Sinteze de limbă și comunicare (I)

Evoluția culturii și civilizației se află sub semnul Cuvântului, omul fiind o ființă socială fragilă, dar gânditoare, capabilă să transmită idei și emoții prin limbaj articulat.
  Înțelegerea pe deplin a miracolului uman în cadrul complex al devenirii vieții pe Terra trebuie raportată nu numai la ipostazele de  homo faber, ludens, sapiens, ci și de homo loquens.
   Într-adevăr, gândești, ocrotești, cânți, scrii, te rogi, îți exprimi sentimentele, ești numit și evaluat  prin cuvinte, iar trecerea prin această lume este înregistrată tot prin cuvinte. Sintagma “nu are cuvânt” din mentalul colectiv este sugestivă pentru exprimarea lipsei de încredere în cineva care  nu-și respectă promisiunile, minte sau  manipulează, deci nu este dorit  în preajmă.
   Legătura dintre ființa umană și limba în care se exprimă este prezentată magistral de Grigore Vieru în poezia “În limba ta”:

                                                         
   Într-o caracterizare sugestivă, Grigore Vieru (1935-2009) este poetul fără țară, care a murit cu dor de România Mare, este patriotul care a afirmat: “Poezia, pentru mine, reprezintă dragostea de pământ, de pământul din care te tragi, iubirea pentru limba strămoșilor tăi”.
  Pentru posteritate, rămâne elocvent discursul lui Grigore Vieru de la Ipotești, în data de  15 ianuarie 2000: “Eu am trecut Prutul foarte târziu – dacă unii au visat să ajungă în cosmos şi au şi ajuns în cosmos – eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul. Am reuşit abia în ’73.
  Îmi amintesc că poetul Nichita Stănescu nu mai ştia cum să mă bucure şi într-un miez de noapte mi-a spus: «Hai Grigore să îţi arăt casa în care Eminescu a citit pentru prima oară Luceafărul – casa lui Titu Maiorescu. Hai, Nichita». Şi am mers şi am mers, ne-am oprit în faţa unui gard înalt. Eu am încercat să mă uit şi atunci Nichita, care în 70 era înalt ca un brad şi frumos şi voinic, m-a luat în braţe şi m-a ridicat pe umeri şi m-a întrebat «Vezi casa, Grigore? O văd, Nichita!». Nu era nici o casă, nimic – aflasem mai târziu că acea casă fusese demolată prin anii 1950. Practic, ea exista doar în imaginaţia lui Nichita şi în imaginaţia mea.  Astfel de pe umerii lui Nichita am văzut casa în care Eminescu a citit pentru prima oară Luceafărul, iar, de pe umerii lui Eminescu, am văzut ţara”.
În principiu, un  proces de comunicare presupune existenţa unui emiţător, a unui canal de comunicare şi a unui receptor. Mesajele emiţătorului sunt codificate în semnale purtătoare de informaţii, care ajung prin canalul de comunicare la emiţător, unde sunt decodificate pentru extragerea informaţiei. Deci mesajul şi informaţia se află într-o corespondenţă biunivocă numită  regulă de interpretare. Procesul comunicării se poate reprezenta schematic, astfel:
mesaj emițător → codificare → semnal → decodificare → mesaj receptor.
În istoria comunicațiilor se pot menționa două etape importante, și anume inventarea tiparului în 1440 de către Gutenberg, dar mai ales, apariția relativ recentă a Internetului, tehnologie  care permite schimbul de informații la scară planetară.
  Limba este un mijloc esențial de exprimare a gândirii, de fixare a ideilor și de comunicare între oameni. Cunoașterea unei limbi înseamnă cunoașterea regulii de interpretare a mesajelor scrise sau enunțate prin cuvinte.
Utilizarea limbii de către diverși subiecți, capabili  să comunice oral sau în scris, constituie limbajul, care, după Pavlov,  reprezintă cel de-al doilea sistem de semnalizare.
