Schimbarea la față a Domnului nostru Iisus Hristos /6 august

sistem de învăţământ

Adrian Petru CodilăȘcoala Gimnazială, Băuțar (Caraș-Severin)6 aug. 2024

Schimbarea la Față a Domnului !
Minunea Schimbării la Față în singurătatea muntelui, de unde privind se văd câmpiile fertile ale Galileii, a fost o anticipare a Învierii Lui din morți, având scopul de a deschide ochii Apostolilor să privească chipul Său veșnic și nemuritor, plin de slavă dumnezeiască, scăldat de lumina lină a veșniciei celei nepieritoare, fiind și o aromă a transfigurării finale a lumii, ce se va împlini la sfârșitul istoriei ei, care va deveni un „cer nou și un pământ nou” (Apocalipsa 21,1).
„Slava Domnului s-a pogorât pe Muntele Sinai și l-a acoperit, chipul slavei Domnului era ca un foc mistuitor” (Ieșirea, capitolul 24; 16-17).
Cea mai tainică, profundă și luminoasă minune din viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos, pe muntele Tabor din Galileea, se petrece la câteva zile după răspunsul primit la întrebarea adresată Apostolilor: „Cine spun oamenii că sunt Eu?” (Matei 16,13).
Pe rând, Apostolii au exprimat care este părerea oamenilor, mulți Îl confundau cu Ilie, Ieremia sau vreun alt profet. „Dar vor cine ziceți că sunt ?” (Matei 16,15).
La această întrebare directă a Domnului, ca în alte împrejurări, Petru dă un răspuns hotărâtor: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16,16). Pentru o fărâmă de clipă, răscumpărarea omenirii a atârnat de mărturisirea apostolică prin acest moment culminant, plin de entuziasm, petrecut sub inspirația și menirea harului dumnezeiesc.
Prin cuvintele acestea, vorbind în numele celor 12 Apostoli, din experiența anilor petrecuți alături de Hristos, din învățăturile și minunile Sale, corelate cu nădejdea mesianică, conform căreia cele prezise de proroci se împlinesc, sub înrâurirea Duhului Sfânt, Petru a făcut ca omul să dea un răspuns afirmativ la chemarea Creatorului Său. Biserica, a cărei întemeiere o vestește acum Iisus, pe lângă puterea veșnică și iertătoare, va avea și o dimensiune umană. Pentru ca Biserica în care se împletește dumnezeiescul cu omenescul să fi luat ființă, era necesar ca un pământean să mărturisească marea taină, aceea de participare în comun a oamenilor la viața lui Dumnezeu. După cele întâmplate, Iisus începe să prorocească despre sfârșitul Său tragic, al trădării, părăsirii, morții și îngropării.
Aceste cuvinte profetice l-au zdruncinat pe Petru, care luându-L pe Iisus deoparte, L-a dojenit: „Fie-Ți milă de Tine, să nu Ți se întâmple aceasta” (Matei 16,22). Intervenția lui Petru provoacă o izbucnire neașteptat de violentă, fiind respinsă cu grele cuvinte, cum nu se petrecuse niciodată: „Mergi înapoia Mea, satano! Nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16,23).
În spatele acestor cuvinte grele se oglindește teama că cele afirmate de Petru ar putea îngreuna și încerca să-L abată de la calea crucii. Acest sfat dat de Petru lui Iisus se pare că, de această dată, i-a fost indus de diavol, care urmărea zădărnicirea jertfei lui Hristos și a mântuirii omenirii. În prima ipostază, Petru vorbise luminat de har, în a doua, rostește cuvinte compătimitoare, care oglindesc slăbiciunea omului lăsat în voia pornirilor lui naturale, care se împotrivesc morții și suferinței, chiar și când acestea au un sens izbăvitor. Din acest moment, timpul rămânerii și viețuirii Domnului printre Apostolii Săi se va scurta. De aceea, pentru a-i pregăti să trăiască acele dramatice momente, El adaugă: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu, venind întru putere” (Marcu 9,1).
