându-le elevilor că ele denumesc același fenomen al naturii, respectiv aceeași acțiune. Pentru cuvintele cu înțeles opus am folosit în explicație perechile de antonime „lumină-întuneric” și „zi-noapte”, mergând pe analogia „dacă nu e lumină, cum e? sau dacă nu este ziuă, ce e ? ”.
Explicația este folosită și atunci când elevii nu cunosc înțelesul unui cuvânt nou. Aceasta se poate face cu ajutorul dicționarului din cadrul textului citit, a dicționarului de la sfârșitul manualului sau a DEX-ului, cu ajutorul sinonimelor și al antonimelor, dar și cu ajutorul unor contexte în care sensul propriu al cuvântului este pe înțelesul elevilor. În lecția „Cântec” de Șt. O. Iosif am întâlnit cuvântul „s-a-nnorat” de la care am plecat în explicarea cuvintelor care se formează cu prefixul în- și se scrie cu nn: în+nor= înnorat sau în+noapte= înnoptat. După această explicație elevii au avut ca sarcină să găsească și alte exemple pe care să le integreze în enunțuri.
Textele literare cu caracter descriptiv au un conținut bogat în cuvinte și expresii frumoase. De multe ori elevii nu înțeleg frumusețea și expresivitatea lor, de aceea învățătorul trebuie să recurgă la explicația sensului figurat al acestor cuvinte. În textul ”Lumină și culoare” sunt înfățișate câteva însușiri semnificative ale pictorului Ștefan Luchian din perioada  copilăriei:
- „firea lui deschisă și sinceră” – un om receptiv față de alții, comunicativ, prietenos, sincer, modest, calități pe care le-au îndrăgit toți ce l-au cunoscut;
-„lucrări nepieritoare” – opere de mare valoare artistică, create de mâna lui, care rămân în tezaurul artei noastre naționale (în muzeul ce cuprinde operele cele mai valoroase, ce reprezintă bogăția spiritului românesc);
-„ține penelul între degete ca pe o comoară” - (din tablou se observă gestul mâinii de a ține penelul, parcă abia l-ar atinge, ca pe ceva prețios, sfânt, acel obiect care îi dă șansă vieții sale);
De asemenea în lecțiile „Bunica” de Șt. O. Iosif și „Bunicul” de Barbu Șt. Delavrancea întâlnim numeroase figuri de stil pe care dacă nu le explicăm corect, elevii nu vor reuși să înțeleagă și să-și creeze imaginea corectă a bunicilor. Portretul fizic este pictat prin mijloace pe cât de simple, pe atât de precise:
- bunica: „Cu părul nins (nins-cuvânt folosit în chip neobișnuit pentru a arăta culoarea = epitet) cu ochii mici” (mici – un adjectiv simplu, semnificativ pentru portret);
- bunicul: „plete albe și crețe, parcă sunt niște ciorchini de flori albe” (părul alb și ondulat este asemănat cu un buchet de flori albe de cireș), „ochi blânzi și mângâietori” (o privire calmă și drăgălașă se ascundea în ochii lui).
5. Conversația este calea întrebărilor și a răspunsurilor. Este o convorbire sau un dialog ce se desfășoară între învățător și elevi, prin care se stipulează și se dirijează activitatea de învățare a acestora. Conversația îmbracă două forme: euristică și catihetică. Conversația euristică, cunoscută și sub numele de conversație socratică constă în a-l conduce pe interlocutor, prin întrebări meșteșugit formulate, la descoperirea adevărului pe care îl urmărește cel care conduce conversația.
Conversația catihetică vizează simpla reproducere a cunoștințelor asimilate în etapele anterioare în vederea fixării și consolidării lor. După specificul întrebărilor care declanșează răspunsul, putem distinge următoarele tipuri de conversație: conversații ce se bazează pe întrebări deschise; conversații ce se bazează pe întrebări închise; conversații ce se bazează pe un lanț de întrebări închise; conversații ce se bazează pe întrebări stimulatorii și exploratorii.
Arta de a pune întrebări, de a stimula participarea activă a elevilor la lecții, cere o bună pregătire. Întrebările adresate elevilor trebuie să îndeplinească anumite condiții: să fie precise; exprimate corect și simplu; să stimuleze gândirea elevilor; să fie adresate într-o succesiune logică. Tema convorbirii poate fi aleasă de copii sau de învățător din diverse domenii: familia,
școala, povești, anotimpurile, mediul în care trăiesc. Aceste conversații le dezvoltă elevilor nu numai gândirea, ci și exprimarea orală printr-un vocabular nuanțat.
6. Exercițiul este o metodă comună multor discipline și este folosită în vederea formării de priceperi și deprinderi a consolidării cunoștințelor teoretice și dezvoltării unor capacități și aptitudini. Exercițiile pentru îmbogățirea, precizarea, nuanțarea și activizarea vocabularului elevilor sunt diverse. De un real folos sunt exercițiile prevăzute de manual pentru activitățile de comunicare, sau multe alte tipuri de exerciții, gândite de învățător, în funcție de situațiile date.
