Utilizare
Cursuri: 0
Publicare RED: 0
Publicare articole în reviste: 0
Servicii AI: 0
Școala, liant intercultural. Strategii și forme de realizare a educației interculturale
Școala, liant intercultural. Strategii și forme de realizare a educației interculturale
Cighi Iliana Doina – Colegiu Tehnic Napoca
Şcoala are rolul de a forma indivizi adaptaţi şi adaptabili la mediul social propriu unui cadru temporal şi spaţial delimitat. Educaţia este astfel procesul prin care indivizii învaţă să funcţioneze în mediul lor social, prin transmiterea normelor sociale şi a regulilor explicite sau implicite ale culturii naţionale.
O definiţie comprehensivă asupra interculturalului o da Micheline Rey (Universitatea din Geneva), cercetătoare devotata acestei problematici: ,,Cine spune intercultural spune , în mod necesar, plecând de la sensul plenar al prefixului : interacţiune , schimb , deschidere , reciprocitate, solidaritate obiectivă.Spune , de asemenea, dând deplinul sens termenului cultura : recunoaşterea valorilor , a modurilor de viaţa , a reprezentărilor simbolice la care se raportează fiinţele umane, indivizii sau societăţile , în interacţiunea lor cu altul şi în înţelegerea lumii, recunoaşterea importanţei lor, identificarea interacţiunilor care intervin simultan intre multiplele registre ale aceleiaşi culturi şi între diferite culturi’’.
Educaţia interculturală vizează o abordare pedagogică a diferenţelor culturale , strategie prin care se iau în consideraţie specificităţile spirituale sau de alt gen (diferenţe sociale, de sex, economice, etc), evitându-se, pe cât posibil, riscurile ce pot apărea din schimburile inegale dintre culturi, ori, şi mai grav ,tendinţele de atomizare a culturilor.
Abordarea interculturală nu este o nouă ştiinţă, o nouă disciplină, ci-asa cum se arata într-o lucrare editată de Consiliul Europei-o noua metodologie care urmăreşte integrarea în spaţiul educaţional a datelor psihologiei, antropologiei, ştiinţelor sociale, politicii, istoriei, culturii. Conexiunile disciplinare sunt csle care au generat discursul asupra interculturalului.
Educaţia interculturală nu este sinonimă cu o educaţie pentru culturi diferite , ce ar presupune izolarea grupurilor culturale şi staticism.Ea vizează dezvoltarea unei educaţii pentru toţi, în spiritul toleranţei şi recunoaşterii diferenţelor ce coexista în aceeaşi societate.Acest tip de educaţie presupune că zonă de manifestare şi alte spaţii educative decât şcoala, depăşind porţile acesteia pentru a se prelungi şi insinua în activităţile informale.
Formarea atitudinii interculturale va facilita apariţia unei sinteze de elemente comune, ca bază a comunicării şi înţelegerii reciproce între diferitele grupuri culturale.Prin acceptarea şi promovarea valorilor precum: toleranta, egalitatea, respectul mutual, complementaritatea valorilor, scoala exploatează diferenţele spirituale şi valorile locale, ataşându-le la valorile generale ale umanităţii.Cei ce aspiră la apropierea de cultura mondială vor păstra orice valoare locală autentică , care pot reprezenta porţi de intrare în perimetrul valorilor generale.Valorile particulre veritabile comporta o potenţialitate şi o disponibilitate funciară de deschidere către valorile generale spre care tind fiinţele umane.
Formarea omului este o sarcină complexă şi de înaltă răspundere,care trebuie realizată fără rebuturi sau pierderi de valori umane.Îndeplinirea acestei nobile misiuni ,cu dezideratul său major de a ameliora progresiv capacitatea adaptativă a omului la cerinţele sociale , revine în principal , şcolii.