Conform mărturiei Sfântului Evanghelist Luca, trecând opt zile din ziua în care Domnul a rostit aceste cuvinte, a lăsat la poalele muntelui pe ceilalți Apostoli, luând cu El în munte, spre a se ruga în singurătate, pe Petru, Iacob și Ioan. Iar pe când se ruga Iisus, „chipul feței Sale s-a făcut ca soarele, iar veșmintele Lui albe, ca lumina” (Matei 17,2). Din relatările Sfântului Luca, observăm că cei trei Apostoli nu au putut rămâne treji, arătarea Slavei Domnului îi surprinde adormiți, iar Petru și ceilalți, îngreuiați de somn, și „deșteptându-se au văzut slava Lui” (Luca 9,32). Nu cred că aici este vorba de oboseala trupească, oboseală căreia omul nu-i poate opune rezistență, fiind cuprins de somn odihnitor. Apostolii au fost orbiți de strălucirea luminii dumnezeiești a Mântuitorului Iisus Hristos, de aceea ochii lor nu au fost capabili să-L privească în strălucirea dumnezeirii Lui, care nu vine din exteriorul persoanei Domnului întrupat, ci din firea Sa dumnezeiască, unită cu cea omenească, în persoana Cuvântului lui Dumnezeu întrupat.
Mântuitorul Iisus Hristos S-a descoperit aici, pe munte, în măreția Sa dumnezeiască, anticipând biruința morții omenirii prin Crucea răstignirii Sale, când trupul Său va deveni nesupus prefacerii și schimbării pentru totdeauna. Minunea aceasta mare a transfigurării reprezintă ușa deschisă spre lumea cea veșnică și o treaptă pe calea revenirii Fiului lui Dumnezeu, Cel întrupat și devenit Om, la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Numai după ce Domnul va suferi și îndura nedreapta moarte prin răstignire, Își va recăpăta veșnica slavă pe care a avut-o de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl Cel ceresc mai înainte de crearea lumii, dobândind privilegiul de a ridica firea omenească asumată prin întruparea Sa, pe tronul veșnic al lui Dumnezeu.
Minunea Schimbării la Față în singurătatea muntelui, de unde privind se văd câmpiile fertile ale Galileii, a fost o anticipare a Învierii Lui din morți, având scopul de a deschide ochii Apostolilor să privească chipul Său veșnic și nemuritor, plin de slavă dumnezeiască, scăldat de lumina lină a veșniciei celei nepieritoare, fiind și o aromă a transfigurării finale a lumii, ce se va împlini la sfârșitul istoriei ei, care va deveni un „cer nou și un pământ nou” (Apocalipsa 21,1).
Această minune tainică a avut loc pentru a încuraja pe cei trei Apostoli, mai ales atunci când Îl vor vedea răstignit pe cruce, de aceea Biserica preamărește marea sărbătoare prin cuvintele imnografului: „În munte Te-ai schimbat la Față, Hristoase Dumnezeule, și pe cât au putut ucenicii Tăi au văzut slava Ta, pentru ca atunci când Te vor vedea răstignit, să înțeleagă Pătimirea Ta cea de bună voie și să propovăduiască lumii că Tu ești cu adevărat raza Tatălui” (Condacul de la Schimbarea la Față a Domnului, Mineiul pe August).
Mai târziu, după Înviere, când Apostolii, prin lucrarea Duhului Sfânt vor aduce popoarele în lumina cunoștinței și a dreptei credințe mântuitoare, Apostolul Petru își va reaminti, dând mărturie despre marea minune: „Pentru că noi v-am adus la cunoștință puterea Domnului nostru Iisus Hristos și venirea Lui, nu luându-ne după basme, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noștri, căci El a primit de la Dumnezeu-Tatăl cinste și slavă atunci când, din înălțimea slavei, un glas ca acesta a venit către El: Acesta este Fiul Meu Cel iubit în Care am binevoit, și acest glas noi l-am auzit pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt” (2 Petru 1,16-18).
