Viața Sfintei Cuvioase Pelaghia !

Viața Sfintei Cuvioase Pelaghia
S-a făcut adunare multă de popor și au venit și călugărițele din mănăstirile lor, cu lumânări și cu tămâie și luând în cântări de psalmi cinstitul și sfântul ei trup, cu cinste cuviincioasă, l-au dus în aceeași chilie în care se nevoise și acolo l-au îngropat.

Mare mulțumire suntem datori a da întodeauna Domnului nostru, că nu voiește moartea păcătoșilor, ci așteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lor spre viață, pentru că minunat lucru s-a făcut în zilele noastre, de care eu, păcătosul Iacov, vă scriu vouă, sfinților frați, ca ascultând și citind acestea, să aveți parte de mult folos.

Prea Sfințitul Arhiepiscop al cetății Antiohia, pentru oarecare trebuințe bisericești, a chemat la sine, din cetățile dimprejur, opt episcopi, între care era și omul lui Dumnezeu, Sfântul Non, episcopul meu, care venise de la Iliopoli și mă luase pe mine cu dânsul. Acesta era un bărbat minunat și un desăvârșit călugăr, care pentru viața cea îmbunătățită fusese luat la episcopie, de la mănăstirea care se numește Tavenisiot. Iar când s-au adunat episcopii în biserica Sfântului Mucenic Iulian, au voit ca să audă de la Non cuvânt de învățătură și au șezut toți lângă ușile bisericii, iar Non a început a grăi învățându-i cele ce erau de folos pentru mântuirea ascultătorilor. Și minunându-se toți de sfânta lui învățătură, iată că, pe lângă ușile bisericii, apăru o femeie din cele necredincioase, care era vestită în toată Antiohia pentru desfrâul ei.

Femeia era îmbrăcată cu haine de mare preț, împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare, iar împrejurul ei mergeau mulțime de fecioare și de tineri, îmbrăcați frumos și purtând brățări de aur. Și fața ei era atât de frumoasă, încât oamenii mireni nu se puteau sătura cu vederea frumuseții ei. Aceasta mergând pe lângă noi a umplut tot văzduhul de plăcută mireasmă aromată, iar episcopul, văzând-o mergând fără rușine, având capul descoperit și pieptul gol, și-a închis ochii și, suspinând în taină, și-a întors fața ca de la un mare păcat. Iar fericitul Non, privea cu tot dinadinsul spre dânsa, până ce a trecut din dreptul privirii lor. Și după aceasta întorcându-se către episcopi, a zis: „Nu cumva iubiți voi frumusețea acestei femei?”. Iar el nerăspunzând, Non și-a plecat capul și, plângând, își aduna în băsmăluță lacrimile sale și își udă pieptul cu ele. Apoi, suspinând din adâncul inimii, iarăși i-a întrebat pe episcopi: „Oare nu v-ați îndulcit cumva privind frumusețea ei?”. Iar ei tăceau. Atunci Non a zis: „Cu adevărat, eu am învățat mult de la dânsa, că pe această femeie Domnul o va pune la înfricoșata Sa judecată și o dată cu dânsa vom fi judecați și noi. Pentru că ce socotiți? Câte ceasuri a zăbovit acea femeie în cămara sa, spălându-se, îmbrăcându-se și îmbodobindu-se în multe feluri, uitându-se în oglindă și având toată grija ca să se arate mai frumoasă decât toate femeile înaintea ochilor vremelnicilor săi curtezani?! Iar noi, având în ceruri pe Mirele cel fără de moarte, nu ne îngrijim să ne împodobim sufletul nostru ticălos care este cu totul necurat, gol și plin de rușine, nu ne sârguim să-l spălăm cu lacrimile pocăinței și să-l îmbrăcăm cu podoaba faptelor bune, ca să se arate plăcut ochilor lui Dumnezeu și să nu fie rușinat și lepădat în vremea nunții Mirelui”.

