Utilizare
Cursuri: 0
Publicare RED: 0
Publicare articole în reviste: 30
Servicii AI: 0
Educația incluzivă, modalități de aplicare în învățământul românesc actual
EDUCAŢIA INCLUZIVĂ,
modalități de aplicare în învățământul românesc actual
Prof. înv. preșcolar Dobîrtă Ioana Aura
Grădinița cu Program Prelungit Nr.11 Alba Iulia
Ideile unei educații de calitate, pentru toți copii, se pot mai bine realiza în toate treptele învățământului, începând cu cel pre-primar, până la cel universitar, prin introducerea, alături de modelul clasic, tradițional și orientările moderne, ale educațiilor contemporane.
Se promovează, prin politicile aplicării noilor educații, includerea tuturor copiilor în sistemul educațional, de la cei cu nevoi speciale, la cei cu dezvoltare normală, cuprinderea incluzivă a copiilor supradotați, diferențierea capacităților de lucru și asimilarea cunoștințelor după nevoi și capacități, diferențiat dar nediscriminatoriu, flexibilizarea conținuturilor curriculare, personalizat şi adaptat fiecărei categorii de copil educat.
Toate acestea poartă denumirea generică de ,,educație pentru toți”. În această educație nu există un singur răspuns ci, pentru fiecare situație educativă, se nasc seturi de răspunsuri determinate de nevoile beneficiarilor. Educația pentru toți se valorizează nu numai în posibilitățile şi premizele de dezvoltare ale fiecărui copil, ci şi în potențialul şi motivația de schimbare şi dezvoltare profesională a fiecărui cadru didactic.
S-a observat în ultima vreme o preocupare frecventă pentru a delimita cât mai adecvat educația pentru toți, văzută ca o nouă provocare a pedagogiei moderne. Haideți mai întâi să introducem educația în context, printr-un scurt istoric, pentru a constata care i-a fost evoluția şi cum s-a ajuns la considerentele actuale, menționate anterior.
Preocupările pentru educarea copiilor datează din cele mai îndepărtate timpuri. În comuna primitivă toți copiii erau educați pentru activitățile specifice: de vânătoare şi de pescuit. Viața tribală impunea mici diferențe între educarea băieților şi cea a fetelor. Educația era făcută de adulți şi consta în îngrijirea fizică şi dobândirea de experiență de viață. Nu existau instituții specifice, educația realizându-se în activități cotidiene, prin ritualuri de inițiere şi prin joc.
În sclavagism, preocupările educative vizau în special aristocrația, pentru ceilalți acestea limitându-se la pregătirea de luptă şi pentru treburi gospodărești. Platon (428-348 î. H.) preconiza ca educația copiilor să se facă de către instituțiile publice, sub îndrumarea unor femei pregătite în acest scop, care să cuprindă mai întâi copii de 3-6 ani. Principalele forme de activitate erau constituite de jocuri, povești, legende şi cântece.
Aristotel considera că educația copiilor foarte mici 0-5 ani trebuie să o desfășurare familia, apoi urma o pregătire de 2 ani pentru școală, iar școala era destinată copiilor peste 7 ani, dar nu incluzând şi pe cei de sclavi.
În feudalism, educația era distinctă pentru laici şi clerici. Educarea copiilor până la școală se făcea în familie, apoi fetele feudalilor, de foarte tinere, erau duse pentru educație în mănăstiri. Copiii laici erau educați la curtea seniorului până la 7 ani, apoi, când au apărut școlile, erau pregătiți pentru administrație, primeau educație de nivelul culturii generale sau despre modul cum trebuiau să-şi apere privilegiile de clasă, ori erau educați pentru ierarhia bisericească . Copiii iobagilor şi ai meseriașilor erau educați în familie, prin muncă.
Epoca modernă aduce schimbări la nivelul educației. Odată cu revoluțiile burgheze şi apariția capitalismului, este cultivat umanismul, cultul libertății şi activității, copiii trebuiesc pregătiți ca să facă față noilor schimbări şi claselor sociale apărute. Reprezentant de seamă al şcolii şi ideilor realiste a fost Comenius, care a promovat, printre altele, introducerea metodei intuitive. Au urmat apoi iluminiștii secolului al XVII-lea, reprezentant de seamă fiind J. J. Rousseau, care a susţinut observarea naturii pe baza simţurilor, dar a considerat că educaţia intelectuală trebuie introdusă abia după 12 ani, fapt ce a fost considerat o limită a gândirii sale pedagogice.
