Viața Sfinților Andronic și Atanasia .

sistem de învăţământ

Adrian Petru CodilăȘcoala Gimnazială, Băuțar (Caraș-Severin)9 oct. 2024

Viața Sfântului Cuvios Andronic și a Sfintei Cuvioase Atanasia .

Sfinții Andronic și Atanasia, viețuind cu cinste și cu dumnezeiască plăcere, s-au înfrumusețat cu toate bunătățile, iar bogăția lor, întru care erau îndestulați, o împărțeau în trei părți: o parte o dădeau la săraci, alta o dădeau pentru împodobirea bisericii, iar altă o țineau pentru trebuința casei lor.

În vremea lui Teodosie cel Mare, împăratul grecesc, era un om în Antiohia anume Andronic, care se îndeletnicea cu meșteșugul de zlătar (lucrător de aur și argint). Acesta a luat de nevastă pe fiica altui zlătar, pe care îl chema Ioan. Numele acestei femei era Atanasia, care însemnează „nemurire”, căci, cu adevărat, slavă nepieritoare și-a câștigat prin viața ei cea sfântă, precum va arăta sfârșitul vieții ei.

Andronic și Atanasia, viețuind cu cinste și cu dumnezeiască plăcere, s-au înfrumusețat cu toate bunătățile, iar bogăția lor, întru care erau îndestulați, o împărțeau în trei părți: o parte o dădeau la săraci, alta o dădeau pentru împodobirea bisericii, iar altă o țineau pentru trebuința casei lor. Și erau cinstiți și iubiți de toți ceilalți cetățeni pentru blândețea și faptele lor cele bune. Ei au avut un fiu căruia i-au pus numele Ioan. Iar după aceea li s-a născut și o fiică căreia i-au dat numele de Maria. Apoi, după nașterea celor doi copii, n-au mai voit a se cunoaște trupește, ci viețuiau ca frate și soră, iar sârguință și grija lor cea mare era pentru săraci, pentru că-i cercetau pe cei bolnavi, îi spălau, îi hrăneau, îi îmbrăcau și cu averea lor erau mângâierea străinilor și săracilor. Și în toate săptămânile, miercurea și vinerea o petreceau în post și în rugăciuni. Viețuind ei așa, a voit Dumnezeu să-i cheme la viața cea mai desăvârșită ca, lăsându-le toate, să meargă după Domnul lor Iisus Hristos, Care ne-a lăsat nouă pildă să urmăm pașilor Lui. După doisprezece ani ai vieții lor casnice, a venit într-o zi Atanasia de la biserică după cântarea de dimineață și i-a găsit pe amândoi copiii ei gemând, iar ea, tulburându-se, a stat aproape de patul lor. Andronic a venit mai târziu de la biserică și a început a o striga pe femeia lui, iar ea a răspuns: „Nu te mânia pe mine, domnul meu, de vreme ce copiii noștri sunt cuprinși de febră mare”. Și, pipăindu-i, Andronic i-a aflat așa cum îi spusese Atanasia și suspinând, a zis: „Fie voia Domnului”. Apoi s-a dus afară din cetate, la biserica Sfântului Mucenic Iulian, pentru că acolo erau îngropați părinții lui și zăbovind în biserică la rugăciune, până la al șaselea ceas, în acea vreme au murit amândoi copiii lui: fiul său, Ioan, care avea doisprezece ani, și fiica sa, Maria, care avea zece ani.

Întorcându-se Andronic de la rugăciune, a auzit în casa sa plângere și tânguire și, mâhnindu-se, a alergat în grabă și a găsit acolo multă lume adunată în curtea lui, iar amândoi copiii zăceau morți. Intrând în camera sa de rugăciune, s-a aruncat înaintea chipului Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zicând cuvintele dreptului Iov: „Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi duce. Domnul a dat, Domnul a luat, precum a voit Domnul așa a făcut, fie numele Domnului binecuvântat în veci”. Atanasia, plângând pentru fiii săi, atât de mult a slăbit din pricina mâhnirii încât era aproape de moarte, pentru că zicea: „Să mor și eu ca fiii mei”. Iar când au fost îngropați fiii lor s-au adunat toți cetățenii și a venit însuși patriarhul cu tot clerul său. Copiii au fost îngropați în biserica Sfântului Iulian, acolo unde erau îngropați și bunicii lor.