Făcând această învățătură, fericitul Non m-a luat pe mine, păcătosul său diacon, și am mers în chilia în care locuiam, lângă biserica Sfântului Iulian. Și episcopul meu, intrând în cămara sa, s-a aruncat cu fața la pământ și plângea, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, iartă-mă pe mine, păcătosul și nevrednicul, căci grija acelei femei pentru împodobirea trupului a întrecut toată grija mea pentru ticălosul meu suflet, pentru că acea femeie, ca să fie plăcută curtezanilor ei celor pierzători, a pus atâta sârguință spre a fi frumoasă, iar eu nu mă sârguiesc ca să fiu plăcut Ție, Dumnezeul meu, ci petrec în lenevie și în neîngrijire. Cu ce față voi privi la Tine, sau cu ce cuvinte mă voi îndrepta înaintea Ta? Vai mie, păcătosul! Pentru că stând înaintea Sfântului Tău Altar, nu-ți aduc Ție podoabele sufletești pe care Tu le ceri de la mine. Acea femeie s-a făgăduit oamenilor celor muritori, întru deșertăciunea sa, ca să se împodobească pentru plăcerea lor și aceasta face, ceea ce a făgăduit; iar eu m-am făgăduit să-ți plac Ție, Dumnezeului meu, dar am mințit lenevindu-mă. Sărac sunt, nerespectând poruncile Tale, deci n-am nădejde de faptele mele, ci întru a Ta milostivire, prin care nădăjduiesc să mă mântuiesc”. Sfântul Non, grăind așa, se tânguia mult și se ruga și pentru femeia aceea, zicând: „Doamne, să nu pierzi zidirea mâinilor Tale, să nu slujească diavolilor niște frumuseți ca acestea, ci întoarce-o pe ea la Tine, ca să se mărească prin ea numele Tău cel sfânt, pentru că Ție toate Îți sunt cu putință”. Trecând ziua aceea, Duminică noaptea după utrenie, sfântul Non, învățătorul meu, a zis către mine: „Frate Iacove, ascultă visul meu care mi s-a arătat în noaptea asta: Mi se părea că stau într-un colț al Sfântului Altar, săvârșind slujba și, iată, mi s-a arătat o porumbiță neagră, necurată și urâtă, care zbura împrejurul meu și nu puteam suferi murdăria ei, iar când diaconul a zis: „Câți sunteți chemați, ieșiți”, porumbița a zburat și n-am mai văzut-o până nu s-a terminat liturghia. Iar după săvârșirea liturghiei, când noi ieșeam din biserică, am văzut acea necurată porumbiță zburând iarăși împrejurul meu și eu, întinzând mâna, am prins-o și am aruncat-o în apa care era în pridvorul bisericii; și acolo acea porumbiță s-a spălat de toată necurățenia, devenind curată și albă ca zăpada și a zburat spre înălțimi, făcându-se nevăzută”. Spunându-mi acest vis, fericitul Non m-a luat și am mers în soborniceasca biserică împreună cu ceilalți arhiepiscopi unde, sărutând pe arhiepiscop, au săvârșit dumnezeiasca Liturghie. Iar după săvârșirea sfintei slujbe arhiepiscopul Antiohiei a poruncit fericitului Non să grăiască învățături pentru popor. Iar el a grăit după înțelepciunea lui Dumnezeu, învățând poporul; și cuvintele lui nu erau alcătuite cu meșteșugul înțelepciunii lumii acesteia, ci simple și înțelese de toți și lucrătoare, pentru că Duhul Sfânt vorbea prin gura lui. Și din cele vorbite se întrezărea înfricoșata judecată a păcătoșilor și răsplătirea drepților. Și tot poporul era atât de umilit de cuvintele lui, încât pământul era ud de lacrimile lor.

Apoi, după rânduiala milostivului Dumnezeu, s-a întâmplat că desfrânata aceea a intrat în biserică, ea care niciodată nu intrase în biserică și nici nu și-a adus niciodată aminte de păcatele sale. Acea desfrânată, auzind învățătura sfântului Non, a înțeles frica de Dumnezeu și, gândind la păcatele sale și la muncă veșnică pentru ele, a început a vărsa pâraie de lacrimi, amintindu-și de păcatele ei. Și având inima zdrobită nu putea să se oprească din plâns și a poruncit la două slugi ale sale, zicându-le: „Așteptați aici și când va ieși acel sfânt bărbat care a grăit învățătura lui Dumnezeu, să mergeți după el și să vedeți unde găzduiește și, întorcându-vă, să-mi spuneți”. Iar tinerii i-au îndeplinit porunca și îi spuseră că acel om găzduiește lângă biserica Sfântului Mucenic Iulian. Și ea, îndată, a scris cu mâna ei următoarea scrisoare către fericitul Non: „Sfântului ucenic al lui Hristos, scriu eu, păcătoasa și ucenica diavolului, această scrisoare: am auzit despre Dumnezeul tău că a plecat din ceruri și S-a pogorât pe pământ, nu pentru cei drepți, ci ca să-i mântuiască pe cei păcătoși. Și atât de mult S-a smerit, încât a mâncat și cu vameșii; El, spre Care heruvimii nu îndrăznesc a privi, a locuit cu păcătoșii și a vorbit cu desfrânatele; deci, domnul meu, de ești adevărat rob a lui Hristos, precum aud de la creștini, nu mă lepăda pe mine care voiesc a veni prin tine către Mântuitorul lumii pentru a vedea sfânta Lui față”.