J. H. Pestalozzi, pedagog elveţian, a considerat necesară introducerea unor clase speciale, ,,kinderklassen” pentru educarea copiilor şi a militat pentru educarea poporului.
Numeroşi pedagogi, filozofi, oameni de cultură, au promovat în istoria modernă a educaţiei introducerea învăţării în şcoli pentru o masă cât mai largă de copii, însă structurarea pe clase sociale a produs în continuare diferenţieri majore între nivelul de educaţie şi cultură primit de cei care au acces la aceasta. Chiar şi în secolul al XX –lea, prin behaviorismul lui Watson, se propune educarea copiior în familii şi şcoli cu supunere din partea adultului ca autoritate, chiar prin aplicarea metodelor punitive. În 1930, Skiner considera că o educație de succes a copiilor poate fi realizată prin condiţionare determinată, prin recompensare consecventă a comportamentului în scopul întăririi comportamentelor pozitive, metodă ce se aplică cu succes şi astăzi. O influenţă în practicile de creștere şi îngrijire a copilului şi în educaţia timpurie a avut-o Maria Montessori, subliniind necesitatea tratării copilului cu demnitate, precum şi respectarea individualităţii acestuia. O contribuţie semnificativă în direcţia creşterii şi educării diferite a copiilor au dat-o între anii 1950-1960 Piaget şi Erikson, promovând idei contemporane .
Toată lumea afirmă că educația este importantă, chiar foarte importantă. Probleme apar însă atunci când se uită că educaţia este un domeniu complex şi complicat, cu o infinitate de variabile. Toţi suntem martorii şi actorii educaţiei, dar numai unii dintre noi devenim profesionişti în acest domeniu. Pentru toţi însă, educaţia se învaţă. Înveţi să înveţi. Te educi ca să educi. Ca părinţi, de multe ori simţim nevoia să fim informați şi sprijiniți pentru a ne creşte copiii mai bine. Profesionişti sau nu, toţi suntem implicaţi în procesul educaţiei şi este nevoie să identificăm schimbarea continuă a valorilor şi dimensiunile acesteia.
Fiecare om are dreptul de a beneficia de sprijin pentru formarea şi integrarea lui socială şi individuală. Toţi copiii au dreptul, şi este firesc să fie participanţi, la o educaţie de calitate, eficientă şi permanentă. Putem sintetiza că educaţia pentru toţi se defineşte ca:
• Educaţie de calitate
• Eficenţă
• Responsabilitate
• Pluridisciplinaritate proces complex
• Strategie de respectare a drepturilor
• Evidenţiere a valorilor individuale umane
Educaţia pentru toţi ne îndeamnă să gândim oarecum diferit faţă de modul tradițional în care înţelegem şi realizăm formarea copiilor. Se pornește de la ceea ce s-a acumulat până acum în câmpul teoretic şi practic educaţional, şi, într-o viziune plurididisciplinară şi complexă, educaţia pentru toţi abordează actul formării tinerei generații dintr-o perspectivă nouă, a drepturilor individuale şi a valorii fiecărui om.
În Declaraţia Conferinţei UNESCO de la Salamanca din 1994 se spune că: ,,Şcolile obişnuite cu o orientare incluzivă reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare, care creează condiţii primitoare, construiesc o societate incluzivă şi oferă forme de educaţie pentru toţi; mai mult, ele asigură o educaţie eficientă pentru majoritatea copiilor şi îmbunătățesc eficiența şi rentabilitatea întregului sistem de învățământ.
Altfel spus, şcolile incluzive sunt acele şcoli deschise, prietenoase în care se urmăreşte flexibilizarea curriculumului, ameliorarea calităţii procesului de predare-învățare, evaluare permanentă şi formativă a elevilor, precum şi parteneriatul educaţional, iar educaţia incluzivă se referă în esenţă la înlăturarea tuturor barierelor în învăţare şi asigurarea participării tuturor celor aflaţi în situaţii de risc sau vulnerabilitate la excludere şi marginalizare. Pentru a delimita mai bine cele două perspective privind şcolarizarea copiilor educabili, cu cerinţe speciale/dizabilităţi, putem recurge la următoarea sinteză:
• Perspectiva integrativă, comprehensivă-care urmăreşte identificarea unor strategii , modele, metode şi tehnici în şcolile obişnuite în vederea adaptării şi capabilităţii de a acorda asistenţă educativă eficientă copiilor cu cerinţe speciale;
• Perspectiva segregaționistă, delimitativă, respectiv aceea de a tria, delimita şi integra separat copiii cu dizabilităţi, în şcoli speciale, nu alături de cei din sistemul normal de învăţare.
