Pledoarie pentru dipolii vortex (I)

Vasile TudorLiceul Tehnologic Duiliu Zamfirescu, Dragalina (Călărași)5 aug. 2025

Asa cum operele literare sunt evaluate si interpretate formal în critica literară, în stiintă este necesară “critica stiintifică” pentru analiza riguroasă a conceptiilor stiintifice.
Teoriile ştiinţifice au caracter istoric, fiind uneori reformulate sau înlocuite prin altele mai cuprinzătoare. Aşa au apărut teoria relativităţii şi mecanica cuantică, care au fost create pentru a depăşi dificultăţile mecanicii clasice în analiza mişcării corpurilor la viteze apropiate de viteza luminii în vid, respectiv în studiul comportării microparticulelor.
    O teorie stiintifică reprezintă nivelul cel mai înalt al restructurării conceptuale în stabilirea adevărului, fiind evaluată după funcţiile sale principale:
• funcţia de sistematizare, realizată prin ordonarea şi generalizarea cunoaşterii;
• funcţia explicativă, întemeiată pe argumentarea faptelor prin cauze, legi, principii şi teoreme;
• funcţia predictivă, în baza căreia se fac previziuni asupra evoluţiilor proceselor reale;
• funcţia cognitivă (informativă), în sensul că orice teorie ştiinţifică oferă informaţii relevante despre realitate;
• funcţia normativă (prescriptivă), în sensul că orice teorie ştiinţifică prescrie reguli şi norme de abordare a realităţii.
Pentru verificarea unei teorii ştiinţifice, filosoful si fizicianul Mario Bunge a mentionat   patru categorii de teste, si anume:
    a) teste interteoretice (examinarea compatibilităţii unei teorii cu restul cunoaşterii ştiinţifice acceptate la un moment dat);
    b) teste metateoretice (analiza critică a unor proprietăţi formale, cum ar fi noncontradicţia sau semantice, cum ar fi posibilitatea interpretării în termeni empirici);
    c) teste filosofice (judecarea teoriei prin prisma filosofiei dominante în cercurile ştiinţifice);
    d) teste empirice (verificarea acordului cu experienţa a unor concluzii ce decurg din ipotezele de bază ale teoriei ştiinţifice).
Un exemplu elocvent de evolutie a conceptiilor stiintifice îl reprezintă teoria câmpului electromagnetic. Bazele electromagnetismului au fost puse de fizicianul englez James Clerk Maxwell, care este considerat, alături de Isaac Newton şi Albert Einstein, unul din cei mai prodigioşi savanţi din toate timpurile. Prin aprofundarea ideilor lui Michael Faraday si a altor savanti, Maxwell a publicat în 1873 lucrarea “Tratat despre electricitate şi magnetism”, în care   a pus bazele teoriei macroscopice a câmpului electromagnetic pentru corpurile în repaus, teorie pe care Heinrich Hertz a extins-o apoi la corpurile în mişcare.
Fără a intra în amănunte, uşor de găsit în lucrările de specialitate, se menţionează   că evoluţia concepţiei despre câmpul electromagnetic a cunoscut şi alte etape, precum:
• teoria clasică a electronilor (electrodinamica microscopică clasică), elaborată de H. A. Lorentz pornind de la structura discretă a substanţei la scară atomică;
• electrodinamica relativistă, care a revizuit conceptele electrodinamicii clasice pe baza principiilor teoriei relativităţii restrânse;
• electrodinamica cuantică, rezultată prin aplicarea teoriei cuantice la câmpul electromagnetic.
Teoria dipolilor vortex reprezintă o conceptie stiintifică proprie, care permite abordarea unitară a structurilor elementare ale materiei si a câmpurilor de interactiune, întelegerea proceselor de generare a antiparticulelor, aprofundarea semnificatiei unor mărimi fizice, justificarea dualismului undă-corpuscul si a functiei de undă, explicarea expansiunii accelerate a Universului si demonstrarea legii lui Hubble etc.
Punctul de plecare în conceperea unei teorii unitare a câmpurilor electromagnetic şi gravitaţional l-a reprezentat expresiile similare pentru forţele electrice şi gravitaţionale, care sunt exprimate prin legea lui Coulomb, respectiv legea atracţiei universale descoperită de Newton.