  Spre deosebire de limbajele umane, caracterizate printr-o mare bogăție de semnificații, în tehnica  de  calcul se utilizează limbajele de programare, care sunt concepute  după reguli precise și  nu admit interpretări nuanțate.
         Știința care studiază limba ca sistem comunicațional se numește lingvistică, ramura teoretică a acesteia fiind împărțită în domenii distincte, mai mult sau mai puțin independente: fonetica , fonologia, morfologia, semiotica, stilistica etc.  Lingvistica teoretică se ocupă de găsirea universaliilor lingvistice, adică de proprietățile pe care toate limbile le au în comun.
   O analiză profundă a semnificației unei limbi ca mijloc de comunicare se face în cadrul semioticii (gr. semeiotike = semn), disciplină creată pentru studiul general al semnelor, care a fost  dezvoltată de Charles Sanders Peirce, Ferdinand de Saussure, Charles Morris etc.
  Semiotica, numită și semiologie, cuprinde trei părți principale:
  • semantica – pune în evidență relațiile dintre semne și obiectele desemnate;
  • sintaxa – cercetează raporturile dintre semne în construcțiile formale;
  • pragmatica – analizează modul în care omul înțelege și folosește semnele.
    În procesul de semnificare (semiosis),  specialiștii fac distincție între obiectul sau entitatea desemnată  (referentul sau denotatul), semnificația sau informația transmisă (sensul), elementul material prin care se redă semnificația (semnul-vehicul), precum și subiectul logic sau interpretul care ține seama de semn și de semnificația sa în cursul comunicării. Semnul lingvistic se caracterizează atât prin semnificant (reprezentare grafică sau acustică), cât şi prin semnificat (concept) şi capătă valoare cognitivă numai în cadrul sistemului integrat al limbii.
Ferdinand de Saussure, autorul “Cursului de lingvistică generală”, afirmă: “Limba este un sistem ai cărui termeni sunt solidari și în care valoarea unuia din termeni rezultă din prezența simultană a celorlalți ”.
  Elementele specifice unei limbi sunt cuvintele, care, în exprimarea orală, sunt alcătuite din sunete (foneme), grupate în silabe pe baza unor criterii de articulare, iar în exprimarea scrisă, sunt alcătuite din litere, la care se adaugă semnele grafice de punctuaţie.
   Dacă în  lingvistica tradițională cuvântul reprezintă centrul de interes, la majoritatea structuraliștilor unitatea fundamentală a gramaticii devine morfemul.
Un mesaj profund  despre semnificația profundă a  “Cuvântului” este transmis prin Sfânta Scriptură, cartea fundamentală a creștinismului, în care se menționează: “La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul ”. Descifrarea mesajului a fost larg dezbătută de teologi și încă mai provoacă dispute printre gânditori. 
Decidenții dintr-o lume marcată de conflicte ar trebui să reflecteze la următorul citat din înțelepciunea religiei creștine: “Viața și moartea stau în puterea limbii, iar cei ce o iubesc îi vor mânca roadele”. (Proverbe  8:21)
Una dintre povestirile cu tâlc din  Biblie, la care politicienii ar trebui să reflecteze, se referă la Turnul Babel, fiind  prezentată în Vechiul Testament.
  Potrivit Genezei, urmașii lui Noe  au încălcat porunca lui Dumnezeu, părăsind Munții Ararat pentru a se stabili într-o câmpie fertilă între Tigru şi Eufrat (regiune localizată astăzi în Siria de Est,o parte din Irak şi Turcia de Sud), formând oraşul Babilon (Babel).
   În primul oraș construit după Potop, întreaga comunitate era unită, oamenii vorbeau aceeași limbă, fiind conduși de regele Nimrod, cel care le-a ordonat să construiască Turnul  Babel, un monument atât de mare încât “vârful său să ajungă la cer”.
