Modalități de evitare a educației violente și a traumelor psihice pentru copii prin utilizarea de către părinți a metodei „Educaţi aşa!”

Aducându-şi copiii la şcoală, unii părinţi uită de importanţa implicării lor în educaţia acestora plasând cu nonşalanţă responsabilitatea cadrelor didactice. Prinşi în zbuciumul zilnic, preocupaţi de asigurarea nevoilor materiale, părinţii abandonează educaţia şi formarea copiilor, rezumându-se doar la cele câteva ore pe care aceştia le petrec în compania personalului didactic şi auxiliar din mediul şcolar. Acasă, copiii sunt lăsaţi în faţa televizoarelor, uneori ore în şir şi fără o selecţionare a emisiunilor asupra cărora aceştia se opresc, fără ca părinţii să realizeze cât de nocivă poate fi aceasta pentru sănătatea fizică, dar mai ales cea mentală.
Nu de puţine ori, în cadrul discuţiilor cu părinţii, de-a lungul celor peste 18 ani de experienţă ca educatoare și ca învăţătoare, am auzit expresia „Nu ştiu ce să mă mai fac cu el (ea)!”.

În viaţa de zi cu zi şi pe toate meridianele globului, agresivitatea este frecvent folosită, luând, uneori, forme deosebit de grave, producând copiilor leziuni corporale şi chiar decesul. Este însă foarte important să fim deschişi, să fim conştienţi de faptul că toţi părinţii au nevoie de sfaturi şi spijin, iar când acestea vin din partea unor specialişti (psihologi, consilieri şcolari şi chiar cadre didactice) trebuie să ascultăm cu atenţie şi să încercăm să aflăm cât mai multe informaţii.

E limpede că „meseria de părinte” este cea mai dificilă, însă fiind o meserie ea se poate învăţa, iar ca oricare alta şi aici există reguli şi „secrete” ce pot fi aplicate. Din păcate, mulţi părinţi au uitat că familia reprezintă „nucleul societăţii”, că ea este responsabilă de formarea viitorilor cetăţeni, că ceea ce cred părinţii despre viaţă şi împlinirea ei va determina felul în care îşi vor creşte copiii.

Relaţia cu copiii se caracterizează printr-un schimb de experienţă: părinţii influenţează copiii şi invers. Educarea copiilor poate fi o plăcere, dar poate fi şi dificilă. Părinţii consideră în general educaţia ca fiind dificilă atunci când copilul prezintă un comportament care pentru ei este inacceptabil, supărător sau atunci când copilul nu ascultă de observaţia pe care părintele o face. Astfel, părinţii se supără, se simt neputincioşi şi nu toţi se dovedesc la fel de pricepuţi în ceea ce priveşte educaţia copiilor lor. Unii lasă educaţia pe seama bunicilor, din diferite motive, alţii îşi sufocă copiii cu reguli şi regulamente.

Programul de educaţie al părinţilor pe baza metodei „EDUCAŢI AŞA!” a fost iniţiat in anul 1998, fiind derulat de Fundaţia Copiii Noştri , prima organizaţie care a abordat într-un mod unitar şi sistemic tema educaţiei părinţilor ca modalitate de sporire a bunăstării copilului în familie, utilizând această metodă.

Cursul este „un mod de informare educaţională preventivă şi de sprijin acordat părinţilor” şi a vizat următoarele obiective cadru (obiective regăsite în „Suportul de curs pentru specialişti care lucrează în domeniul educaţiei părinţilor”):

• realizarea unei bune relaţii între părinte şi copil, deoarece aceasta este condiţia dezvoltării sănătoase şi armonioase a copilului;
• prevenirea unor probleme grave de educaţie (prin aceasta putând spune că prevenirea poate însemna chiar şi consultarea unui specialist – psiholog – dacă este nevoie atunci când relaţia părinte-copil este compromisă);
• prevenirea unor probleme în comportamentul copilului şi a spiralei negative pe care o determină acestea (comportamentul negativ al copilului, reacţia negativă a părintelui, comportament şi mai negativ al copilului – respingerea mai profundă a părintelui etc.).

Premisa cursului este: părinţii sunt cei care influenţează comportamentul copiilor lor, copii ce se deosebesc mult între ei. Unii au un temperament mai energic şi necesită mai multă atenţie – copiii obraznici, alţii sunt liniştiţi şi calmi – copiii uşor de crescut. Există, de asemenea, diferenţe între situaţiile părinţilor care îşi educă copiii. Unii au diverse greutăţi (locuinţa prea mică, probleme financiare, lipsa sprijinului unui partener, obligaţia de a avea grijă de alţi membri ai familiei lor, probleme de sănătate, etc.), educaţia copilului/copiilor deviniind o problemă dificilă în astfel de cazuri. Abilităţile pe care le dobândesc cursanţii pot fi însă folosite şi în cazul unor condiţii dificile. Aceste abilităţi se împart în două categorii: abilităţi pozitive- „Aprecierea şi acordarea atenţiei” sau abilităţi grupate sub denumirea „Stabilirea limitelor”.

