Câteva metode didactice regăsite în învăţăturile şi practica Sfinţilor (I)

Sfinţii au folosit în mod inspirat diverse metode de vestire a Evangheliei. Discipolii lor, ce trebuiau să afle despre Ȋmpărăţia Ceruruilor, spre a fi continuatorii propovăduirii lor, erau elevii Apostolilor, ierarhilor şi preoţilor. De multe ori şi simpli mireni au convertit mulţi oameni, chiar popoare, aşa cum avem exemplu pe Sfȃnta Nina, prin care s-au creştinat iviriţii, adică georgienii de astăzi.
În cele ce urmează vom vedea cum au folosit Sfinţii metodele didactice de comunicare şi asimilare a cunoştinţelor în scrierile lor. Pentru început, vom vedea metodele de comunicare orală.

Dumnezeu alege şi sfinţeşte pe cine doreşte şi se străduieşte să ajungă la asemănarea cu El. Sfinţii au fost, sunt şi vor fi pȃnă la sfȃrşitul veacurilor. Ei au fost inspiraţi în activitatea lor de Dumnezeu Cuvântul, Cel ce este Creatorul întregii lumi.

Sfinţii au folosit în mod inspirat diverse metode de vestire a Evangheliei. Discipolii lor, ce trebuiau să afle despre Ȋmpărăţia Ceruruilor, spre a fi continuatorii propovăduirii lor, erau elevii Apostolilor, ierarhilor şi preoţilor. De multe ori şi simpli mireni au convertit mulţi oameni, chiar popoare, aşa cum avem exemplu pe Sfȃnta Nina, prin care s-au creştinat  iviriţii, adică georgienii de astăzi.

Povestirea

Sfȃnta Tradiţie, ca parte a Revelaţiei supranaturale, s-a transmis prin povestirea de la om la om, din generaţie în generaţie, pȃnă la fixarea ei în scris de către Biserică. Domnul Iisus Hristos a spus unele povestiri, cu scopul de a da exemple de comportament, parabolele Domnului nefiind altceva decȃt povestiri cu tȃlc.
Predicarea Evangheliei s-a făcut de Apostoli prin viu grai. Sfȃntul Apostol Pavel spune către Romani: „Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos.” (Rom. 10, 17)

Vieţile Sfinţilor sunt povestiri ale faptelor lor spuse, pentru întărirea în credinţă, urmaşilor. Sunt, pilde de viaţă, exemple de trăire a credinţei. Citind vieţile lor, ne întărim în credinţă ştiind că au fost şi ei oameni ca şi noi, cu neputinţe, păcate, obiceiuri, dar care au dat exemple de pocăinţă, de mărturisire a credinţei, de jertfă pȃnă la sȃnge.

Descrierea

Sfinţii, oameni ca şi noi, au descris verbal sau în scris diferite minuni, întȃmplări, din viaţa lor, pentru a evidenţia situaţia deosebită pe care au petrecut-o. Din descrierea Sfȃntului Palama, a luptelor sale pentru Ortodoxie, aflăm următoarele:

„Căci atunci când credeau că au prevalat şi toate mergeau după mintea lor şi se gândeau să pună şi culmea relelor sau, mai bine zis, au şi pus-o, mă refer la hirotonia ilegală a lui Akindynos, Dumnezeu împăratul împăraţilor îi pune în mişcare pe împăraţi, trezeşte un zel nebiruit în toţi cei aflaţi în funcţii, în demnitarii care veneau după ei, in scutierii, lăncierii şi servitorii lor şi simplu spus, în toată tagma împărătească şi toţi cei ce se învârteau în palat, ca să-i las deoparte acum pe cei¬lalţi; şi se putea vedea ceva extraordinar: cum împăraţii înfuriaţi împotriva noastră îşi întorceau pe neaşteptate mânia împotriva celor porniţi împotriva noastră şi toţi ceilalţi luptau şi ei pentru noi luându-se la întrecere unii cu alţii, iar lucrul cel mai însemnat era că războiul civil, din pricina căruia aveau neplăcere faţă de noi, nu se sfârşise încă, ci mai degrabă era în toi.”

Sfȃntul Ioan Damaschin descrie în Dogmatica sa, modul în care lumea de atunci vedea creaţia lui Dumnezeu. (După modelul geocentric. n.m.)