Atanasia, după îngroparea copiilor, nu mai voia să meargă în casa ei, ci ședea lângă mormântul lor, plângând, iar la miezul nopții i s-a arătat Sfântul Mucenic Iulian, în chipul unui călugăr, și i-a zis: „O, femeie! pentru ce nu lași pe cei ce sunt aici să se odihnească!”. Iar ea a răspuns: „Nu te mânia pe mine, Sfinte Iulian, de vreme ce sunt mâhnită, pentru că doi copii am avut și i-am îngropat astăzi pe amândoi”. Iar el a zis: „Câți ani aveau copiii tăi?”. A răspuns ea: „Unul avea doisprezece ani, iar celălalt avea zece ani”. Și a întrebat-o sfântul: „Dar de ce plângi pentru dânșii? Mai bine ai face de ai plânge pentru păcatele tale. Căci îți zic ție: în chipul în care firea omenească caută mâncare, pe care trebuie s-o aibă, așa și copiii se hrănesc cu bunătățile cerești de la Hristos, pe care Îl roagă, zicând: Dreptule Judecător, ne-ai lipsit de cele pământești și pentru aceasta nu ne lipsi de bunătățile cerești”. Iar ea, auzind acestea, și-a schimbat mâhnirea în bucurie, și a zis: „Dacă fiii mei viețuiesc în ceruri, apoi de ce plâng eu?”. Apoi s-a întors ca să vorbească mai mult cu cel ce i se arătase și nu l-a mai văzut și l-a căutat prin toată biserica, dar nu l-a mai aflat. Apoi l-a întrebat pe portarul care păzea ușa bisericii, zicând: „Unde este părintele acela care a vorbit acum cu mine?”. Portarul i-a răspuns: „Nu vezi că ușile sunt încuiate și nu a intrat nimeni aici? Apoi de ce zici că a vorbit cineva cu tine?”.

Atunci Atanasia a cunoscut că aceea a fost vedenie și s-a înspăimântat și, ducându-se la casa ei, a povestit bărbatului ei ceea ce văzuse și auzise și apoi s-a mângâiat și s-a liniștit. Și Atanasia a zis către Andronic: „Domnul meu, încă de când trăiau copiii noștri voiam să-ți spun, dar mă îndoiam și iată că acum, după moartea lor, te rog să mă duci pe mine la o mănăstire, ca să-mi plâng acolo păcatele mele, căci Domnul, luându-i pe copiii noștri, ne va face pe noi mai buni la slujba Sa”. Iar el i-a zis: „Să mergi să-ți cercetezi gândul tău o săptămână și de nu-ți vei schimba acest gând, ne vom sfătui despre aceasta amândoi”. Iar ea, așteptând multe zile, nu și-a schimbat gândul, ci cu mai mult dor s-a umplut de viața singuratică și cerea voie de la bărbatul ei s-o lase la mănăstire. Iar Andronic a vorbit cu tatăl ei și i-a zis: „Iată, noi vrem să mergem la sfintele locuri ca să ne închinăm, iar ție îți încredințăm casa și toată averea noastră și ne rugăm ție, de ni se va întâmpla ceva rău pe cale, să împarți averea noastră la cei care au trebuință, iar casa noastră s-o faci bolniță pentru săraci și gazdă pentru străini”.

Andronic, încredințându-și casa și averea socrului său, i-a eliberat pe toți slujitorii săi. Apoi, într-o noapte, Andronic și Atanasia s-au sfătuit amândoi, au luat puțină avere pentru călătorie și, nefiind știuți de nimeni, au ieșit din casa lor și au apucat calea străinătății, încredințându-se voinței lui Dumnezeu. Și, trecând de cetate, fericită Atanasia, întorcându-se, a văzut de departe casa sa și căutând spre cer a zis: „Dumnezeule, Cel ce ai zis lui Avraam și Sarei: „Ieși din pământul tău și din neamul tău și mergi în pământul pe care ți-l voi arăta ție”, Tu caută și spre noi și du-ne pe noi întru frica Ta. Iată, pentru Tine am lăsat casa noastră deschisă, deci să nu ne închizi nouă ușile împărăției Tale”. Apoi, plângând amândoi, au mers în calea lor.

Ajungând la Ierusalim, s-au închinat la sfintele locuri și, vorbind cu mulți părinți, au luat binecuvântare de la dânșii. Apoi s-au dus și în Alexandria, ca să se închine Sfântului Mucenic Mina. Andronic a văzut pe un mirean sfădindu-se cu un călugăr și a zis către mirean: „De ce te sfădești cu călugărul?”. Mireanul a răspuns: „Călugărul a închiriat dobitocul meu ca să meargă la schit și eu i-am zis: „Să mergem acuma, ca să călătorim noaptea și dimineață, la ora zece, vom ajunge la schit mai înainte de a se ivi arșița cea mare”, iar el nu vrea să mă asculte”. Apoi Andronic l-a întrebat: „Mai ai și un alt dobitoc?”. Omul a răspuns: „Mai am”. Iar Andronic a zis: „Mergi și adu-l ca să-l închiriez de la tine, de vreme ce și eu vreau să merg la schit”. Și Andronic a zis soției sale: „Tu să rămâi aici, până ce voi merge la schit, ca să mă binecuvânteze părinții”. Iar ea i-a răspuns: „Ia-mă și pe mine cu tine”. El i-a răspuns: „Nu este obiceiul să meargă și femeile la schit”. Apoi ea, plângând, i-a grăit lui: „Dă-ți cuvânt în fața Mucenicului Mina că mă vei duce și mă vei lăsa în mănăstirea de maici”. Iar el a făgăduit să-i îndeplinească dorința, apoi au mers la schit și au fost binecuvântați de către părinții schitului.