  Desigur, Turnul Babel este un proiect exagerat, care a apărut din dorința de faimă a conducătorului Nimrod, la care se adaugă lipsa de voință și obediența fără limite a supușilor.
Istoria a dovedit cu prisosință că, în cazul despoților, puterea este o trufie, care arată cât de limitați mental sunt cei care o dețin.  Un asemenea megaproiect nu era realizat din necesități practice sau pentru a aduce slavă lui Dumnezeu, ci era dedicat unei religii false, cu scopul de a aduce faima celor care au decis construcția lui și zeilor în care aceștia credeau.
  Pentru a pune capăt acestei tendințe la nesupunere, Dumnezeu a hotărât  să amestece limbile oamenilor, pentru  a-i despărți unii de alții și a părăsi un proiect imposibil de finalizat.
   În capitolul 11 din Geneză se afirmă:
1. În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi.
2. Purcezând de la răsărit, oamenii au găsit în ţara Senaar un şes şi au descălecat acolo.
3. Apoi au zis unul către altul: Haidem să facem cărămizi şi să le ardem cu foc! Şi au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var.
4. Şi au zis iarăşi: Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!
5. Atunci s-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor.
6. Şi a zis Domnul: Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă.
7. Haidem, să ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul.
8. Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pământul şi au încetat de a mai zidi cetatea şi turnul.
9. De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.

  De la acest eveniment biblic a luat naştere expresia „este ca la turnul Babel“, care descrie concis situația penibilă în care oamenii vorbesc mult, dar nu se pot înţelege, efectul fiind dezastruos pentru comunitatea din care fac parte.
   Stilul unei limbi reprezintă modul cum un individ sau o colectivitate utilizează resursele acesteia - lexicale, fonetice, morfologice, sintactice și topice.
  În analiza generală a procesului de comunicare, pe lângă  stilul individual,  se pot identifica cinci stiluri funcționale:
• stilul beletristic (artistic) – utilizat în operele literare;
• stilul științific – întâlnit în lucrările științifice;
• stilul administrativ (oficial) – utilizat în documentele oficiale, în relațiile dintre instituții și structuri administrative, politice, juridice etc.
• stilul publicistic – folosit în mass-media;
• stilul colocvial (familial) – utilizat în sfera relațiilor de familie, în viața de zi cu zi.
Stilul individual  se caracterizează printr-un grad mare de variabilitate, fiind dependent de educația și aptitudinile individului, dar și de starea afectivă a acestuia și de mediul în care se manifestă, putând fi identificate  trei registre stilistice: neutru, solemn și familiar.
Limbajul poetic are o mare putere de sugestie și transmite mai cu seamă o gamă diversificată de emoții prin două modalități principale de exprimare:
• figuri de stil - epitetul, comparația, metafora, personificarea, alegoria, simbolul, metonimia, sinecdoca, hiperbola, onomatopeea;
• procedee stilistice - inversiunea, repetiția, interogația retorică, invocația retorică, paralelismul sintactic, antiteza.
   Spre deosebire de limbajul poetic, având o încărcătură bogată de semnificații în registrul emoțional, limbajul științific se adresează gândirii, fiind caracterizat prin claritatea exprimării, precizie și corectitudine.
Actul creației poetice este  dificil și fascinant, puțini trecători prin Existență sunt înzestrați cu acest dar sacru.  Referitor la poezia “Criticilor mei” a lui Eminescu, criticul literar Alex Ștefănescu afirmă: “Eminescu are o părere proastă despre criticii săi (cu sensul de cei care îl criticau fără să-l înţeleagă, animaţi doar de dorinţa de a-l minimaliza). Acelor critici le explică, agasat ca un profesor de elevii superficiali şi neatenţi, ce este, în esenţa ei, poezia”. 