Trimițând sfântului o astfel de scrisoare, acesta a citit-o și i-a răspuns așa: „Orice plan vei avea tu, să știi că ești arătată lui Dumnezeu și tu și gândul tău și scopul tău, însă îți zic: să nu mă ispitești, căci eu păcătosul sunt slujitorul lui Dumnezeu. De ai cu adevărat bunăvoință să crezi în Dumnezeul meu și dacă dorești să mă vezi, sunt cu mine și ceilalți episcopi, deci vino și mă vei vedea înaintea lor, iar de voi fi singur, nu mă vei putea vedea”. Citind acestea, păcătoasa s-a umplut de mare bucurie și a alergat la biserica Sfântului Iulian și a dat de știre Sfântului Non despre venirea ei. Iar el, ducând cu sine pe ceilalți episcopi, a poruncit femeii să vină înaintea lui.

Femeia, intrând înaintea soborului sfinților episcopi, s-a aruncat la pământ plângând și a sărutat picioarele Sfântului Non, zicând: „Mă rog ție, domnul meu, să urmezi învățătorului tău, Domnului Iisus Hristos, arată-mi darul tău și fă-mă creștină, pentru că eu sunt marea păcatelor și adâncul fărădelegilor, deci, spală-mă pe mine prin Botez”. Atunci toți episcopii și clericii care se aflau acolo aveau fețele scăldate în lacrimi văzând pe acea desfrânată că vine cu atâta pocăință și credință să se pocăiască. Și abia a putut fericitul să o ridice de la picioarele sale, apoi a zis către dânsa: „Pravila bisericească poruncește a nu fi botezată o desfrânată fără garanți, ca să nu se întoarcă iarăși la viața ei desfrânată”. Iar ea, auzind acest răspuns, iarăși s-a aruncat la picioarele lui și ca și păcătoasa din Evanghelie care a spălat picioarele lui Hristos, așa a făcut și aceasta și a spălat picioarele lui Non și le-a șters cu părul capului său, zicând: „Vei da seama lui Dumnezeu pentru sufletul meu, dacă nu mă vei boteza pe mine astăzi; din mâinile tale să ceară Dumnezeu sufletul meu și asupra ta să cadă faptele mele cele rele și de mă vei îndepărta nebotezată vei fi pricinuitor vieții mele desfrânate și necurate. De nu mă vei face pe mine acum străină de faptele mele cele rele, mă voi lepăda de Dumnezeul tău și mă voi închina idolilor. De nu mă vei face pe mine astăzi mireasa lui Hristos și de nu mă vei aduce la Dumnezeul tău, să nu mai ai parte de El și de sfinții Lui”.

Atunci toți au preamărit pe iubitorul de oameni Dumnezeu, auzind și văzând pe o desfrânată ca aceasta aprinzându-se cu atâta dumnezeiască râvna. Apoi fericitul m-a trimis îndată pe mine, smeritul Iacov, la arhiepiscop ca să-i spun despre acest lucru, iar el, auzind, s-a bucurat foarte mult și a zis către mine: „Mergi și spune-i episcopului tău așa: Cinstite părinte, pe tine te așteaptă lucrul acesta, pentru că știu bine că ești gura lui Dumnezeu care a zis: de vei scoate cinstit din nevrednic, ca gura mea vei fi”. Și chemând pe Cuvioasa Romana, care era întâia diaconiță bisericească, a trimis-o pe aceasta cu mine.

Venind, am aflat pe Pelaghia zăcând încă la pământ, la picioarele fericitului Non, care abia a ridicat-o, zicându-i: „Scoală-te, fiică, ca să înveți cele ce-ți lipsesc pentru Botez”. Iar ea s-a sculat și episcopul a zis către dânsa: „Mărturisește-ți întâi păcatele”. Iar ea plângând a răspuns: „Dacă-mi voi cerceta conștiința mea, niciun lucru bun nu voi afla și știu că păcatele mele sunt mai multe decât nisipul mării și apa mării nu ajunge pentru spălarea faptelor mele celor necurate. Însă nădăjduiesc spre Dumnezeul tău că-mi va ușura sarcina fărădelegilor mele și va căuta cu milostivire spre mine”. Apoi episcopul a întrebat-o: „Care îți este numele?”. Iar ea a răspuns: „De către păriții mei am fost numită Pelaghia, iar cetățenii Antiohiei mi-au pus numele Margareta, pentru podoabele mele cele frumoase și de mult preț cu care m-au înfrumusețat păcatele mele”.

