Hermeneutica textului poetic

Fiecare act de lectură şi interpretare îl face pe cititor coparticipant la procesul creației, multiplicându-se şi metamorfozându-se cu fiecare construct artistic, cu fiecare parte de lume pe care o descoperă. Pe lângă tehnicile de lectură integrală, parțială sau selectivă, elevul e tentat să dobândească abilități de citire critică, să îşi însușească limbajul sistemelor semiotice şi să producă mesaje în care să se găsească un sincretism coerent de coduri. Analiza structurală a unui text este necesară nu doar pentru a înțelege integral elemente strict informaționale-denotative, dar şi pentru a preciza elementele expresive-conotative incluse în fiecare dintre particularitățile formale, precum şi interdependența lor pentru realizarea acelui specific unic pe care îl reprezintă creația literară. Avânturile metafizice ale interpretării, semnificațiile sunt controlate în permanență de grafică, știință şi istorie – percepută ca timp obiectiv sau timp subiectiv, al originalității conștiinței poetice.

Activitatea propusă ca model s-a desfășurat pe durata a 3 ore. Textul suport utilizat a fost „Laudă omului”, de Nichita Stănescu.

Din punctul de vedere-al copacilor,
soarele-i o dungă de căldură,
oamenii – o emoție copleșitoare…
Ei sunt niște fructe plimbătoare
ale unui pom cu mult mai mare!

Din punctul de vedere-al pietrelor,
soarele-i o piatră căzătoare,
oamenii-s o lină apăsare…
Sunt mișcare-adaugată la mișcare
și lumina ce-o zărești, din soare!

Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat – care e gândul!

Elevii sunt ghidaţi să descopere perspective multiple de abordare şi interpretare a conţinutului, să exerseze cu succes depășirea aparențelor textului, să îmbine literatura şi celelalte arte, filosofia şi religia într-un buchet analitic prin care să dea şi alt sens existenţei omului în univers.

• Completarea enunţului La Început a/ au fost… cu ultimul termen din primul vers al fiecărei strofe; de exemplu, La Început au fost copacii
• Discutarea sensurilor termenilor indicaţi în contextul dat; de pildă, Copacii au fost stâlpii de susţinere ai templului Creaţiei în care şi-a găsit lăcaş Omul.
• Lectura textului suport;
• Identificarea cuvintelor – cheie, semnificarea simbolurilor centrale: fructe, pom, soare, lumină, aripi, zbor etc.
• Configurarea grafică a sensurilor; [Grafică realizată de Biro Robert, XII B, Colegiul Naţional Militar „Mihai Viteazul” Alba Iulia]

 

• Raportarea ideii la filozofia jungiană – procesul de individuaţie
– Realizarea sinelui este scopul final al procesului de individuaţie;
– Sinele este personajul jumătate om – jumătate animal sau, pe plan etic, călugăr şi concomitent desfrânat. Realizarea pe planul personal al acestei unităţi între contrarii este tocmai scopul procesului de individuaţie;
– În ce privește istoria individuală, el o structurează sub forma unor treceri progresive, de la o mentalitate la alta, de la o stare la alta:
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat – care e gândul!
– Stadiile progresive ale separării ego-sine ce apar în cursul dezvoltării psihologice, potrivit lui Edward F. Edinger;
– Axa ego-Sine se deteriorează sistematic şi provoacă răni psihice foarte grave și suferinţe; treptele acestei deteriorări pornesc de la identificarea copilului cu zeii, stare în care ego-ul și Sinele se experimentează în unitate, ca structuri identice, până la nostalgia patologică a adultului care trăiește dramatic înstrăinarea de Sine; în text, înstrăinarea de Soare, lumină şi introspecţia profundă

• Analiza discursul ca materaializare a pulverizării fiinţei poetice:

Omul în viziune hegeliană

• Conştiinţa de sine – conţine perspectiva dialectică asupra stăpânului şi sclavului. Istoria începe cu lupta dintre indivizi, cu scopul ca învingătorul să devină stăpân, recunoscut ca atare de către învins, cesta din urmă devenind sclavul său;
• Umanitatea este determinată de existenţa stăpânului;
• Omul adevărat este în stare să îşi pună viaţa în joc, să o rişte în luptă pentru prestigiu
• Subiectul este absolută devenire a unui altceva. Infinită îndepărtare sau repulsie omnilaterală spre libertatea negativă a fiinţei-pentru-sine, care însă rămâne absolut simplă continuitate: continuitate a modului-de-a-fi-la-sine, care nu e întreruptă de infinit de diversele limite, de conţinutul senzaţiilor, al intuiţilor etc.
• Subiectul e deschis la o infinitate de planuri, în care se reface însă permanent identitatea lui; fără aceasta, baza însăşi a deschiderii noastre la multiplu ar colapsa.

Omul blagian

• Omul e capturat de un destin creator, într-un sens cu adevărat minunat;
• Omul e în stare pentru acest destin să renunţe – câteodată chiar până la autonimicire – la avantajele echilibrului şi la bucuriile securităţii exigenţelor;
• Omul e creator de cultură creaţiilor de cultură ale omului.