Integrarea şcolară poate fi înţeleasă în sens mai larg ca procesul de plasare într-o clasă de elevi a oricărui copil, la debutul şcolar, în programul de învățământ preșcolar sau primar, iar în sens restrâns ea se referă la școlarizarea unor copii cu cerințe speciale/dizabilităţi în unităţile şcolare obişnuite, în structurile şcolare cât mai apropiate de şcolile obişnuite sau unităţile speciale de învăţămant. domeniile integrării şcolare pentru copiii cu cerinţe educative speciale sunt:
- domeniul instituţional- şcoli pentru toţi copiii, reglementări legislative, servicii de sprijin;
- domeniul curriculumului şcolar- delimitări ale curriculumului comun, de bază, diferenţiat, adaptat;
- sistemul unitar de formare a personalului didactic.
Integrarea școlară, ca proces, este dificil de realizat în interiorul unui sistem de evaluare bazat pe competiţie, care valorizează doar nivelurile de achiziţii academice ridicate. Chiar dacă, în aparenţă, copiii parcurg acelaşi curriculum, asta nu înseamnă că ei au aceleaşi experienţe şi competenţe educaţionale ca şi colegii lor ori că împart aceleaşi experienţe sociale cu ei. Interacţiunea pozitivă între copiii cu cerinţe educaţionale speciale şi semenii lor nu are loc automat, doar prin plasarea copiilor în medii presupuse ,,integrale”/,,incluzive”.
Incluziunea, includerea reprezintă esenţa unui sistem educaţional comprehensiv, specific unei societăţi care are ca obiective valorizarea şi promovarea diversităţii şi egalităţii în drepturi. Acest sistem este caracterizat prin:
- relaţii interpersonale deschise, pozitive, bazate pe parteneriat;
- flexibilitatea programelor şcolare, a strategiilor educaționale şi a serviciilor de suport pentru elevii cu dificultăţi în învăţare;
- promovarea egalităţii în drepturi şi responsabilităţi, precum şi asigurarea accesului la oportunităţi;
- parteneriat cu familia/ părinţii;
- implicarea activă a comunităţii în programele şcolii;
- încurajarea exercitării dreptului la atitudine şi cuvânt.
Diferenţa dintre incluziune şi integrare presupune câteva coordonate:
Incluziunea este esenţa unui sistem educaţional comprehensiv real, opusă excluderii, orientarea şcolii ca instituţie deschisă pentru toţi.
Integrarea presupune focalizarea pe elev, examinarea de către specialist, diagnosticarea rezultatelor, programe adecvate pentru aceştia.
Integrarea pune accent pe nevoile copiilor speciali, recuperarea subiecţilor, beneficii pentru copilul cu nevoi speciale, experienţă specializată şi suportul formal, intervenţie specială, în timp ce incluziunea serveşte drepturilor tuturor copiilor, schimbarea în domeniul şcolilor, beneficii pentru toţi copiii, suport informal şi expertiza cadrelor specializate, predare- instruire, pentru toţi.
Ca modalităţi de realizare a educaţiei incluzive putem spune că pot fi următoarele:
• Valorizarea egală a tuturor elevilor şi a întregului personal didactic;
• Creşterea gradului de participare a elevilor la activităţile şcolare, culturale şi comunitare , precum şi reducerea gradului de excludere a elevilor de la acestea;
• Restructurarea culturilor, politicilor şi practicilor din şcoli, astfel încât să răspundă diversităţii elevilor din comunitatea respectivă;
• Reducerea barierelor din calea învăţării şi participarea tuturor elevilor , nu doar a celor cu dizabilităţi sau celor care intră în categoria , ,,cu cerinţe educative speciale”
• Acumularea de experienţă din încercările de depăşire a barierelor din calea accesului şi participării anumitor elevi, cu scopul de a opera schimbări în beneficiul tuturor elevilor;
• Perceperea diferenţelor dintre elevi mai degrabă ca o resursă de sprijin a învăţării decât ca o problemă ce trebuie depășită;
• Recunoaşterea dreptului, pe care îl are fiecare elev, la educaţie în propria sa localitate;
• Îmbunătăţirea şcolilor, atât pentru personalul didactic cât şi pentru elevi;
• Întărirea rolului pe care îl are şcoala, atât în dezvoltarea comunităţii şi a valorilor, cât şi în creşterea performanţelor şcolare;
• Promovarea unor relaţii de ajutor mutual între şcoli şi comunităţi,
• Recunoaşterea faptului că incluziunea în educaţie este doar un aspect al incluziunii în societate.
