Cine este consilierul de imagine și ce vrem de la viața lui?

„Cu cât este mai lungă denumirea funcției, cu atât mai mică este importanța ei.” (Legile lui Murphy, la serviciu) Consilierul de imagine. Ce cred părinții că face, cum îl văd colegii, ce îi spun elevii și, tocmai la urmă, cine este el cu adevărat.

Ce cred părinții despre el: ”E sufletul școlii, el se ocupă să meargă treburile bine, toți îl ascultă, până și directorul, el a pus școala pe hartă, de fapt, a construit-o, școala ar trebui să se numească (inserează numele tău aici).”

Ce cred colegii: ”O fițoasă cu funcție pompoasă; știi, cu cât mai lung e numele funcției, cu atât mai mică e importanța ei. Ne verifică să vadă dacă facem activități… da’ ce, se crede director? Da, da, bine, doamna polițist, vă trimitem acuma niște poze pentru activitatea de ieri”.

Ce crede directorul: ”Wow, ce frumos a ieșit comunicatul ăsta! Bravoo, mai vreau! Comunicate pe ISJ, comunicate la ziar, comunicate la avizier, la mapă, în dublu exemplar, extra, extra, comunicate peste tot!”

Ce cred copiii: ”Doamnaaaaa, ați pus pozele alea în care nu-mi stă bine păăăruuul…”

Cine este consilierul de imagine: din punctul meu de vedere, consilierul este, în primul rând, omul care scrie puuuuțin mai bine decât ceilalți. De obicei, un profesor de Limba română. E angajatul care nu refuză nicio sarcină de lucru, așadar funcția de consilier nu este nici prima, nici ultima dintr-un an școlar.

Consilierul de imagine, pentru a fi unul eficient, trebuie să dovedească o moralitate îndoielnică, nu în sensul interesant al cuvântului; una e să fii un party animal și alta e să fii un animal politic.

Să „păcălești” părinții și copiii că școala ta este perfectă nu este o misiune pentru oricine, pentru că știm cu toții ce se ascunde în spatele aparențelor: finanțare din partea părinților la școlile de renume, ceea ce se poate oglindi în rezultatele elevilor, goana după puncte, mascată de activitățile extrașcolare, accidente care se pot întâmpla oricând, indiferent câte camere de filmat punem în săli, acumularea unui capital de imagine pe baza olimpicilor care se meditează de câteva ori pe săptămână, poze care surprind școala numai din anumite unghiuri, pentru a ascunde ”clientului” micile și marile defecte.

Îmi vine în minte cât de meschin e gestul de a posta despre activitățile caritabile: ”am dat atâtea pachete de mâncare, uitați-vă la noi cât de darnici suntem!”. Își pierd sensul și oferă copiilor o imagine greșită despre ce înseamnă generozitatea și solidaritatea.

Dacă un consilier trebuie să fie în relații bune cu toată lumea, să ureze ”la mulți ani” fiecărui jurnalist, coleg, profesor, director, să facă din pagina personală una de promovare a locului de muncă, asta înseamnă încadrarea lui în categoria temperamentelor extrovertite: coleric și sangvinic. Dacă ești un introvertit care evită conversațiile de complezență și are un cerc restrâns de cunoștințe, bazat doar pe interese comune și pe respect, s-ar putea să dai greș în a-ți promova școala.

Relația cu colegii este foarte importantă. Ca să fie una de succes, diplomația și dorința de a mișca lucrurile trebuie să fie de ambele părți. Degeaba scrii pe pagina școlii că elevilor li se respectă autonomia, originalitatea și ideile, dacă un sondaj de opinie dezvăluie că dreptul cel mai des încălcat al acestora este cel la opinie și la expresie. Degeaba scrii ”noi facem, noi dregem”, dacă e doar ”eu și cu încă unu ne străduim să facem și să dregem”.

Strategiile de marketing nu funcționează pentru toată lumea. Să fim sinceri: unul dintre primele criterii în alegerea școlii este distanța față de casă. Apoi, mai mult decât olimpiadele și concursurile, ne interesează cum arată WC-urile. După aceea, importantă este populația școlii. Un singur elev cu comportament dificil poate distruge o clasă, și trei copii olimpici nu o vor împiedica. Un singur profesor incorect sau abuziv poate îndepărta elevii și părinții. Am copii care au venit traumatizați de la școli cu imagine foarte bună. S-au transformat în ei înșiși abia la școala noastră de cartier. Să mai zic că încă există părinți care nu vor colegi țigani pentru copiii lor? Și culmea, părinți de etnie. Pentru elevii care locuiesc în corturi, care trăiesc în sărăcie, promovarea școlii pe internet este nulă. Un consilier bun își pune tenișii în picioare și merge pe coclauri, să discute cu părinții și să le arate că ”se dau pachete”. Dar cum pui ștampila și semnătura directorului pe așa ceva?

Concluzii: să fii consilier de imagine e frumos, dar nu prea. Trebuie imaginație, pricepere în a juca pe degete cuvintele și oamenii, timp liber sacrificat în favoarea muncii, puțină ipocrizie adusă la rang de virtute și tupeul de a intra pe geam atunci când ți se închide ușa cu cheia, apoi cu lacătul, apoi ți se pune în față un ordin de restricție.