Pe de altă parte, sistemul legilor precedente este echivalent cu sistemul format din teoremele lui Gauss pentru câmpul electric şi câmpul gravitaţional, care pun în evidenţă surse de tip divergent (izvoare) şi convergent (puţuri) pentru fotoni, respectiv gravitoni.
S-a ajuns astfel la conceptul de “dipol vortex”, care este asociat unitătii dialectice particulă-antiparticulă, având semnificatia de punte de legătură între Universul nostru (format din materie) si Universul complementar (format din antimaterie), prin care se face schimb de particule universale primordiale.
Universul dual, în care coexistă Universul nostru şi Universul complementar, reprezintă doar una dintre posibilităţile infinite de manifestare dialectică a Existenţei într-un Multivers dual, care nu are limite spatio-temporale.
În esenţă, un dipol vortex este la nivel microscopic un model fizic asociat unităţii dialectice “particulă-antiparticulă”, având două stări posibile, şi anume:
- starea normală, în care particula se află în Universul nostru, iar antiparticula corespunzătoare se manifestă în Universul complementar;
- starea inversată, în care polii vortexului au locaţia schimbată faţă de cazul normal.
Spre deosebire de starea normală, care este mai mult sau mai puţin stabilă, cea inversată este instabilă, având o probabilitate foarte mică de realizare. Cele două stări nu pot exista împreună pentru că dispar simultan - transformându-se în fotoni în procesul de anihilare.
Faptul că proprietăţile particulelor elementare sunt “reflexia în oglindă” a proprietăţilor antiparticulelor corespunzătoare poate fi explicat prin raportarea dipolului vortex în cele două universuri, în care particulele primordiale implicate intră/ies printr-un pol şi ies/intră prin celălalt pol cu sensuri de mişcare opuse.
În acest cadru conceptual, se deduce că particulele elementare şi antiparticulele corespunzătoare au aceeaşi pondere în Universul dual, ceea ce reprezintă o concluzie firească în structurarea si transformarea Existenţei.
Particulele universale primordiale sunt considerate “cărămizile fundamentale” ale Existentei, având rolul de cuante elementare, nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică, impuls mecanic sau informatie, ci si cuante spatio-temporale.
    În construirea unei teorii unitare, s-a tinut seama că fotonii si gravitonii reprezintă acelasi tip de particule universale primordiale, fiind caracterizati prin timp de viată infinit, nu au masă de repaus, ci doar masă de miscare, sunt de tip bosoni si se deplasează cu viteza luminii în vid.
Deosebirile dintre fotoni si gravitoni se referă la faptul că primii ies si ceilalti intră în vortexurile unor particule izolate (în vid), spinul fotonilor (s =1) este diferit de spinul gravitonilor (s=2), directia vectorului impuls unghiular fiind perpendiculară, respectiv paralelă cu directia de miscare. Fotonii se manifestă separat de gravitoni, iar vortexul pentru un sistem cuantic complex poate fi considerat teoretic ca o combinatie de vortexuri convergente (pentru mase) si vortexuri divergente (pentru sarcini electrice), care sunt asociate particulelor componente.
În Modelul Standard al particulelor elementare, fotonii sunt bosoni cu spinul s = 1, numărul barionic B = 0 şi numărul de stranietate S = 0, fiind consideraţi “particule mesager” pentru câmpul electromagnetic, nu au masă de repaus (nu pot fi în repaus), ci doar masă de mişcare, particula şi antiparticula coincid, au un timp de viaţă infinit (sunt indestructibili) şi au viteza c constantă. În modelul vortex al particulelor elementare, fotonii au masă si sarcină electrică, însă valoarea acestora este foarte mică.
Termenul de foton a fost introdus în 1926 de către fizicianul american Gilbert Newton Lewis, pentru a desemna cuante de lumină care nu pot fi nici create si nici distruse. Conceptia lui Lewis despre fotoni a fost considerată gresită de către unii savanti, care se bazau pe procesele cuantice de generare si de anihilare a fotonilor.

Cei interesati de continutul integral al lucrării “Pledoarie pentru dipolii vortex” pot accesa legătura web
http://www.academia.edu/143253379/Pledoarie_pentru_dipolii_vortex