Auzind de părintele Daniil, a mers la dânsul și s-a plecat cu smerenie înaintea lui, iar după rugăciune, vorbind cu el, i-a spus toate cele despre dânsul și despre soția lui Atanasia. Apoi cuviosul Daniil i-a grăit: „Să aduci pe soția ta și vă voi scrie carte la Tebaida, ca să o duci pe ea acolo și să o așezi în mănăstirea de femei”. Și, mergând, Andronic a adus-o noaptea pe fericită Atanasia la sfântul stareț Daniil, care, vorbind cu dânșii cuvinte de mântuire foarte folositoare, le-a scris o scrisoare, i-a binecuvântat și i-a trimis la mănăstirea Tavenisiotului. Și mergând acolo, fericitul Andronic a așezat-o pe sfânta sa soție, Atanasia, în mănăstirea de femei și îmbrăcându-se în chipul îngeresc (adică s-a făcut călugăriță), petrecea o viață îngerească. Iar Andronic s-a întors la cuviosul părinte Daniil care l-a făcut călugăr și, învățându-l viața cea îmbunătățită, i-a dat o chilie ca să viețuiască liniștit și singur într-însa.

Fericitul Andronic a petrecut în liniște doisprezece ani, nevoindu-se în călugărie. După acești ani, a rugat pe părintele Daniil să-l lase să se ducă la Ierusalim, să se închine sfintelor locuri, iar părintele Daniil, făcând rugăciune și binecuvântându-l, l-a lăsat să plece. Apoi părintele Andronic, mergând în părțile Egiptului, a stat să se odihnească puțin sub un molift și, după rânduiala lui Dumnezeu, a văzut-o pe fericită Atanasia, femeia lui, care mergea în chip bărbătesc și s-a închinat ca altui părinte. Și Atanasia l-a recunoscut pe bărbatul ei, dar el nu a recunoscut-o căci cum era cu putință să o mai recunoască, când fața i se vestejise de înfrânare și era neagră și pe lângă acestea își schimbase și portul, luând îmbrăcăminte bărbătească. Și l-a întrebat pe soțul ei, zicând: „Oare nu ești tu ucenicul părintelui Daniil, care te numești Andronic?”. Iar el a răspuns: „Eu sunt”. Apoi iarăși l-a întrebat: „Unde mergi, avvo Andronic?”. Iar el a răspuns: „Merg la locurile sfinte pentru a mă închina acolo. Dar tu – a întrebat Andronic – unde mergi și care îți este numele?”. Ea a răspuns: „Mă duc și eu la sfintele locuri și mă numesc Atanasie” (pentru că acum își schimbase numele din Atanasia și se numea Atanasie). Și a zis Andronic: „Să mergem împreună”, iar Atanasie a răspuns: „De voiești să mergi împreună cu mine, apoi să pui pază gurii tale, ca să călătorim în tăcere”. Iar el a zis: „Bine, așa să fie precum voiești tu”. Atunci a grăit Atanasie: „Să mergem dar, și rugăciunile sfântului tău stareț să ne întărească”.

Ajungând la sfânta cetate a Ierusalimului, au înconjurat toate sfintele locuri și au mers în Alexandria ca să se închine Sfântului Mucenic Mina. Rugându-se acolo, Atanasie a zis către părintele Andronic: „Părinte, voiești să stăm amândoi într-o chilie”. Andronic a răspuns: „Să stăm, însă mai întâi îl vom întreba pe sfântul dacă ne va da voie ca să petrecem împreună”. Iar Atanasie a zis: „Mergi și întreabă, iar eu te voi aștepta în schitul ce se cheamă al optsprezecelea. Și de-ți va da voie părintele să vii la mine, precum am călătorit în tăcere, tot așa să petrecem în tăcere și în chilie. Iar de nu vei putea să petreci în tăcere, să nu vii la mine, căci chiar dacă părintele va porunci, nu vreau să viețuiesc acolo unde nu ar fi tăcere”. Și mergând Andronic la avva Daniil, i-a spus toate cele despre Atanasie, iar Daniil i-a zis lui Andronic: „Mergi și să petreci cu Atanasie în tăcere, de vreme ce este un călugăr desăvârșit”. Apoi Andronic l-a luat pe Atanasie și l-a dus în chilia sa unde au petrecut în tăcere și cu frica lui Dumnezeu alți doisprezece ani; iar Andronic n-a cunoscut că Atanasie este soția lui, pentru că dânsa se rugă cu tot dinadinsul lui Dumnezeu să nu fie recunoscută de bărbatul ei. Avva Daniil venea deseori la dânșii și îi învăța.