Rolul părinţilor este foarte important, aceştia putând influenţa comportamentul copiilor lor astfel:

• reacţionând pozitiv la comportament pozitiv;
• fiind categoric ori de câte ori copilul face un lucru care nu este acceptabil. Părinţii pot şi să interzică un asemenea comportament, dar este o diferenţă între cazul în care dvs. interziceţi ceva copilului şi cazul în care copilul şi-l interzice chiar el însuşi.

Familia îsi pune amprenta asupra comportamentului copilului prin condiţiile  economice şi materiale, hrană, locuinţă, influenţe culturale, integrare socială. Sunt şi factori care contribuie la dezvoltarea unui comportament agresiv: violenţa din familie, ştiut fiind faptul că violenţa naşte violenţă, climatul afectiv nefavorabil, lipsa de respect faţă de copii, ceea ce le crează un complex de inferioritate, nesupravegherea copiilor de către părinţi, copii abuzaţi de părinţi sau familiile dezorganizate.

Cei “7 ani de acasă “ au o mare influenţă asupra modului de comportare şi de relaţionare al copilului. Dacă în familie nu există armonie şi comunicare între  membrii, dacă domină o atmosferă încărcată, relaţii încordate, violenţă, copiii ajung să aibă tulburări de comportament. Aceştia suferă carenţe afective şi din cauza faptului că stau mult timp singuri, părinţii fiind ocupaţi , iar când vin acasă nu au timp sau răbdare să stea de vorbă cu copiii. O formă de agresiune este deci şi lipsa interesului faţă de copil. Alături de carenţa afectivă este frecventă şi carenţa educativă care se manifestă în medii defavorizate şi care sunt surse de agresivitate.

La polul opus, dar la fel de dăunătoare este şi severitatea exagerată şi părinţii supraprotectori. Din prima categorie fac parte părinţii ce pretind de la copii mai mult decât sunt aceştia capabili, exigenţă ce provoacă elevilor irascibilitate şi agresivitate în raport cu sarcinile şcolare, deoarece  acasă, fiind ţinut din scurt, refulează la şcoală. Din a doua categorie fac parte părinţii care manifestă o dragoste exagerată, sunt supraprotectori. Copilului i se permite să facă orice, astfel că în mediul şcolar nu se poate adapta sarcinilor date,  regulilor, disciplinei, autorităţii.

Părinţii sunt pentru copii adevărate  modele de conduită, pe care aceştia le preiau prin imitaţie şi învăţare, acţionând conform modelului oferit, căci puterea exemplului e mare. Poţi să-i oferi copilului un munte de norme de conduit, convingerea o va da tot modelul (copiii crescuţi în critici învaţă să condamne; copiii crescuţi în toleranţă învaţă să fie răbdători).

În programul “Educaţi aşa!” există printre altele şi întrebarea: cum pot părinţii influenţa comportamentul copilului în aşa fel încât ei să nu aibă nici o problemă? Nu este indicat să se instituie un stil autoritar de educaţie. Copiii nu trebuie să tremure pentru ca educaţia să aibă efect. Este vorba de preîntâmpinarea simplelor încălcări ale regulilor care ar putea cauza probleme de comportament şi probleme de educaţie. Acest curs oferă părinţilor mai multă siguranţă şi încredere in situatiile când laudă sau recompensează copilul pentru ce a făcut bun şi când îi atrag atenţia că face ceva inacceptabil. Părinţii care sunt siguri de sine şi au o încredere mai mare în ei, oferă copiilor de asemenea mai multă siguranţă şi încredere, acest lucru fiind util în educarea copiilor.

Cadrul teoretic al metodei “Educaţi aşa!” este conceput conform teoriei învăţării sociale şi se bazează pe comportamentul învăţat de copil, acesta dezvoltându – și un întreg repertoriu de comportamente.   Această teorie de învăţare porneşte de la ideea că fiecare copil simte nevoia de a i se acorda atenţie, respectiv atenţie individuală. Atenţia acordată întăreşte procesul de însuşire a comportamentului pozitiv. A ignora înseamnă a nu acorda atenţie unui comprtament neadecvat şi ca urmare acesta  “se stinge”. Nu i se va acorda copilului atenţie (pozitivă) atunci când el  încearcă să atragă atenţia cu un comportament neplăcut.