În timp ce chipul cel veșnic al Domnului strălucea ca soarele, apar lângă el două personaje ale istoriei vechi testamentare, Moise și Ilie, care încep să vorbească cu El despre sfârșitul Său tragic pe care urma să-L împlinească în cetatea Ierusalimului. Taina mântuirii neamului omenesc le era pe deplin cunoscută, cei doi atleți ai legii vechi nefăcând altceva decât profețind timpul venirii Domnului, aspirațiile lor devenind realități. Moise, care auzise doar glasul Domnului ce vorbea cu el prin nor, iar Ilie în muntele Horeb vorbind cu El într-o adiere de vânt lin, priveau icoana Domnului întrupat și fața Lui plină de slavă veșnică. „Acum cei doi proroci Moise și Ilie vedeau pe Apostoli, iar Apostolii pe proroci. Aici și acum s-au întâlnit începătorul Legii vechi, cu dătătorul Legii celei noi. Moise cel vechi și drept a privit pe conaționalii săi, cei ce se învredniciseră a vedea taina mântuitoarei Schimbări la Față a Lui. Ilie, feciorelnicul Legii vechi, s-a întâlnit cu Ioan, ucenicul Domnului, feciorelnicul noului Legământ, Apostolul dragostei și teologul Cuvântului întrupat. Cel ce s-a înălțat în car de foc de pe pământ la ceruri (4 Regi 2,11) „privește pe cel ce va sta rezemat cu capul pe pieptul plin de dumnezeiască dragoste și compătimitoare iertare” (Ioan 13,23).
Acolo, pe munte, s-au întâlnit cele două Testamente, cel al dreptății prin Legea cea călăuzitoare către Hristos, și cel al dragostei și iertării, pe care Mântuitorul unindu-Le în persoana Sa, le-a dăruit Bisericii, învățându-ne că El se află în cel vechi, „tainic prezent începând de la Moise la toți prorocii” (Luca 24,27), iar în cel Nou, direct prin Duhul Sfânt în Biserica Lui, până la sfârșitul veacurilor. Ceea ce acești doi proroci au descris prin tainice cuvinte, a împlinit Domnul cu fapta întrupării Sale. S-au bucurat acești drepți că au văzut ziua aceasta, că făgăduința Tatălui pe munte astăzi s-a împlinit, s-au bucurat Apostolii că li s-a descoperit taina ascunsă de ochii lor și că slava cea de necuprins a Dumnezeirii i-a umbrit prin norul cel luminos. Nu era nevoie de locaș pentru a-i ocroti de trecerea timpului și a intemperiilor vremurilor, pentru că norul cel luminos i-a cuprins, ferindu-i de orice rău, întărindu-i și convingându-i prin glasul celui veșnic: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta ascultați-L” (Matei 17,5). Propunerii lui Petru i se răspunde cu o nouă teofanie (arătare a lui Dumnezeu), ca la momentul Botezului în râul Iordan. De această dată, Dumnezeu vorbește oamenilor dintr-un nor luminos, ceea ce dorește a arăta că omului îi este din nou accesibilă calea către harul dumnezeiesc, pierdut prin neascultare. Dumnezeu, prin harul Său, se va apropia de muritori și-i va sfinți. Sfințirea noastră și a creației se va împlini începând cu ziua întemeierii Bisericii, când Duhul Sfânt va coborî sub chipul luminii și al focului, care nu au numai rol de purificare, ci și de luminare și încălzire spre răspândirea în lume a tainei dreptei credințe, care conduce spre lumina cea veșnică pe tot omul din această lume.
Cuvintele Tatălui ceresc și prezența într-un nor luminos au avut rolul de a da o nouă mărturie despre Fiul Cel întrupat ca Mântuitor al lumii și Călăuzitor spre viața cea veșnică, dar și de a întări cele afirmate în preajma Cezareii lui Filip, doar cu câteva zile în urmă, de către Petru Apostolul. Ca o încununare a mărturisirii credinței apostolice, mărturisirea lui Petru a trebuit să preceadă prezența și cuvintele lui Dumnezeu-Tatăl, Creatorul lumilor văzute și nevăzute, în norul cel luminos. Spre deosebire de arătarea la râul Iordan în timpul Botezului, arătarea pe muntele Tabor este un progres. Dacă la Iordan S-a arătat descoperirea directă a Dumnezeului nostru întreit în Persoane, dar unic în ființă, acum Apostolii au putut vedea cu ochii lor trupești parte din slava dumnezeirii, atât cât li s-a îngăduit.
De aceea, Biserica a contemplat taina acestei mari sărbători, prin cuvintele imunografului: „Veniți să ne suim împreună cu Iisus, Cel ce se suie în muntele cel sfânt, acolo să auzim glasul Dumnezeului Celui viu, al Tatălui Celui fără de început, Care prin nor luminat a mărturisit întru Dumnezeiescul Duh adeverirea ființei Fiului, cea pururea veșnică”. Deci, la momentul Schimbării la Față au participat toate Persoanele Preasfintei Treimi, care din veșnicie au lucrat tainic mântuirea neamului omenesc.