Odată, fiind la dânșii și vorbindu-le mult despre folosul sufletului, după ce a terminat, se întorcea la chilia lui și mai înainte de a ajunge la chilie, l-a ajuns fericitul Andronic și i-a zis: „Părinte Daniile, părintele Atanasie se duce către Domnul”. Întorcându-se înapoi părintele stareț, l-a găsit pe părintele Atanasie cuprins de febră mare, iar acesta a început a plânge și starețul i-a zis: „Trebuie să te bucuri, de vreme ce mergi să-L întimpini pe Hristos, iar nu să plângi”. Atanasie i-a răspuns: „Nu plâng pentru mine, ci pentru părintele Andronic. Dar să ai dragoste, părinte, căci după îngroparea mea vei găsi o scrisoare sub căpătâiul meu și după ce o vei citi să i-o dai părintelui Andronic”. Apoi Atanasie, făcându-și rugăciunea, s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine și s-a dus către Domnul.

Când au venit frații ca să-i îngroape trupul au aflat că era femeie cu firea, iar avva Daniil a găsit sub căpătâiul ei scrisoarea și, după ce a citit-o, i-a dat-o lui Andronic. Abia atunci acesta a cunoscut că părintele Atanasie era femeia lui și toți au preamărit pe Dumnezeu. Apoi această s-a auzit în toate lavrele și avva Daniil a chemat pe toți părinții din Egipt și din pustiul cel mai depărtat, și s-au adunat toate lavrele Alexandriei și călugării care purtau haine albe (pentru că așa era obiceiul unora de a umbla în haine albe), și au îngropat cu mare cinste sfântul trup al fericitei Atanasia, preamărind pe Dumnezeu care i-a dat o astfel de răbdare. După îngroparea ei, părintele stareț a rămas cu Andronic până la a șaptea zi, făcând pomenirea celei ce murise, și a voit să-l ia pe părintele Andronic în chilia sa. Însă Andronic l-a rugat, zicând: „Lasă-mă părinte, ca să fiu îngropat și eu aici, lângă doamna mea, Atanasia”. Și lăsându-l, starețul s-a dus, dar n-a ajuns până la chilie, când un călugăr ajungându-l din urmă, i-a zis: „Părintele Andronic se duce către Domnul”. Starețul a trimis pe cineva pe urma călugărilor care plecaseră și le-a zis: „Întoarceți-vă cu mine înapoi la părintele Andronic”. Iar ei, întorcându-se, l-au găsit pe părintele Andronic încă viu și au fost binecuvântați de dânsul. Sfârșindu-se cu pace părintele Andronic, s-a ivit neînțelegere mare între părinții schiteni, pentru că locuința Cuviosului Andronic și a fericitei Atanasia fusese între două schituri: între schitul cu numărul optsprezece și între schitul celor ce purtau haine albe; de aceea cei cu haine albe ziceau că al lor este fratele Andronic și îl vor lua la schitul lor, ca să le ajute cu rugăciunile lui, la fel și părinții din schitul cu numărul optsprezece ziceau că al lor este fratele Andronic și sora lui Atanasia și că la ei trebuie să rămână. Iar schitenii cei cu haine albe ziceau: „Ceea ce va zice arhimandritul de la schitul cu numărul optsprezece, aceea vom face”. Starețul a poruncit să-l îngroape pe Andronic lingă Atanasia, dar călugării în haine albe nu voiau să-l asculte, pentru că ei erau mai mulți și ziceau: „Starețul este mai presus de patimi și nu se mai teme de lupte; noi, fiind tineri, voiam să avem lângă noi pe fericitul Andronic, fratele nostru, ca să ne ajute cu rugăciunile sale, căci este destul că v-am lăsat-o pe Atanasia”. După aceasta abia s-au potolit și au îngropat pe Cuviosul Andronic cu fericită Atanasia, lăudând pe Dumnezeu cel minunat întru sfinții Săi, Căruia I se cuvine mărirea în vecii vecilor. Amin.
Doxologia.ro

3 comentarii16 accesări