„Creatorul a pus în aceşti luminători lumina cea dintâi creată, nu pentru că nu avea altă lumină, dar pentru ca să nu rămână inactivă acea lumină. Căci luminătorul nu este însăşi lumina, ci cel care conţine lumina.
Ȋnvăţaţii spun că printre aceşti luminători sunt şapte planete; ei spun de asemenea că ele au o mişcare contrară cerului. Din pricina aceasta le-au numit planete. Ei spun că cerul se mişcă de la răsărit la apus şi planetele de la apus la răsărit; iar cerul trage împreună cu el pe cele şapte planete prin mişcarea lui, pentru că este mai iute. Numele celor şapte planete sunt acestea: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn, în fiecare zonă a cerului se află câte una din cele şapte planete:
-în prima, adică în cea de mai sus, Saturn;
-în a doua, Jupiter;
-în a treia, Marte;
-în a patra, Soarele;
-în a cincea, Venus;
-în a şasea, Mercur;
-în a şaptea şi cea mai de jos, Luna.
Ele îşi urmează fără încetare calea pe care Creatorul le-a orânduit-o lor şi aşa cum le-a întemeiat, după cum spune dumnezeiescul David: „Luna şi stelele pe care tu le-ai întemeiat.”( Ps.8, 4)
Prin cuvintele „le-ai întemeiat” a arătat fixitatea şi imutabilitalea orânduielii şi aşezării date lor de Dumnezeu. Căci le-a rânduit „la timpuri, la semne, la zile şi la ani.” (Fc. 1, 14)
Pentru aceea prin soare se constituie cele patru anotimpuri: primul, primăvara, căci în el a făcut Dumnezeu universul. Acest lucru îl arată şi faptul că şi până acum în acest anotimp odrăslesc florile. Primăvara este de asemenea anotimpul când ziua este egală cu noaptea. Primăvara ziua este de douăsprezece ore şi noaptea de douăsprezece ore. Ea constă prin răsărirea soarelui din jumătatea locului de unde răsare soarele. Este temperată, crescătoare de sînge, caldă şi umedă. Ţine mijlocul între iarnă şi vară: este mai caldă şi mai uscată decât iarna, dar mai rece şi mai umedă decât vara. Acest timp se întinde de la 21 martie până la 24 iunie. Ȋn urmă, când răsăritul soarelui se urcă spre părţile mai de nord ale locului de unde răsare soarele, urmează anotimpul de vară, care ţine mijlocul între primăvară şi toamnă, căci are căldura primăverii şi uscăciunea toamnei. Este caldă, uscată şi creşte fierea galbenă. Acest anotimp are ziua cea mai mare, de cincisprezece ore, iar noaptea foarte mică, având o durată de nouă ore. Se întinde de la 24 iunie până la 25 ale lunii septembrie. Apoi, după ce soarele se întoarce iarăşi la jumătatea locului de unde răsare soarele, vine anotimpul de toamnă în locul celui de vară. El este cam la mijloc între frig şi căldură, între uscăciune şi umiditate şi ţine mijlocul între anotimpul de vară şi anotimpul de iarnă, căci are de la cel de vară uscăciunea, iar de la cel de iarnă frigul. Toamna este friguroasă şi uscată şi creşte în veninul cel negru. Acest anotimp are iarăşi ziua egală cu noaptea: ziua este de douăsprezece ore şi noaptea de douăsprezece ore. Se întinde de la 25 septembrie până la 25 decembrie. Dar când soarele se pogoară spre partea cea mai mică şi cea mai de jos, adică spre partea de miazăzi a locului de unde răsare soarele, vine anotimpul iernii. El este friguros şi umed şi ţine mijlocul între toamnă şi primăvară, căci are frigul de la anotimpul de toamnă, iar umezeala de la anotimpul de primăvară. Acest anotimp are cea mai mică zi, fiindcă este de nouă ore, şi cea mai mare noapte, pentru că este de cincisprezece ore; ea creşte în flegmă; se întinde de la 25 decembrie până la 21 martie. Căci creatorul, în chip înţelept, a avut grijă mai dinainte să nu cădem în boli grele, prin trecerea de la cea mai mare răceală sau căldură sau umezeală sau uscăciune la temperaturile contrare acestora. Căci raţiunea ştie că sunt vătămătoare schimbărilor bruşte.”

Explicaţia

Un exemplu de explicaţie îl găsim la Sfȃntul Maxim Grecul, referitoare la Persoana Duhului Sfȃnt.