Folosirea materialelor auxiliare, aferente acestui curs, a filmelor (“Aprecierea şi acordarea atenţiei”, „Stabilirea limitelor”, „Izolarea şi pedepsirea”), dar şi a exerciţiilor („Cum să ne lăudăm copiii”, „Fierbinte-rece”, Semaforul”, „Cum să spunem nu”, „Exerciţii de izolare”, „”Ce aş face eu?”), conduce la îmbunătăţirea sau chiar modificarea comportamentului părinţilor faţă de copii.

Fixarea comportamentului unui copil se realizează acordându-i acestuia atenţie pozitivă (oferirea de recompense, laude) sau atenţie negativă (manifestată sub forma certurilor şi a mustrărilor). Întotdeauna recompensele îl stimulează pe copil să repete prestaţia respectivă. Unii copii preferă atenţia negativă în defavoarea indiferenţei părinţilor. Comportamentul nedorit al copilului poate fi eliminat prin neacordarea de atenţie, însă acest fapt  are efectul aşteptat dacă acesta este combinat cu recompensarea comportamentului dorit. Un aspect de careorice părinte trebuiesă ţină cont este că toate comportamentele copiilor pot fi “înăbuşite” dacă sunt ignorate, chiar şi cele pozitive dorite. Cu alte cuvinte, dacă atunci când copiii prezintă un comportament dorit şi acceptat şi nu sunt consecvent lăudaţi sau recompensaţi există o mare şansă ca acel comportament să fie înăbuşit şi copilul să adopte apoi un comportament negativ. Astfel, într-o manieră sau alta el ştie să capteze atenţia părinţilor.

Recompensele şi pedepsele sunt procedee pe care părinţii le adoptă des în educaţia copiilor. Problema este că foarte mulţi dintre aceştia nu folosesc aceste procedee sistematic sau consecvent sau pun prea mare accent pe influenţa comportamentului negativ. Sunt părinţi care adoptă astfel de procedee într-un moment nepotrivit, ignoră comportamentul dorit sau recompensează comportamentul nedorit cu un zâmbet. Dacă se pune accentul pe comportamentul negativ, atunci pot apărea urmări ca:

• efectul tratamentului pedagogic lasă de dorit (recompensarea şi lăudarea comportamentului dorit /acceptabil are un efect mai bun decât criticarea şi pedepsirea comportamentului nedorit/ inadmisibil);
• imaginea faţă de sine a copilului este influenţată negativ.

Exemplu:
“Tata nu vrea să îl lase pe Andrei (doi ani) să se joace cu acvariul cu peşti pentru că este periculos. Copilul insistă. Mama, “bună”, în loc să fie fermă şi pe aceeaşi poziţie cu tatăl, îl lasă pe copil, ba mai şi pledează pe lângă soţ ca să cedeze. Prima greşeală. Soţul cedează. Altă  greşeală. Peste câteva zile, Andrei trebuie să iasă cu tata în oraş, cu maşina. Tata încearcă să îl aşeze în scaun şi să.i lege centura. Andrei nu vrea. Tatăl insistă, iar copilul începe să plângă. Acesta, fiind în întârziere şi neputând să îl lase pe Andrei singur în casă, îl leagă în scăunel cu forţa, îi explică că altfel nu se poate, “nu ar pleca maşina” şi conduce atent “cu un ochi la copilul” care se foieşte în scaun şi urlă pentru că nu suportă ca tatăl să-i impună ceva, iar mama nu e prin preajmă să îl “susţină.” După ce conduce în stres tata ajunge la destinaţie, unde îl aşteaptă mama care, fără nici un alt comentariu, fără să întrebe ce s a întâmplat, îl ia pe micuţ în braţe şi începe să îl aline. După greşeala din ajun, când a subestimat autoritatea tatălui, acum ar fi avut o bună ocazie să repare ceva, dar, în loc să-i spună, “îmi pare rău că ai plâns, dar tata a avut dreptate. Chiar dacă nu-ţi place, în maşină toată lumea poartă centura de siguranţă, altfel maşina nu porneşte. Data viitoare, dacă refuzi şi faci scandal, rămâi acasă. Preferă însă să-l aline, de parcă tata ar fi vinovat. Mama a comis a doua greşeală. Andrei învaţă că plânsul o face pe mamă să cedeze, iar mama în face pe tata să cedeze şi aşa se pune în mişcare lanţul slăbiciunilor.”

Acest exemplu întăreşte cele expuse anterior. Dacă tratezi pedepsele şi recompensele cu inconsecvenţă şi în mod contradictoriu, atunci toate acestea vor duce la confuzia sau încăpăţânarea copilului şi bineînţeles la neinţelegerea regulilor şi limitelor.