                                                                
Majoritatea limbilor au evoluat din proto-limbi, fiind încadrate  în familii de limbi, ca de exemplu limbile indo-europene. Uneori este dificil de a delimita  unele limbi care aparțin aceleiași familii; Chomsky a arătat, în 1986, că unele dialecte ale limbii germane sunt mai apropiate de limba olandeză decât de limba germană standard, așa-numita Hochdeutsch.
  Pe lângă limbile naturale, există și limbi artificiale, precum esperanto, care sunt ușor de învățat și permit comunicarea pe scară largă, însă nu sunt utilizate în viața cotidiană.
  Limba română face parte din categoria de limbi neolatine sau romanice, alături de italiană,  franceză, spaniolă, portugheză, catalană, provensală, retoromană și dalmată.
  Majoritatea cuvintelor din limba română sunt moștenite din latina vorbită (populară, vulgară), deosebită de varianta cultă, și intră atât în fondul principal (peste 60 % din aproximativ 1500 de cuvinte), cât și în restul vocabularului, care este format din circa 120 000 de cuvinte.
  Pe de altă parte, tot romanii și-au lăsat amprenta asupra gramaticii limbii române, precum și asupra unor tradiții și obiceiuri transmise peste veacuri.
  Perioada de formare a limbii române din latină a început în anul 274, odată cu retragerea trupelor romane din nordul Dunării, sub conducerea împăratului Aurelian, și a continuat până în secolul al VII-lea  prin asimilarea unui substrat lingvistic geto-dacic de circa 160 de cuvinte, multe fiind legate de viața pastorală, precum baci, cioban, brânză, zer, ciomag.
  Limba geto-dacă face parte din ramura tracă a limbii comune  indo-europene, această ramură lingvistică fiind vorbită în trecut pe teritoriile actuale ale României, Bulgariei, Serbiei, Slovaciei, Ucrainei și Ungariei.
Popoarele migratoare au contribuit într-o anumită măsură la formarea limbii române, mai ales triburile slave care au traversat teritoriul actual al României în secolele VI-VII, influența slavă manifestându-se atât prin contact direct cu populațiile slave, cât și pe cale cultă, prin intermediul slavonei bisericești (bazată pe slava veche), care a fost utilizată în scop liturgic și administrativ până în secolul al XVIII-lea.
  Vocabularul limbii române conține aproximativ 10% cuvinte de origine slavă, care  se referă la mediul geografic (ex. dumbravă, văzduh), la corpul uman (ex. gât, obraz), la ocupații (ex. a clădi, brazdă, plug) sau la religie (ex. monah, sfânt).
În Evul Mediu au fost  integrate în vocabular și  cuvinte de origine maghiară (ex. chip, hotar),  turcă (ex. cafea, acadea,  chiftea, bacșiș, chibrit) și  greacă (ex. argat, crivăț). 
  Se estimează că, pe lângă cele 25% cuvinte de origine latină și 10% cuvinte de origine slavă, limba română conține cuvinte de origine turcă (4%),  greacă (2%), maghiară (2%),
germană (2%), franceză (38%), engleză (3%) etc. La acestea se adaugă și unele cuvinte cu origini comune: rusă, bulgară, sârbă, albaneză.
În lucrarea sa, Descriptio Moldaviae (1716), concepută în limba latină, Dimitrie Cantemir susține că  s-a scris cu litere latine  până la Conciliul de la Florența (1432), domnitorul Alexandru cel Bun fiind cel care a trecut la alfabetul chirilic și limba slavă pentru a împiedica răspândirea catolicismului în țară.  Această ipoteză a fost promovată și de către marele cărturar Mihail Kogălniceanu în revista Alăuta Românească. 
  Alți învățați, precum Timotei Cipariu, Bogdan Petriceicu Hașdeu și Dimitrie Onciul, pe baza unor  argumente de ordin filologic și istoric,  au afirmat că limba slavă a fost introdusă în țările române în secolele X-XII, după creștinarea bulgarilor.
  Denumirea de “rumână” sau “rumâniască” asociată limbii române este atestată în scrierile din secolul al XVI-lea  ale unor călători străini, precum și în mai multe documente.