Atunci episcopul a învățat-o credința și a botezat-o în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, a uns-o cu Sfântul Mir și a împărtășit-o cu preacuratul și de viață făcătorul Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos pentru iertarea păcatelor. Iar Romana, diaconița, i-a fost maică duhovnicească, primind-o din baia Botezului; apoi, luând-o din Biserică, a dus-o în Catechumenie, pentru că și noi găzduiam acolo. Iar fericitul Non a zis către ceilalți episcopi: „Veniți la ospăț, fraților, și să ne bucurăm cu îngerii lui Dumnezeu că am găsit oaia cea pierdută, și să gustăm undelemn și vin cu veselie duhovnicească”. Apoi, venind toți, au mâncat cu cea nou botezată; iar diavolul a început a striga în auzul tuturor și glasul lui se asemăna cu un glas de om tânguindu-se și zicând: „Amar, amar, ce rabd eu de la bârfitorul acesta băutor de vin! O, răule bătrân! Oare nu ți-au ajuns ție cei treizeci de mii de sarazini pe care i-ai răpit de la mine și i-ai botezat? Nu ți-a ajuns ție cetatea Iliopolii care cândva era a mea și toți cei care viețuiau în ea se închinau mie, iar tu i-ai luat de la mine și i-ai dus la Dumnezeul tău? Și acum mi-ai tăiat și cea din urmă nădejde. Ce voi face eu de acum, călugăre înșelător și cu nărav rău? Nu vreau să-ți mai rabd vicleșugurile tale! Blestemată este ziua în care te-ai născut tu, rău bătrân, pentru că pâraiele lacrimilor tale mi-au risipit casa mea și au făcut-o pustie”. Și astfel plângând diavolul, striga înaintea ușilor caselor în care eram și au auzit glasul lui toți cei care erau acolo. Și iarăși a zis diavolul către cea din nou botezată: „Asta mi-ai făcut, doamnă Pelaghia? Și tu ai urmat lui Iuda care fiind în cinste apostolească a vândut pe Domnul său. Asemenea și tu mi-ai făcut”. Atunci episcopul i-a poruncit roabei lui Dumnezeu, Pelaghia, ca să se întărească cu semnul crucii. Iar ea făcând semnul crucii pe fața sa, a zis către diavol: „Să te gonească pe tine Iisus Hristos, care m-a izbăvit de tine”. Și acestea zicându-le, îndată a fugit diavolul.

Apoi, după două zile, în timp ce Pelaghia dormea cu cuvioasa Romana, maică să cea duhovnicească, venind diavolul a deșteptat-o și a început a grăi către dânsa: „Scumpa mea doamnă Margareta, ce rău ți-am făcut eu? Nu te-am îmbogățit eu cu aur și cu argint? Oare nu te-am împodobit eu cu pietre de mare preț, cu salbe și cu haine? Deci, rogu-mă ție, să-mi spui cu ce te-am mâhnit? Eu sunt gata a îndeplini porunca ta, numai tu să nu mă lași să mă fac de râs”. Însă ea, înarmându-se cu semnul sfintei cruci, i-a zis: „Domnul meu Iisus Hristos, care m-a răpit pe mine din ghiarele tale și m-a făcut mireasă a cereștii Sale împărății, Acela să te gonească de la mine”. Și diavolul îndată a pierit, iar Pelaghia a deșteptat-o îndată pe Sfânta Romana, zicându-i: „Roagă-te pentru mine, maica mea, căci mă necăjește pe mine diavolul”. Iar maică a zis către dânsa: „Fiică, să nu te înfricoșezi de el, căci acum se teme el de tine și se cutremură de umbra ta”.