Pentru că desfăşor , în calitate de cadru didactic, munca la clasă în nivelul de învăţământ preșcolar, pot exemplifica mai ales cu aspecte de includere, sau de modalităţi de educaţie incluzivă pentru acest nivel.
În unitatea de învăţământ preșcolar unde desfășor activitatea didactică, la toate grupele de copii am inclus , sperând că prin procedeele aplicate i-am şi integrat, copii cu cerinţe educaţionale speciale. La unele grupe au fost şi încă lucrează copii cu unele deficienţe similare cu ale celor din grupa mea, cu manifestăţi diferite, evident, dar şi copii cu dizabilități fizice severe, nedeplasabili, cu deficienţă intelectuală sau cu intelect normal, copii cu sindrom down şi cred că e suficient pentru a dovedi că nu excludem din mediul educaţional omul cu nevoi speciale .
În unul dintre cazuri, am avut un copil cu comportament autist, fiind înscris alături de fratele mai mic, normal din punct de vedere fizic şi intelectual, timp de doi sau trei ani. Am încercat să-i deprindem acomodarea în colective de copii mai numeroase decât cel din centrul de recuperare. Copiii din grupă au fost îngăduitori, la sugestia mea, prin a nu-l deranja prea mult cu zgomotele, acest lucru perturbând starea lui de confort emoțional. Modul de manifestare a actului de educare a constat mai mult în recunoaşterea şi reproducerea diferitelor structuri verbale, de comunicare cu educatoarea şi cu un grup restrâns de copii, colorare respectând spațiile. Nu am reuşit să depăşim mari bariere dar nici aşteptările noastre nu au fost mai complexe. Sprijinul acordat l-a ajutat să meargă la şcoală, evident acolo beneficiază de program de lucru personalizat şi de învăţător de sprijin, lucru care ne-ar fi şi nouă de real folos.
Am lucrat și cu copil cu sindrom ADHD, de la grupa mijlocie, până la grupa mare, copilul fiind monitorizat de Direcţia pentru Protecţia Copilului, aflat în plasament familial. Trebuie să recunosc faptul că nu am fost pregătită să lucrez cu astfel de cazuri, a trebuit să mă documentez, am participat la cursuri de specializare să mă adaptez situaţiei deoarece copilul a început prin a refuza să se aşeze la masă, pe scăunel protestând prin ţipete care deranjau întreaga grupă de copii. Mi-a trebuit multă răbdare, consecvenţă, obţinerea toleranţei din partea copiilor din grupă şi a părinţilor lor deopotrivă, fiincă acel copil nu numai că deranja, dar şi agresa copiii fără să conştientizeze că efectul era neplăcut pentru alţii, totul fiind , din punctul lui de vedere o joacă, un amuzament, o modalitate de a fi permanent centrul atenţiei.
Aceste manifestări au durat pe întreaga perioadă a parcurgerii etapei de grădiniţă, în forme mai puţin violente pe măsură ce copilul a mai crescut. Nivelul de inteligenţă al acestui preșcolar era peste media de vârstă, dar nu-şi putea menţine atenţia de lucru mai mult de câteva momente. El nu accepta cu uşurinţă sarcini care presupuneau stabilitate, concentrare, răbdare, finalitate, de cele mai multe ori cerând sprijinul colegilor, cărora (în parte) le-a devenit simpatic prin spontaneitatea şi lipsa de rea intenţie, chiar cand făcea o faptă cu repercursiuni neplăcute pentru ei. În acest caz am făcut echipă cu psihologul, asistentul maternal şi medicul specialist ce monitorizau copilul.
Am avut şi alte cazuri ( nu pot să cuprind în acest material toate amănuntele), însă pot spune că în urmă cu câţiva ani, când am început să cuprindem astfel de copii, odată cu desfiinţarea sau reducerea amplorii centrelor speciale, mi-am manifestat temerea că nu voi putea răspunde corect, profesionist la astfel de situaţii. Trebuie să recunosc faptul că încă mai avem un drum lung până să putem afirma cu satisfacţie şi fără temeri că nu am făcut totul sau că nu am lucrat corespunzător. Când afirm aceste lucruri mă bazez pe următoarele argumente pozitive sau negative legate de acest aspect :
a. PUNCTE TARI ar putea fi :
- creşterea toleranţei din partea educatorilor, pentru includerea copiilor cu cerinţe educative speciale ori cu alte orientări, sau proveniţi din medii mai puţin agreate de majoritari;
- introducerea în programele de perfecţionare voluntară sau obligatorie a tematicilor specifice abordării copiilor CES;
- obligativitatea parcurgerii de către educatori a cursurilor de consiliere a părinţilor şi copiilor;
- creşterea gradului de interes al părinţilor pentru educaţia propriilor copii, sau obligativitatea legislativă de resposabilizare a acestora pentru modul în care se implică în educarea copiilor;
- cunoaşterea, pe baza practicii şi voluntariatelor, a diferitelor instituţii guvernamentale sau ONG-uri care lucrează cu copii sau cu persoane ce trebuiesc acceptate şi incluse în societate .