„Te rog să asculţi cu atenţie şi să iei seama cu mintea, ca să nu treacă pe lângă urechi cele spuse şi mintea să judece cu nebăgare de seamă. Căci acest cuvânt este despre Sfântul Duh! Aceasta nu este o simplă povestire, ci lămurirea tainelor adevăratei credinţe. Sfântul Duh a creat la început făpturile împreună cu Tatăl şi cu Fiul, aşa cum spune David: Cu cuvântul Domnului s-au întărit cerurile şi cu Duhul gurii Lui toate puterile lor. Duhul purcede din fiinţa Tatălui; de aceea nu a spus Proorocul şi despre Cuvântul: „Cuvântul gurii Lui”, tocmai ca să arate lămurit şi să ne încredinţeze că el vorbeşte despre purcederea (Duhului). însă El purcede numai din Tatăl, nu aşa cum spui tu – că Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi din Fiul printr-o singură suflare. Din aceasta reiese că Dumnezeu nu a fost desăvârşit de la început, ci au fost numai Tatăl şi Fiul şi că, mai târziu, căindu-Se, El Şi-a însuşit Persoana Care   lipsea,   adică   Duhul,   revărsându-L prin suflare comună. Şi astfel, a dobândit plinătatea desăvârşirii.
Vai, ce rătăcire! Cât de potrivnic este credinţei ortodoxe să gândeşti aşa! Nu aşa, nu aşa! Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh se deosebesc, după cuvintele Sfântului Ioan Damaschin, prin aceea că Tatăl este nenăscut, Fiul este născut şi fără de început alături de Tatăl, având un singur început – naşterea cea mai înainte de veci, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi este fără de început alături de Tatăl şi de Fiul, având un singur început – purcederea fără de început din Tatăl; prin aceasta nici Tatăl nu este lipsit de nenaştere, fiind Cel Care L-a născut pe Fiul, nici Fiul nu este lipsit de naştere, fiind Cel Care S-a născut şi, de asemenea, nici Duhul, prin   purcederea Sa, nu se transformă în Tatăl sau în Fiul. Şi fiind Dumnezeu, Ȋşi păstrează însuşirea Sa neschimbată. Altfel, cum poate fi însuşire, însuşire, dacă ea se schimbă şi se transmite?”

Argumentarea

Această metodă era folosită şi mai poate fi, în apologii şi în cuvinte care vor să lămurească un adevăr de credinţă.

O argumentare deosebită găsim la Sfȃntul Nectarie din Eghina, referitoare la activitatea Sfȃntului Apostol Petru. Sfȃntul aduce argumente despre faptul că Petru nu avea niciun primat faţă de ceilalţi Apostoli.

„Biserica îl rînduieşte pe Iacov ca întîistătător al Bisericii, iar Petru şi Ioan sînt trimişi către cei ce au crezut din Samaria pentru a le împărtăşi lor Duhul Sfînt prin punerea mîinilor.
Petru este trimis din nou de Biserică pentru a propo¬vădui prin Iudeea. Biserica se pronunţă asupra chestiunii tăierii împrejur, iar Petru îşi exprimă părerea sa în adunarea Bisericii în care erau strînşi Apostolii şi preoţii împreună cu toată Biserica. Atunci s-au gîndit Apostolii şi preoţii dimpreună cu toată Biserica să trimită bărbaţi aleşi dintre ei în Antiohia… scriind cu mîna lor acestea: „Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sînt în Antiohia şi în Siria şi în Clliicia, bucuraţi-vă” etc. (Fap. 15,23).
Nu se vede şi nu se subînţelege nicăieri în Faptele Apostolilor primatul lui Petru. Nimeni dintre Apostoli nu-i acordă acestuia întâietăţi sau altceva care să dea mărturie despre vreo superioritate sau dregătorie. Salutându-i pe efeseni pe cînd se despărţea de ei, Apostolul Pavel le-a spus: „Şi acum, fraţilor, vă încredinţez lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său, cel ce poate sa va zidească şi sa va dea moştenire între toţi cei sfinţiţi” (Fap. 20, 32).

Dacă Petru era legătura unificatoare a Bisericii, credem că Pavel era dator să facă cunoscut acest lucru Bisericii efesenilor, ca nu cumva ei să nesocotească din neştiinţă supunerea faţă de acela. însă faţă de ce Biserică a lui Petru era dator Pavel să le recomande acestora supunerea e trecut sub tăcere, nefăcîndu-le efesenilor nici o recomandare de supunere, de vreme ce le spune cu hotărîre: „căci nu m-am ferit să vă vestesc toată voia lui Dumnezeu” (Ef. 20, 27). Aşadar Pavel nu a ascuns şi nu a trecut nimic sub tăcere, ci le-a vestit lor toată voia lui Dumnezeu, nu le-a vestit cum că el însuşi se supune lui Petru, ceea ce arată că această supunere nu este poruncă ieşită din voinţa dumnezeiască.”

Bibliografie:
1. ziarullumina.ro/sfanta-nina-luminatoarea-georgiei-49501.html
2. Ică jr. Diac. Ioan I. studiu introductiv şi trad.. Sfȃntul Grigorie Palama, Tomosuri dogmatice-Viaţa-Slujba, Scrieri I,.Editura Deisis, Sibiu, p. 548.
3. Fecioru, Pr. Dumitru, Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, pp. 45-46.
4. Cristea, Florentina, Sfȃntul Maxim Grecul, Adevăr şi minciună, Editura Bunavestire,  Galaţi, 2003, pp. 242-243.
5. Papacioc, Caliopie, Sfȃntul Nectarie de Eghina, De ce Papa şi supuşii lui s-au despărţi de Biserica lui Hristos, Istoria Schismei (I), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 91-92.