A treia zi după botezul ei, Pelaghia a chemat pe una din slugile sale și i-a zis: „Mergi în casa mea și înscrie toate câte sunt în lăzile mele cu aur și apoi toate podoabele mele să le aduci aici”. Și ducându-se slujnica a făcut toate cele poruncite de Pelaghia. Iar fericită Pelaghia, chemând pe Sfântul episcop Non, i-a dat toate bogățiile în primire, zicându-i: „Aceasta este averea cu care m-a îmbogățit pe mine satana și, iată, o dau toată în sfintele tale mâini, ca să faci cu ea ce vei voi tu, căci mie mi se cade ca de acum să caut bogățiile Domnului meu Iisus Hristos”. Și fericitul episcop, chemând pe economul bisericii, i-a dat înaintea tuturor toată bogăția Pelaghiei, și i-a zis: „Te jur pe tine cu numele Sfintei și nedespărțitei Treimi să nu duci în episcopie nimic din aurul acesta, nici în Biserica lui Dumnezeu să nu duci nimic și nici în casa ta sau a vreunuia din clerici să nu duci nimic, ci tot ce este aici să împarți orfanilor și neputincioșilor, căci așa se cuvine, ca cele ce sunt rău adunate să se împartă bine, iar bogăția strânsă prin păcat să se facă bogăție a dreptății. Și de vei călca acest jurământ, anatema să fie casa ta și partea ta să fie cu cei ce ziceau: „Ia-L, ia-L, răstignește-L pe El”. Iar roaba lui Dumnezeu, Pelaghia, nu și-a oprit nimic din averea aceea pentru hrana sa, căci era hrănită de Cuvioasa Romana diaconița, de vreme ce se jurase că să nu guste din bogățiile păcatului. Apoi, chemând pe toate slugile și slujnicele sale, le-a eliberat, dând fiecăruia destul aur și argint și le-a spus: „Eu, fiilor, vă eliberez din vremelnicele slujbe, iar voi să vă sârguiți să vă eliberați din robia acestei deșarte lumi plină de păcate. Ca, precum în lumea aceasta am petrecut împreună, așa să ne învrednicim a fi împreună și în viața cea fericită”. Și acestea zicând către dânșii, i-a eliberat.

În a opta zi, când trebuia, după obiceiul celor din nou botezați, să scoată hainele cele albe primite la botez, fiind Duminică, Pelaghia s-a sculat foarte de dimineață s-a dezbrăcat de hainele cele albe în care se îmbrăcase la botez și s-a îmbrăcat într-o haină aspră de păr. Și luând pe deasupra o haină veche a fericitului Non, a ieșit în taină din cetatea Antiohiei și nimic nu s-a mai știut de ea. Iar Romana, diaconița, se tânguia cu mâhnire pentru dânsa. Dar Dumnezeu, care le știe pe toate, a descoperit fericitului Non că Pelaghia s-a dus la Ierusalim și Non o mângâia pe Romana, zicându-i: „Nu mai plânge, fiică, ci bucură-te, căci Pelaghia, la fel ca și Maria, calea cea bună și-a ales, de la care nu se va abate”. După puține zile arhiepiscopul ne-a eliberat și ne-am dus la locul nostru. După trei ani am dorit să merg la Ierusalim să mă închin Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos și m-am rugat episcopului meu, fericitul Non, să-mi dea voie să merg acolo. Iar el, dându-mi voie, mi-a zis: „Frate Iacove, când vei merge la sfintele locuri să cauți un călugăr care se numește Pelaghie; acela este famen, dar foarte îmbunătățit și locuiește acolo în ascuns și, aflându-l, să vorbești cu dânsul, pentru că mult te vei folosi de la el, căci este adevăratul rob a lui Hristos și călugăr desăvârșit”. Iar acestea le spunea Non pentru roaba lui Dumnezeu Pelaghia, dar nu m-a lămurit despre dânsa cu de-amănuntul, pentru că Pelaghia, ducându-se la Ierusalim și-a zidit o chilie în muntele Eleonului, unde Domnul nostru se ruga odinioară și, acolo închizându-se, viețuia după Dumnezeu.