   Cel mai vechi document păstrat, scris  în limba română, este “Scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung”, din anul 1521, scrisă în alfabet chirilic, prin care este informat judele Brașovului despre atacurile iminente ale turcilor.

Alte documente vechi în care este specificat termenul de  limbă română sunt Palia de la Orăștie  (1581) și Letopisețul Țării Moldovei (1647).
   În anul 1544 a fost tipărit la Sibiu  Catehismul românesc, publicație românească care s-a pierdut,  prima tipăritură care s-a păstrat fiind  Evangheliarul slavo-român (1551-1553) al lui Filip Moldoveanul.  În anul 1560, episcopul Pavel Tordaşi a realizat culegerea “Cântece religioase calvine”, prima lucrare română cu litere latine.
   Alfabetul  chirilic a fost utilizat până în secolul al XIX-lea, înlocuirea sa după modelul italian fiind propusă de Ion Heliade Rădulescu, cel care a schimbat în lucrările sale o mulțime de cuvinte din slavonă, maghiară sau greacă în italiană sau latină. Un  merit deosebit al lui Ion Heliade Rădulescu este realizarea la București, în anul 1829, a primului ziar în limba română, denumit “Curierul Românesc”.
Procesul de instituționalizare a limbii române ca limbă oficială s-a derulat în perioada cuprinsă între secolele al XI-lea  și al XVIII-lea, când au fost traduse primele cărți în limba română, iar utilizarea alfabetului latin a devenit predominantă, biserica având un rol important în evoluția lingvistică prin traducerea unor texte religioase și utilizarea lor în slujbe.
Anul 1780 marchează  intrarea în epoca  modernă a limbii române prin tipărirea la Viena a gramaticii lui Samuil Micu, intitulată “Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, autorul fiind un reprezentant al Școlii Ardelene care a folosit latina ca limbă a textului.
Observație. În Muntenia și Transilvania, alfabetul latin a devenit oficial în anul 1860, iar după doi ani și în Moldova, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza fiind înființate primele universități din țară – cea de la Iași (1860) și cea de la București (1864).
  Epoca modernă cuprinde trei faze: premodernă sau de modernizare (1780 -1830), faza modernă (1831-1880), respectiv faza contemporană (după 1880) .
   Faza premodernă se caracterizează prin conștientizarea procesului de relatinizare a limbii, editarea de manuale școlare, apariția primelor lucrări normative în limba română, tipărirea primelor reviste și ziare în limba română, înființarea la București, de către Gheorghe Lazăr,  a primei școli  cu predare în limba română  în cadrul academiei  domnești  Sfântul Sava.
   Faza modernă se caracterizează prin dezvoltarea stilurilor literare (științific, administrativ și beletristic), apariția unor publicații - precum Dacia literară (fondată de Mihail Kogălniceanu), Propășirea și Gazeta de Transilvania - care au promovat idei de naționalism romantic  și au contribuit la formarea ideologiei participanților la revoluția de la 1848.  Pe lângă Mihail Kogălniceanu, alți promotori importanți ai pașoptismului  au fost: Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Eftimie Murgu, Simion Bărnuțiu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Costache Negri, Grigore Alexandrescu,  Dimitrie Bolintineanu, C. A. Rosetti etc.
  După unirea Principatelor Române, la inițiativa lui  C. A. Rosetti a fost  fondată  în data de 1 aprilie 1866 Societatea Literară Română, având  ca scop standardizarea ortografiei, formalizarea gramaticii și a vocabularului limbii române, precum și promovarea publicațiilor literare și științifice.  Societatea Literară Română a devenit la 1 august 1867  Societatea Academică Română, iar în 1879  a fost denumită Academia Română.
  A doua jumătate a secolului al  XIX-lea  reprezintă pentru literatura română  epoca marilor clasici, cunoscută și ca perioada junimistă,  având ca reprezentanți de seamă pe Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici și alții.