Glasul Tatălui ceresc i-a înfricoșat pe Apostolii prezenți, care „au căzut cu fața la pământ și s-au spăimântat foarte” (Matei 17,6). De la căderea omului prin păcatul neascultării și prin pierderea comuniunii cu Dumnezeu în gândirea paradisului, în om a apărut frica, teama, nesiguranța: „Adame, unde ești? Răspuns-a acesta: Am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci sunt gol și m-am ascuns” (Facere 3,10).
Prezența dumnezeiască care s-a descoperit acum direct, mai mult decât în alte dăți, le-a adus teama și frica în fața tainei de nepătruns. Taina de pe muntele Tabor s-a descoperit pentru a arăta că Dumnezeu a coborât în lume și că dorește a ridica lumea spre luminarea și cunoașterea de sine. Prin Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, taina dumnezeirii devine accesibilă. Ceea ce omul a pierdut prin păcatul neascultării, cauza morții și a răului prezent în lume, prin întruparea Domnului și asemenea trupului omenesc afară de păcat, ni se deschide calea spre paradisul pierdut. Acum, cei trei Apostoli trăiesc anticiparea tainei Împărăției lui Dumnezeu cea fără sfârșit.
Cunoscând firea umană limitată și efemeră, Iisus S-a apropiat atunci de ei, i-a atins, spunându-le: „Sculați-vă și nu vă temeți” (Matei 17,7). De atâtea ori glasul blând al Mântuitorului nostru se adresează celor cuprinși de teamă și nedumerire în fața suferințelor morții, neîmplinirilor. „Nu vă temeți! Deoarece El a coborât și S-a apropiat de noi, a ridicat și Și-a asumat durerile noastre, încredințându-ne că este cu noi în toate zilele” (Matei 28,19), că nu suntem singuri, lăsați pe propriile noastre puteri, care au limite marcate de necunoscut, teamă și incertitudine.
Ridicând ochii în sus – așa cum relatează Sfânta Evanghelie, ucenicii nu au mai văzut decât pe Iisus singur. Cele pline de lumină și măreție dumnezeiască, de bucurie și pace nepieritoare au trecut. Fereastra deschisă spre lumea cea veșnică s-a închis, iar ei au revenit în lumea noastră obișnuită, cu spațiu, timp, suferință, eșec și teamă.
Pregustarea tainei dumnezeirii luase sfârșit. Pe Cel pe care-L vedeau zilnic, asistaseră la minunile și învățăturile Lui, îl priveau nedumeriți, mișcați de gânduri și doriri ascunse, specifice mentalității timpului lor, apropiindu-se de ei Să-i mângâie, încurajându-i: „Nu vă temeți!”. Omul contemporan, în ciuda tehnologiei, progresului științific, rămâne marcat de nesiguranță, frică și teamă în fața atâtor provocări, de limite, de boli incurabile tot mai multe, agresive și fără remedii. Necredința și lipsa de suport sufletesc a omului de astăzi fac din el un om fricos, vulnerabil, căzut pradă propriilor idei distrugătoare, deoarece a uitat să caute lumea cea pururea veșnică în afara lui, în taina credinței păstrată și descoperită în Biserică, care sfințește și înalță, mângâie și încurajează, dă sens și putere celui care caută cele de sus și nu cele de jos, cele veșnice, care nu se sesizează cu ochiul trupesc, ci cu cel sufletesc, care descoperă taina păstrându-o ca pe un mare dar spre izbăvire, vindecare și un nou început.
Cu cât omul contemporan va nega prin cuvânt și fapte taina dreptei credințe, pline de slavă și minune nepieritoare, descoperită pe muntele Taborului și desăvârșită prin Învierea Domnului, cu atât se va vădi prin contrast adevărul triumfător de fapt și viață, și anume că Mântuitorul nostru nu a fost numai smerit, asumându-și chipul (icoana) robului (Filip 2,8), ci plin de lumină și slavă dumnezeiască. Chipul Său veșnic ne descoperă taina Bisericii, care este chemare și îndemn: „Nu vă temeți!”. El a biruit puterea lumii aflate sub forța și imperiul răului. El biruiește prin noi, slujitorii Lui, prin fiecare creștin doritor de viață și nemurire. „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16,33).