Deci, sculându-mă, am mers la sfintele locuri și m-am închinat Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos și cinstitei Cruci, iar a doua zi am început să-l caut pe monahul cu numele Pelaghie, așa precum mi-a poruncit episcopul meu, și l-am aflat în chilia lui în muntele Eleonului. Chilia nu avea ușă, ci era zidită în toate părțile și numai o fereastră mică am văzut în perete și am bătut în ea; deschizând-o roaba lui Dumnezeu și văzându-mă, m-a recunoscut, însă nu mi-a spus toate despre sine, dar eu n-am mai cunoscut-o, căci cum puteam să recunosc pe aceea care dintr-atâta frumusețe se veștejise ca o floare? Ochii ei se afundaseră adânc în orbite, iar trăsăturile feței ei se schimbaseră din cauza înfrânării peste măsură de la toate. Și toți locuitorii Ierusalimului o luau drept famen și nimeni n-a înțeles că ea este femeie, nici eu însumi n-am știut ceva de dânsa, de vreme ce episcopul meu mi-a spus că este un famen călugăr. Și am fost binecuvântat de dânsa ca de un bărbat călugăr. Iar ea mi-a zis: „Cu adevărat, frate, oare nu ești tu Iacov, diaconul fericitului episcop Non?”. Iar eu m-am minunat că mi-a spus pe nume și că m-a cunoscut că sunt diaconul fericitului Non și i-am răspuns: „Așa este, părintelui meu”. Iar ea mi-a zis: „Să spui episcopului tău să se roage pentru mine, căci cu adevărat este bărbat sfânt și apostol al lui Iisus Hristos”. Și iarăși mi-a mai zis: „Și ție, fratele meu, mă rog ca să te rogi pentru mine”. Și acestea, zicându-mi, a închis ferestruica și a început a citi ceasul al treilea, iar eu, făcându-mi rugăciunea, m-am dus și mult m-am folosit de vederea eicea asemenea cu îngerii și de vorbele ei cele dulci. Apoi, plecând de la dânsa, am umblat prin mănăstire, cercetând pe frați și vorbind cu sfinții bărbați și am avut mult folos și binecuvântări de la dânșii. Și prin toate mănăstirile se dusese vestea despre famenul Pelaghie și toți se foloseau de viața lui și de aceea am dorit să merg iarăși la dânsul și să mă mângâi de vorbă lui cea folositoare de suflet.

După ce am venit iarăși la chilia lui și am bătut în fereastră, am îndrăznit a-l chema pe nume, zicându-i: „Deschide-mi, Avvo Pelaghie!”. Iar el nu mi-a răspuns nimic. Eu am socotit că face rugăciune sau că se odihnește și am așteptat puțin, apoi iarăși am bătut, rugându-l să-mi deschidă, dar iarăși n-a răspuns nimeni; și după puțină vreme am bătut din nou. Și am petrecut așa trei zile, șezând lângă ferăstruică, pentru că am dorit mult să-l văd, să-i văd sfânta lui față și să capăt binecuvântare de la el, dar nu s-a auzit nici un glas. Și am zis atunci în mine: ori s-a dus din chilia aceasta și nu mai este nimeni în ea, ori a murit. Și am îndrăznit a forța ferestruica și l-am văzut zăcând mort la pământ și atunci m-am înspăimântat și am început a plânge, căci nu m-am învrednicit să capăt binecuvântarea lui cea de pe urmă. Și, închizând ferăstruică, am alergat la Ierusalim și am spus sfinților părinți care viețuiau acolo că a murit Avva Pelaghie, famenul. Și îndată vestea a străbătut tot Ierusalimul, cum că Sfântul Pelaghie, monahul cel purtător de semne, a adormit întru Domnul. Apoi s-au adunat călugării din toate mănăstirile și toată cetatea Ierusalimului și Ierihonului și cea din părțile Iordanului, precum și mulțime mare de popor, pentru îngroparea sfintelor lui moaște. Și, spărgând ferestruică, au făcut o intrare cât să poată intra un om, prin care au intrat niște bărbați cucernici și au scos afară cinstitele moaște. Apoi a venit Patriarhul Ierusalimului cu mare mulțime de părinți și au început, după obicei, a unge trupul cu arome și atunci au văzut că famenul era femeie și, înălțând glas cu lacrimi, au strigat, zicând: „Minunat ești între sfinți, Dumnezeule, că ai și pe pământ sfinți ascunși, nu numai bărbați, ci și femei”. Și a voit ca să tăinuiască aceasta de popor, dar n-a putut, de vreme ce Dumnezeu nu voia să tăinuiască, ci să arate și să preamărească pe roaba Sa.

S-a făcut adunare multă de popor și au venit și călugărițele din mănăstirile lor, cu lumânări și cu tămâie și luând în cântări de psalmi cinstitul și sfântul ei trup, cu cinste cuviincioasă, l-au dus în aceeași chilie în care se nevoise și acolo l-au îngropat.

Aceasta este viața celei ce a fost desfrânata și astfel a fost întoarcerea femeii celei piedute, astfel au fost ostenelile și nevoințele ei, prin care a plăcut lui Dumnezeu și prin care fie ca și noi să câștigăm milă în ziua judecății Domnului nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine mărirea cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

© doxologia.ro