  În  poezia “Scrisoarea III” a lui Mihai Eminescu, limba este folosită drept criteriu pentru identificarea unei națiuni, așa cum rezultă din versurile următoare: 
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,/ Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă,/ La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă;/ Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.
   Un rol esențial în promovarea  limbii române și a valorilor naționale l-a avut Societatea Junimea, care a fost înființată la Iași, în anul 1863, de către cinci intelectuali, inclusiv Titu Maiorescu și Petre Carp.  Organul de presă al junimiștilor a fost revista Convorbiri literare, lansată la Iași, în data de 1 martie 1867, ultimul număr fiind tipărit în 1886, iar între 1886 și 1944 apare la București avându-l ca redactor pe Iacob Negruzzi.
Perioada interbelică poate fi considerată epoca de aur pentru literatura română; dintre marii scriitori interbelici se menționează: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu,Vasile Voiculescu, Ion Pilat, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Hortensia Papadat Bengescu,  Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu, George Călinescu etc.
Limba română a fost unitară până în secolele X-XI, perioada în care s-a divizat în patru dialecte: unul nord-dunărean (denumit dacoromân) și trei sud-dunărene (aromân, meglenoromân și istroromân), cu mențiunea că unii specialiști consideră cele patru dialecte ca limbi separate.
   Dacoromâna prezintă variante regionale, numite graiuri, caracterizate prin particularități fonetice, lexicale și gramaticale, care permit totuși înțelegerea reciprocă între vorbitori.
   Unitatea în diversitate a spiritualității românești este dovedită prin faptul că graiurile dacoromâne (muntenesc, oltenesc, bănățean, ardelenesc, crișean, maramureșean,  moldovenesc) se caracterizează printr-o unitate lingvistică remarcabilă, deși prezintă particularități fonetice, lexicale și gramaticale specifice zonei în care sunt utilizate.
  După secolul al XVI-lea, odată cu apariția textelor scrise, dialectul dacoromân a evoluat progresiv până la limba literară actuală, lexicul fiind îmbogățit în epoca modernă  prin pătrunderea unor neologisme din alte spații lingvistice, mai ales cel englez și cel francez, pe măsura dezvoltării culturii și civilizației, inclusiv a științei, tehnicii și tehnologiei.
  Pe lângă împrumuturi din alte limbi, formarea unor termeni românești noi s-a obținut și prin derivare, schimbarea valorii gramaticale sau compunerea unor cuvinte existente deja în vocabular. Pe de altă parte, prin mecanismele interne de adaptare permanentă a limbii la condițiile socio-culturale, unele cuvinte vechi (arhaisme) au ieșit din uz, regionalismele au căpătat o circulație restrânsă la anumite zone din țară, iar termenii de jargon și argotici sunt utilizați doar de anumite categorii de vorbitori cu scopul de a impresiona sau de a păstra secretul convorbirilor, influența acestora fiind redusă.
Să nu uităm că aparținem unui popor a cărui limbă a supraviețuit în această zonă a Europei în ciuda prezenței valurilor de limbi slavice și uralice.
  Un aspect unic al limbii române  este faptul că are un vocabular latin care funcționează cu reguli gramaticale de tip latin, slav și o combinație a acestora. De exemplu, cazurile dativ și genitiv au aceeași formă (ca în latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibridă între latină și slavă, iar infinitivul se evită (ca în limbile slave).
  Româna este limba cu diverse  proverbe și zicători, exprimate “pe înțelesul tuturor” cu cuvinte puține și conținut bogat, care au la bază înțelepciunea populară transmisă prin viu grai.  Limba română este limbă oficială în România și Republica Moldova, fiind vorbită de aproximativ 25 de milioane de persoane din aceste țări, de comunități stabile din țări învecinate României (Bulgaria, Serbia, Ungaria, Ucraina)  și de  marea diasporă românească.