Educaţia interculturală nu trebuie să se limiteze în mod exclusiv la transmiterea unor conţinuturi specifice în cadrul unei discipline particulare , consolidarea abordării sale interdisciplinare este fundamentală; nu poate fi concepută doar pentru mediul şcolar, ci şi în legătură cu extraşcolarul (familie, grupuri sociale, instituţii , comunităţi , mass - media).Se remarca şi o schimbare a rolului profesorului, care depăşeşte funcţia de a comunica modele şi programe , acesta trebuind să acorde o mai mare atenţie spiritului de iniţiativa şi creativităţii, centrarea întregii acţiuni fiind pe elev.
Vor fi urmărite obiective specifice ,precum:
• achiziţionarea de cunoştinţe socio-umane (teorii şi concepţii despre stereotipuri, prejudecăţi, etnocentrism, etc, caracteristici ale elevilor din diferite etnii, rase, spaţii culturale, grupuri şi clase sociale);
• strategii de predare diferenţiată în funcţie de capitalul cultural al educatorului;
• clarificarea propriei identităţi culturale (să aibă o înţelegere clară a moştenirii sale culturale şi să înţeleagă cum experimentele sale pot interacţiona cu cele ale unor grupuri de lată provenienţa culturală);
• atitudini intergrupale şi interetnice pozitive;
• aptitudini :de a lua o decizie instrucţionala pozitivă, de a rezolva conflicte intergrupale de a formula strategii de predare şi activităţi care vor facilita reuşita şcolară a elevilor din diferite etnii, culturi, grupuri şi clase sociale.
Educaţia interculturala nu este o educaţie compensatorie pentru străini şi nici o nouă disciplină şcolară; ea refuză ,,modelul deficienței’’ în favoarea ,,modelului diferenței’’, nevizand o extindere a programei prin ,,predarea culturala’’ sau o ,,folclorizare’’.
Impunerea pe plan educativ a unor strategii eficiente de realizare a educaţiei interculturale se poate realiza începând cu nivelul ,,zero’’, acela al creeării unui curriculum intercultural.Iată câteva direcţii pe care acesta se poate axa:
• pătrunderea diversităţii etnice şi culturale în tot mediul înconjurător;
• preţuirea diversităţii;
• întărirea şi afirmarea propriei identităţi;
• introducerea conţinuturilor etnice şi a diferenţelor culturale în toate formele de învăţământ;
• recunoaşterea sărbătorilor şi a festivităţilor specifice grupurilor etnice ;reflectarea variatelor realităţi socio-culturale în lecturi,povestiri,compoziţii muzicale şi plastice;
• folosirea în învăţare a experienţelor diferite;
• recunoaşterea succeselor şi a contribuţiilor membrilor unui grup;
• valorificarea în curriculum a resurselor comunităţii locale;
• antrenarea tuturor copiilor în studiul continuu al comunităţii locale;
• interpretarea succeselor şi a performantelor unor copii din perspectiva valorilor unui grup;
Realizarea unor activităţi interculturale vizează formarea unor conduite interculturale:
Profesorii implicaţi în educaţia interculturală ar trebui să fie atenţi la următoarele îndatoriri:
• de a asigura o gestionare democratică a clasei sau şcolii, pentru a permite fiecăruia posibilitatea de a se exprima, de a dezbate, de a ţine cont de altul, de a-şi asuma responsabilităţi;
• de a da, rând pe rând, fiecărui elev şansa de a experimenta diferite roluri, inclusiv cel de animator sau lider, de a lua cunoştinţă de diferite forme de conducere, de a percepe şi a analiza relaţiile de putere din grup, instituţie sau societate, de a depista abuzurile şi a lua act de ele;
• de a veghea la locul acordat în şcoală limbilor, culturilor, convingerilor etice sau religioase, competenţelor diferite ale elevilor; spre ce percepţii sau atitudini conduc acestea, de egalitate sau de marginalizare;
• de a supraveghea la calitatea interacţiunilor dintre elevi; se ştie că elevii participă din ce în ce mai mult la interacţiuni, iar gradul de participare depinde de prestigiul pe care-l au în grup; prestigiul lor depinde, între altele, de situaţia socio-economică, de etnie, limbă, competenţe fizice, rezultate şcolare; organizarea unui învăţământ care să suscite învăţarea cooperativă ar asigura o exercitare optimă a prestigiului şi ar conduce la reducerea inegalităţilor instituite în şcoală;
• de a stăpâni fenomenele de violenţă; tinerii care au tendinţe autoritare trebuie trataţi cu înţelegere şi puşi în situaţia de a colabora în diferite împrejurări cu cei către care îşi îndreaptă ura sau violenţa;
• faţă de persoanele cu nevoi speciale, e nevoie de o înţelegere suplimentară pentru a-i integra şi a-i pune alături de cei normali; nu e vorba de a realiza o pseudo-egalitate, ci de a permite fiecăruia să se manifeste cu demnitate în solidaritate;
• de a asigura deschiderea grupului spre exterior şi a favoriza o atitudine de empatie cu membrii altor grupuri, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi;
• de a extinde colaborarea dintre educatori cu părinţii elevilor sau cu lucrătorii sociali, cu medici sau infirmieri.