Vizionând filmuleţul “Aprecierea şi acordarea atenţiei”, desprindem următoarea idee: acordarea atenţiei este extrem de importantă. Procedând astfel atunci când copilul se comportă bine, stimulăm repetarea mai des a acestui comportament (exemple: lăudându-l, mângâindu-l pe cap, făcându-i cu ochiul, arătându-i interes sau bătându-l pe umăr). Unii părinţii le acordă atenţie copiilor – fără să vrea – chiar atunci când aceştia manifestă un comportament inacceptabil. Dacă le ţinem predici sau dacă începem o discuţie despre acel comportament (“ţi-am spus de atâtea ori să…”) înseamnă că le acordăm atenţie negativă. Astfel copilul va ajunge să repete şi mai des acel comportament nedorit.

Din exerciţiul „fierbinte- rece” trebuie să învăţăm că “îndrumarea pozitivă” este mai plăcută şi că te ajută să îţi atingi mai repede scopul decât “îndrumarea negativă”. La fel se întâmplă şi în relaţia părinte – copil. Lăudându-l şi acordându-i atenţie copilului aveţi mai mult succes decât certându-l şi pedepsindu-l. Îndrumându-l în mod pozitiv, copilul capătă o mai mare încredere în sine. Dacă îl îndrumaţi în mod negativ, încrederea lui în sine se diminuează. Există mai multe modalităţi eficiente de a reacţiona atunci când copiii nu  ascultă (modalităţi de stabilire a limitelor). Una dintre acestea este ca părinţii să spună “nu” sau să stabilească interdicţii. Important este să fie consecvenţi.

Majoritatea părinţilor consideră că acest lucru este prea dificil (“Nu merge în cazul copilului meu, doar am încercat de atâtea ori”). Foarte importantă este, de asemenea, maniera  în care aceştia reacţionează. O altă modalitate de a reacţiona la un comportament inacceptabil este ignorarea. Aceasta înseamnă că, de fapt, că părintele nu reacţionează la purtarea copilului (priveşte în altă parte, nu.şi întrerupeţi activitatea, iese din cameră, „nu- aude” sau „copilul devine invizibil”). Ignorarea nu va da roade dacă părintele răsplăteşte copilul în vreun fel anume (dacă ignoră faptul că se uită la televizor, aceasta nu înseamnă că el se va uita mai puţin: dimpotrivă), însă trebuie evitată ignorarea comportamentelor periculoase.

O altă formă de pedeapsă este confiscarea unui lucru care îi place copilului (acesta joacă fotbal în cameră, iar mama îi ia mingea după ce l-a avertizat de câteva ori). În cazul acestei forme de pedeapsă este important:

• să o aplicaţi imediat dupa ce aţi constatat fapta;
• pedeapsa să se potrivească cu fapta;
• să fiţi consecvent: faceţi ce spuneţi: spuneţi ce faceţi.

Se întâmplă de multe ori ca părinţii să întâmpine destule probleme  în relaţia cu copiii lor. Deşi l-au avertizat de atâtea ori, i-au interzis sau l-au pedepsit, totuşi copilul continuă să facă acelaşi lucru pe care ştie că nu are voie să-l facă. În asemenea cazuri intervine izolarea, înlocuirea pedepselor corporale cu „izolarea” sau „confiscarea unui lucru care place copilului”, fiind de multe ori o soluţie benefică în schimbarea unor comportamente ale acestuia.

Întăresc afirmaţia că un copil învaţă mai mult din recompense decât din pedepse.  Modalităţile de evitare a pedepsei prin schimbarea situaţiei sau prin aprecierea şi răsplătirea comportamentului dorit, de exemplu: închiderea cutiei cu dulciuri, fixarea numărul de programe TV care pot fi vizionate, conduc la înlăturarea unui comportament inacceptabil al copilului.

O modalitate eficientă de a acorda atenţie lucrurilor bune pe care le fac copiii este să li se promită o recompensă, însă în acest curs, când folosim cuvântul „recompensă”, ne referim la toate acele lucruri care îi fac plăcere copilului (exemple: să meargă la culcare cu o jumătate de oră mai târziu, să i se permită să vizioneze un anume program la televizor, să se joace cu părinţii, să se plimbe cu bicicleta, să pescuiască, să le citească ceva părinţilor, bunătăţi, fructe, (mici) cadouri şi eventual bani de buzunar).

Consider că metoda propusă de acest curs „deţine” destule modalităţi de educare a copiilor cu probleme de comportament cu scopul evitării educaţiei violente  şi a traumelor psihice în rândul acestora.

Bibliografie:
• Suportul de curs;
• Petrea, Irina, “Şi tu poţi fi Supernnany”, Editura Trei, 2007, Bucureşti, p.132-132.