1. Exerciții care solicită găsirea cuvintelor potrivite pentru spațiile punctate:
În fiecare dimineață străzile răsună de …… copiilor ce se-ndreaptă ……… spre cursuri.(zgomotul, vocile, freamătul/veseli, nerăbdători). Școala îi așteptă cu ……… deschise. (porțile, brațele-figurat). În timpul orelor e liniște deplină pe coridoare, dar în copiii veseli alergă neobosiți. (pauze, recreații). Multe lucruri noi au de când sunt școlari.
(învățat, aflat). Cartea este cel mai bun al omului. (amic, prieten, tovarăș.)
2. Înlocuirea spațiilor punctate cu cuvinte care au aceeași formă dar înțeles diferit.
Am dat parchetul cu…….
Port pantofi din…….
Prin folosirea acestor tipuri de exerciții, se pot rezolva două sarcini indisolubil legate între ele, elevii asimileze expresii, cuvinte, mesaje, aspect ce contribuie la creșterea cantitativă a vocabularului, dar în același timp, capătă și deprinderea de a folosi aceste cuvinte în structuri noi, renunțând treptat la clișeele, modelele primite de la învățător sau găsite în manual. În această perioadă cuvintele își fixează temeinic semnificația, trec din vocabularul pasiv în cel activ. Organizarea unor exerciții care să urmărească crearea unor mici povestioare, în care să se folosească nu numai cuvintele date, cum s-a întâmplat în clasa I, ci și înlocuirea lor cu cuvinte sau expresii care au un sens asemănător, favorizează activizarea vocabularului.
Începând din clasa a II-a se reiau noțiunile cu care elevii s-au familiarizat în clasa I: propoziție, cuvânt, silabă, sunet, literă, semn de punctuație, iar problemele legate de dezvoltarea vocabularului nu se pot rezolva fără apelul făcut la cele de limbă. Astfel, exercițiile de îmbogățire a vocabularului, de dezvoltarea a capacității de exprimare, vor urmări formarea unor propoziții cu cuvinte noi, schimbarea topicii propoziției, dezvoltarea propozițiilor simple, organizarea logică a propozițiilor în vorbire. Majoritatea exercițiilor la început solicitau înlocuirea cuvintelor subliniate cu altele, gradul de dificultate al acestora crescând o dată cu vârsta. În funcție de situație, am oferit uneori cuvintele.
Exemplu: Alegeți unul din cuvintele următoare pentru expresiile și cuvintele subliniate din textul următor (cărăbuș, din belșug, vreascuri, cuvântă).
„ Pe o crenguță merge o insectă roșiatică. Aceste mici vietăți nu vorbesc. Frunzele cădeau printre crengile uscate. S-au făcut mere multe.”
Pentru mulți elevi scrierea cuvintelor ce cuprind grupuri de litere reprezintă o problemă, motiv care m-a determinat să fac deseori „apel”, pe parcursul clasei a II-a, la aceste exerciții, solicitând astfel vocabularul elevilor.
Exemplu de exercițiu:
Completați cuvintele date cu grupurile de litere potrivite:
….rneală, ……rcel, …….readă, ……ară, …….ocel, …….te, …….rghef, …….nar, ……piu.
Exercițiile pentru îmbogățirea, nuanțarea și activizarea vocabularului elevilor sunt diverse.
De un real folos sunt exercițiile prevăzute de manual pentru activitățile de comunicare sau multe alte tipuri de exerciții, gândite de învățător, în funcție de situațiile date.
7. Lectura explicativă reprezintă instrumentul de lucru folosit de învățători spre a dezvălui elevilor conținutul unui text citit și valorile lui multiple prin cuvânt.  Este metoda fundamentală și specifică pentru însușirea tehnicii muncii cu cartea și una dintre formele cele mai importante ale lecturii active. Componentele principale ale acestei metode sunt:
-conversația introductivă;
-citirea integrală a textului (lectura model);
citirea pe fragmente;
-povestire acestora;
-desprinderea ideilor principale;
-recitirea integrală;
-povestirea integrală (textul în proză)
Majoritatea textelor din manualele de limba română, în special pentru clasele a III-a și a IV-a, sau din cărțile de lectură pentru elevii din ciclul primar se încadrează într-un gen și specie literară sau pot conține pasaje, replici din categorii diferite. În abordarea unui text este necesară cunoașterea raportului dintre autor și realitatea exprimată prin text, prin discursul poetic, a modalităților specifice de a înfățișa această realitate.