Ziua Limbii Române  este sărbătorită în România pe 31 august, fiind instituită prin Legea 53/2013, însă în Republica Moldova se sărbătorește încă din 1990, înainte de independența țării, proclamată la 27 martie 2013.
Imnul de Stat al Republicii Moldova este format din strofele 1, 2, 5, 8, 12 ale poeziei  “Limba noastră”, autor  Alexei Mateevici, fiind aprobat de către parlament la 22 iulie 1995.

Limba română a intrat în patrimoniul UNESCO  prin “dor” și “doină”, două cuvinte ce exprimă emoții într-atât de specifice culturii românești, încât traducerea lor în alte limbi este aproape imposibilă.
Poetul basarabean Ștefan Sofronovici a descris limba română astfel: “Avem o limbă sonoră, armonioasă și plăcută la auz, plastică și bogată în sensuri şi nuanţe, în stare să exprime idei subtile, servind deopotrivă gândirea artistică și cea ştiinţifică. Încă Mihai Eminescu observa că limba română este una dintre cele mai unitare limbi din Europa. Ca mijloc de comunicare și instrument complex de expresie artistică, limba este un factor fundamental al ființei neamului românesc. Ea este tezaurul nostru spiritual, adunat de-a lungul secolelor și mileniilor. Alături de cadrul geografic și de istorie, Limba Română constituie elementul major al identității noastre în lume, având asigurată prezența directă și legitimă în constelația valorilor civilizației europene și universale”.
Comunicarea verbală este una din cele mai vechi și mai importante forme de interacțiune umană, care s-a perfecționat odată cu evoluția gândirii și a relaționării omului în mediul social.
  Nu numai informațiile transmise prin cuvinte contează, ci și modul în care se comunică este important, având în vedere că transmiterea pe cale orală a unui mesaj este completată uneori prin  comunicarea non-verbală, exprimată prin gesturi, mimică, mers, postura corpului, contact vizual.  În procesul comunicării verbale, în funcție de  situație, trebuie controlate  și reglate tonul și volumul vocii, ritmul, intonația, pauzele, accentul și viteza vorbirii.
  Prin limbajul non-verbal se pot dezvălui  informații despre  starea emoținală a celui care comunică, ca de exemplu bucuria, uimirea, tristețea, frica, dezgustul sau disprețul.
  Comunicarea verbală reprezintă o posibilitate eficientă de transmitere a informației și permite diverse moduri de exprimare a unui mesaj: dialog, monolog, expunere, raport, prelegere.
  Emițătorul unui mesaj trebuie să se exprime clar și în concordanță cu starea de spirit și interesele celor care îl ascultă, să fie autentic, să folosească tonalitatea și cuvintele potrivite, precum și cele mai adecvate forme de argumentare, să urmărească reacțiile auditoriului pentru a face corecțiile necesare în conținut și în modul de prezentare, să răspundă concis la întrebări și să accepte critici, să utilizeze adecvat limbajul non-verbal pentru a capta atenția, să respecte interlocutorii prin adoptarea unui ton deschis, cald  și politicos.

La nivel psihic, cuvintele unei limbi se află în corespondență cu un sistem logic de noțiuni, evoluția acestuia fiind corelată cu dezvoltarea ființei umane în condiții sociale și istorice de o mare diversitate. 
  Noțiunea este o unitate logică elementară prin care se reflectă în planul cunoașterii raționale o clasă de obiecte și fenomene de natură materială sau spirituală.
  În analiza structurală a unei noțiuni, se ține seama că însușirile reflectate (note), care formează conținutul (comprehensiunea), se referă la o anumită clasă de obiecte, denumită sferă sau extensiunea noțiunii. Pentru definirea clară a unei noțiuni este necesar să fie precizate atât conținutul, cât și sfera la care se referă.