Profesorul se cere a fi format nu numai pentru gestionarea unor situaţii strict didactice, ci şi pentru a facilita permeabilitatea spirituală şi culturală a elevilor. Cunoaşterea mecanismelor puse în joc în situaţiile de interacţiune culturală, interpretarea acestui univers problematic, crearea continuă a unor bune conexiuni culturale, negocierea în planul manifestării valorilor, orientarea în situaţiile culturale conflictuale, dezamorsarea unor tensiuni valorice, intrarea ca actor activ pe scena interacţiunilor culturale constituie obiective prioritare ale oricărui program de formare pedagogică. Formarea presupune nu numai cunoaştere, ci şi practicare a interculturalităţii. “Modalitate de iniţiere în pragmatica socială, formarea pedagogică se va sprijini pe ştiinţele umane şi sociale, elaborate pe o epistemologie fundamentată pe diversitate şi alteritate. O formare bazată pe o abordare pragmatică (a nu se confunda cu o formare practică) presupune o teorie generativă astfel încât să se evite reducţia la formarea pentru o serie de montaje reflexe”. Cunoaşterea doar teoretică a caracteristicilor sau diferenţelor culturale nu imprimă competenţă culturală celui care posedă acest bagaj. Cunoaşterea altuia nu favorizează cu necesitate comportamente interculturale. Cunoaşterea nu-i tot una cu re-cunoaşterea. Se cunosc atâtea cazuri de oameni bine instruiţi pentru cultura altora, dar care se comportă lamentabil faţă de purtătorii respectivelor valori.
Învăţarea pentru primirea alterităţii şi diversităţii constituie o obligaţie pentru dascăl. Şi această formare nu trebuie lăsată pe seama conjuncturii şi întâmplării, ci este nevoie de o pregătire metodică şi structurată.
,,Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi.Ele sunt înzestrate cu raţiune şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.’’Declaratia Universală a Drepturilor Omului
Bibliografie
1. Ausubel,D.P;Robinson,F.G., ,,Învăţarea în şcoală..O introducere în psihologia pedagogica’’,E.D.P,Bucureşti,1981;
2. Cucoş,Constantin, ,,Educatia-dimensiuni culturale şi interculturale’’, Polirom,Iaşi,2000;
3. Dasen, Pierre, 1999, Fundamentele ştiinţifice ale unei pedagogii interculturale, în Educaţia interculturală. Experienţe, politici, strategii, Ed. Polirom, Iaşi;
4. Golu,Pantelimon, ,,Învăţare şi dezvoltare’’ ,Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,1985;
5. Perregaux,Ch.---,,Educaţia interculturala. Experienţe ,politici,strategii’’ , [,,pentru o abordare intreculturala în educatie’’], Polirom, Iaşi, 1999;
6. Toţi diferiţi,toţi egali, Pachet educaţional împotriva rasismului , xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei,Institutul Intercultural Timişoara , 1998;
Ministerul Educaţiei