b.PUNCTE SLABE sau ce cred eu că s-ar putea schimba ori ameliora:
- schimbarea greoaie a mentalităţii că mai bine eviţi decât să te confrunţi cu astfel de cazuri, a educatorilor din sistem, care refuză la grupă, respectiv la clasă, copiii aceştia din motiv că le-ar reduce sau împiedica performanţa;
- fără să particularizeze, exemplificarea prin cazuri a situaţiilor copiilor cu diverse probleme, a modalităţilor de intervenţie, în scopul eliminării reţinerilor din partea părinţilor în a cere sprijin diversificat şi specializat;
- introducerea mai rapidă şi în sistemul de învăţământ preșcolar a sprijinului specializat pentru crearea de programe de lucru personalizate, particularizand cazurile existente pentru a nu mai lucra improvizat;
- schimbarea mentalităţii şi poate, de ce nu a legislaţiei în domeniu, de acordare a sprijinului mai consistent, concret şi nu atât de selectiv, pentru familiile care au neşansa, fără vreo vină care să le aparţină, de a avea astfel de copii sau persoane în întreţinere (aici mă refer la susţinere materială şi sprijin de integrare şcolară sau profesională).
Educaţia incluzivă, educaţia integratoare, educaţia pentru toţi reprezintă o nevoie a epocii noastre.
Depinde de fiecare dintre noi, de responsabilitățile pe care ni le asumăm, de modul de implicare personală, a tuturor dascălilor familiilor, persoanelor cu responsabilităţi sociale şi nu numai ca aceasta să devină o realitate din care fiecare să înveţe să se dezvolte.
Bibliografie:
RENINCO,UNICEF, Educaţia integrată a copiilor cu handicap, Bucureşti, 1998
Ecaterina Vrăjmaş, Introducerea în educaţia cerinţelor speciale ,Editura Cedis, Bucureşti, 2004
Traian Vrăjmaş, Învăţămantul integratşi/sau incluziv, Editura Aramis, Bucureşti, 2001
Elisabeta Voiculescu, Pedagogie preşcolară, Editura Aramis, Bucureşti, 2003
Alois Gherguţ, Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale-strategii diferenţiate şi incluzuve în educaţie, editura Polirom , Bucureşti,2006
Comentarii
Educația inclusivă - un concept vital!
Maricica-Dănuța Bîtcă acum 477 zile
Scopul ed incluzive este de a oferi șanse egale de învățare și dezvoltare într-un mediu comun, adaptat nevoilor fiecărui copil.
Nicolae Trișcaș acum 477 zile
Felicitări! Foarte interesant!
Mirela Elena Moraru acum 477 zile
Felicitari!
Laura Maria Fabian acum 477 zile
Felicitări!
Angela Ciubotaru acum 477 zile
Felicitări!!!
Andreica Anca acum 477 zile
Felicitări!
Laura Magdalena Nagy acum 476 zile
Adevărat
Marius Daniel Popa acum 476 zile
MULTUMIM !
Daniela Mădălina Călărașu acum 476 zile
Felicitări!Mulțumim!
Beàta Orsolya Fazekas acum 476 zile
Materia de ajutor, multumesc!
Melinda Táncos acum 476 zile
„Material”
Melinda Táncos acum 476 zile
Material de ajutor, multumesc!
Melinda Táncos acum 476 zile
Felicitări pentru sinceritate, rigoare și pentru că aduceți în prim-plan realități despre care se vorbește prea puțin: lipsa sprijinului specializat, reticențele din sistem și nevoia de formare reală pentru cadrele didactice. Este un text care ar trebui citit și discutat în toate mediile educaționale – de la inspectori la părinți – pentru a înțelege că educația pentru toți nu este un ideal abstract, ci o responsabilitate colectiva
Olivia Cătălina Pascu acum 472 zile
Ministerul Educaţiei