   Între noțiuni se pot stabili trei raporturi de concordanță, și anume:
• raport de identitate, dacă sferele noțiunilor coincid;
• raport de  ordonare, bazat pe operația de incluziune dintre sferele noțiunilor respective, fiecare mulțime din șir fiind inclusă în următoarea;
• raport de încrucișare, în cazul în care intersecția dintre sferele noțiunilor este o mulțime nevidă, diferită de oricare dintre ele.
Observație. În cazul raportului de ordonare termenul subordonat se numește specie, iar termenul supraordonat este denumit gen.
Pe de altă parte, există două raporturi de opoziție între noțiuni care au sferele disjuncte:
• raport de contrarietate - se stabilește între terrmenii care reprezintă speciile diferite ale aceluiași gen, cu condiția ca genul să aibă cel puțin trei specii.
• raport  de contradicție - se stabilește între:
a)  termenii care reprezintă speciile unui gen având numai două specii;
b)  doi termeni care nu au nici o însușire în comun;
c)  un termen (T) și tot ceea ce există în afara extensiunii sale (non-T).
  În cazul vocabularului, raportul dintre conținutul cuvintelor și forma acestora determină patru grupe lexicale, și anume:
• sinonime, au același înțeles, dar forme diferite;
• omonime, au aceeași formă, dar înțeles diferit;
• antonime, au forme diferite și înțeles opus;
• paronime, cuvinte asemănătoare ca formă, dar diferite ca înțeles - de exemplu a evalua și a evolua sau originar și original.
  Orice limbă reprezintă un  sistem organizat de cuvinte, care este caracterizat printr-o structură gramaticală formată din morfologie (studiază părțile de vobire) și sintaxă (stabilește regulile îmbinării cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze).
  Părțile de de vorbire sunt prezentate concis în tabelul următor:

  Propozițiile sunt  comunicări uzuale având fiecare câte un singur predicat, fiind clasificate astfel:
• după scop: - enunțiative (propriu-zise, optative, imperative)
                     - interogative (propriu-zise, optative)
• după formă: - afirmative
                       - negative
• după alcătuire: - simple
                           - dezvoltate
  Morfologia și sintaxa se află într-o strânsă legătură, având în vedere că părțile de vorbire îndeplinesc în propoziție diferite funcții sintactice sau asigură conexiuni fie între părțile de propoziție, fie între propozițiile unei fraze - pentru a-i conferi unitate și înțeles precis.
  Între propozițiile unei fraze pot să existe două feluri de raporturi, și anume:
1)  de coordonare,  atunci când fiecare propoziție are un înțeles de sine stătător;
2)  de subordonare, în cazul când înțelesul unei propoziții depinde de o parte de vorbire din propoziția regentă.
  Propozițiile principale sunt propoziții care nu sunt subordonate altor propoziții, fiind clasificate în trei categorii: independente, coordonate și regente.
  Pe de altă parte, propozițiile coordonate sunt de mai multe feluri:
• copulative - sunt legate prin conjuncții copulative (și, nici) sau prin locuțiuni conjuncționale (precum și);
• adversative (care se opun) - sunt introduse prin conjuncții adversative (ci, dar, iar,însă);
• disjunctive (care se exclud) - sunt introduse prin conjuncții disjunctive (ori, sau, fie);
• conclusive (cu rol de concluzie) - sunt introduse prin conjuncții conclusive (deci, așadar).
  Pentru a exprima raporturile logice între cuvinte, grupuri sintactice, propoziții și fraze, care formează unități aparte din punct de vedere al înțelesului, pe lângă procedeele gramaticale,     în vorbire se folosesc pauzele, intonațiile, întreruperea șirului comunicării; aceste situații sunt marcate în scris prin diverse semne de punctuație - punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, virgula, punctul și virgula, două puncte, ghilimelele, linia de dialog și de pauză, parantezele, punctele de suspensie.
Dacă ești interesat de conținutul integral al lucrării, stimate coleg,  poți să accesezi legătura  web 
http://www.academia.edu/126810218/Homo_loquens .