8. Jocul didactic Prin joc, copiii reflectă lumea înconjurătoare, imită adulții și se adaptează la realitățile vieții. Prin acțiunile practice din jocuri și îndeplinirea unor roluri, copiii își dezvoltă vorbirea, imaginația și gândirea. Din multitudinea categoriilor de jocuri consider că trebuie să ocupe o pondere importantă la clasele pregătitoare-IV următoarele: jocurile didactice, jocurile de creativitate, jocurile logice. Jocurile didactice pot însoți fiecare obiect de învățământ, fiecare lecție luând și forma unor întreceri, concursuri între toți elevii, între rândurile de bănci, grupe de elevi etc.
Indiferent de denumirea pe care o folosim, jocul didactic trebuie să străbată anumite etape, care îi dau o structură ce poate preveni monotonia și pierderea timpului în lecție:
-precizarea conținutului și sarcinilor jocului;
-stabilirea regulilor de joc și explicarea (demonstrarea) lor;
-stabilirea etapelor jocului (acțiunile de joc) și demonstrarea lor;
-controlul rezolvării independente și corecte a sarcinilor jocului și a respectării regulilor de joc;
-aprecierea finală a desfășurării jocurilor și a rezultatelor obținute;
-eventuale îndrumări pentru receptarea jocului în recreație sau acasă și pentru imaginarea unor variante ale jocului.
Îmbogățirea vocabularului prin joc pune în mișcare, atât forțele intelectuale, cât și pe cele afective ale copilului. Încă din clasa pregătitoare pot fi folosite diverse jocuri în scopul activizării, îmbogățirii și nuanțării vocabularului, însușirii structurii gramaticale a limbii, formării deprinderilor de citire și scriere corecte, dezvoltării exprimării orale și scrise.
În practica didactică s-au dovedit eficiente două tipuri de jocuri:
a) pentru activizarea, îmbogățirea și nuanțarea vocabularului;
b) pentru dezvoltarea exprimării orale.
II.2. Metode interactive de predare a noțiunilor de vocabular în ciclul primar
Predarea interactivă a lecțiilor de vocabular este centrată pe elev și pentru realizarea unui demers didactic reușit am promovat metode active, prin care am pus în centrul atenției, elevul. Metodele de învățare activă fac lecțiile interesante, ajută elevii să realizeze judecăți de substanță și fundamentate, sprijină elevii în înțelegerea conținuturilor pe care să fie capabili să le  aplice în  viața reală.
În vederea dezvoltării vocabularului, la elevi trebuie să utilizăm, cu precădere unele strategii activ – participative care să le îmbogățească exprimarea. Acestea nu trebuie rupte de cele tradiționale, ele marcând un nivel superior în spirala modernizării strategiilor didactice.
1. Problematizarea
Este strategia didactică prin care dezvoltăm gândirea și educăm creativitatea elevilor. Problematizăm conținutul lecției de limba română când îi conducem pe elevi să dobândească, prin rezolvarea de probleme, noi cunoștințe, la însușirea cărora a fost solicitată, prin practicare activă, gândirea lor. În contextul problematizării, ca strategie didactică, trebuie însă să facem distincția clară între conceptul de problemă, așa cum este cunoscut în mod obișnuit, și conceptul de « situație–problemă », care trebuie să aibă în conținut elemente conflictuale, contradictorii. Situațiile - problemă sau întrebările-problemă care se adresează gândirii elevilor, având un grad de dificultate, ca și în matematică, mai sunt denumite și întrebări cu dificultate.
2. Brainstorming-ul
Metoda brainstorming-ului (asalt de idei, furtună în creier) are drept scop emiterea unui număr cât mai mare de soluții, de idei, privind modul de rezolvare a unei probleme, în vederea obținerii, prin combinarea lor, a unei soluții complexe, creative, de rezolvare a problemei puse în discuție. Această metodă se bazează pe patru principii fundamentale:
–căutarea în voie a ideilor;
–amânarea judecății ideilor;
–cantitatea mare de idei;
–schimbul fertil de idei.
Se desfășoară în cadrul unui grup de participanți nu foarte numeros, iar profesorul trebuie să-și asume rolul de moderator.
3. Ciorchinele
Este o metodă grafică de organizare și integrare a informației în cursul învățării. Poate fi folosit la începutul lecției numindu-se « ciorchinele inițial » sau după lectura textului, numindu-se «ciorchine revăzut». Acesta metodă solicită elevilor o analiză precisă a textului și îi permite corectarea și completarea informațiilor pe care le deține.
Este o metodă de brainstorming neliniară care stimulează găsirea conexiunilor dintre idei, presupunând următoarele etape:
-se scrie cuvântul sau tema care urmează a fi cercetată în mijlocul tablei;
-se notează toate ideile care vin în minte în legătură cu tema respectivă în jurul acestuia, trăgându-se linii între acestea și cuvântul inițial. Pe măsură ce se scriu cuvinte se trag linii între