Conceptul de „voință de putere” – Nietzsche

• În sens metafizic – un instrument pentru înțelegerea lumii: „esența cea mai intimă a existenței este voința de putere”;
• Voința de putere este analizată ca relație internă a unui conflict, ca structură intimă a devenirii, ca pathos fundamental, și nu numai ca dezvoltare a unei forțe;
• Această concepție permite depășirea omului, nu eliminarea lui;
• Supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic și intelectual, ci reprezintă o tendință în evoluție, așteptată și dorită de om: „Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depășit”; (Așa grăit-a Zarathustra).
• Omul este așadar o punte între maimuța antropoidă și supraom, un element tranzitoriu în evoluție (cf. parabola acrobatului din Zarathustra).
• Voința de putere pune pe prim plan lupta sau Asocierea instinctelor, a impulsurilor și afectelor;
• Conștiința este perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forțelor subconștiente;
• Nu există o unică voinţă de putere, ci o pluralitate de asemenea voinţe, şi astfel, la limită nemaiexistând nici o unică lume;
• A câştiga puterea asupra naturii şi, în plus, asupra ta însuţi înseamnă că omul se impune în lupta împotriva naturii şi a „bestiei”;
• Odată cucerită puterea asupra naturii, ea poate fi utilizată în scopul continuării formării de sine libere: voinţa de putere ca dezvoltare şi fortificare de sine.

Ego-ul Transcendental – Edmund Husserl

• Ego-ului transcendenta are trăiri multiple de conştiinţă, fiind o monadă aperceptivă concretă, dar cu un pol identic, ca substrat al diferenţierilor, cu legi ale coexistenţei şi succesiunii trăirilor intenţionale.

Distincţia dintre omul bergsonian şi omul blagian

• Conştiinţa animalică nu părăseşte făgaşurile şi contururile concretului;
• Tot ce, în comportarea animalică, pare orientare dincolo de imediat, se datoreşte întocmirilor finaliste ale vieţii ca atare şi se integrează într-un soi de creaţie anonimă ce pulsează în specie;
• Animalul e cu desăvârşire străin de existenţa întru mister şi pentru revelare şi de dimensiunile şi complicaţiile vieţii ce rezultă din acest mod eminamente uman,
• Existenţa întru imediat şi pentru securitate este desigur un mod, pe care nu-l depăşeşte conştiinţa nici unui singur animal,
• Ceea ce se întâmplă să producă animalul, ca, de exemplu, lăcaşuri, organizaţii, poate să fie judecat în înţeles exclusiv sub unghiul necesităţilor vitale;
• Aceste produse corectează sau compensează neajunsurile mediului şi asigură animalului existenţa în acest mediu, care în atâtea privinţe răspunde insuficient;
• Omul e capturat de un destin creator, într-un sens cu adevărat minunat;
• Omul e în stare pentru acest destin să renunţe – câteodată chiar până la autonimicire – la avantajele echilibrului şi la bucuriile securităţii exigenţelor;
• Omul e creator de cultură creaţiilor de cultură ale omului.

• Formularea concluziei ca urmare a  raportării conceptelor filozofice la imaginarul poetic stănescian: Omul, punct suprem şi continuu ascendent al evoluţiei materiei în Univers.
• Configurarea din perspectivă mito-religioasă a simbolisticii aripilor întoarse înăuntru, spre sine: joncţiunea dintre puterea de judecată şi afect, dintre raţiune şi sentiment, unghiul larg al contemplaţiei permiţând astfel degajarea unei mari puteri de generalizare
• Reprezentarea ideatică şi grafică a universului compensativ stănescian în cadrul discursului liric: devenirea SOARE – OM, în plan cosmic, punctul de origine şi punctul de vârf al curbei lirico-filozofice a poemului.

• Raportarea simbolisticii elementelor la imaginarul poetic stănescian:
– Perfecțiunea intangibilă: absenţa unui ou din care să se nască o altă lume, copie fidelă a celei cereşti;
– Legea ciclicității: tot ce e viu pe pământ e supus veșniciei. (Nichita Stănescu);
Pentru copaci, a căror finalitate se constituie din fructe, oamenii sunt fructele călătoare ale unui pom uriaş. Pentru pietre – condamnate la neclintire sau, poate, dimpotrivă, la veşnica mişcare, din chiar clipa ruperii lor din soare – oamenii sunt apăsare lină şi mişcare continuă; pentru aer, mediul pasarilor, oamenii sunt păsări extraordinare având aripile „crescute înlauntru” şi planaând fantastic în cel mai curat aer, „care e gândul”.
Motivul stănescian recurent: făptura (umană) cunoscătoare contopită, în actul cunoaşterii, cu lumea/ obiectul (de cunoscut);

• Imaginarea empatică, prin identificarea celorlalte forme de existenţă:
– Reconstituirea câmpurilor semantice generatoare de semnificaţie
– Identificarea şi comentarea strategiilor discursive – organizare textuală, blocuri compacte – secvenţe, variaţiile temporale, ierarhizarea sintactică, deschiderea şi închiderea textului, interpretarea titlului, analiza mijoacelor artistice (niveluri de analiză)

• Reprezentarea ideilor poetice în artă: cea mai reprezentativă imagine aleasă de elevi a fost Constantin Brâncuși: „Începutul lumii”

• Reprezentarea ideilor poetice în psihologie: forţa motrică a originea acțiunilor umane o reprezintă interesul propriu, interes ce poate fi ierarhizat.

Concluzie

Activitatea prezentată este importantă sub aspectul descoperirii rolului interdisciplinarităţii în formarea opiniilor despre activitatea literară a unui scriitor, despre contextul în care apare opera acestuia. De asemenea, de bazează pe priceperile şi deprinderile deja formate în decodarea mesajului şi urmărește, în principal, perfecţionarea în formarea competenţelor de analiză a unui text poetic din perspective multiple.

Bibliografie
1. Blaga, Lucian, Geneza metaforei şi sensul culturii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
2. Borges, Jorge Luis, Arta poetică, ediţie îngrijită de Călin-Andrei Mihăilescu, traducere de Mihnea Gafiţa, Bucureşti, Editura Curtea veche, 2002.
3. Buzaşi, Ion, Poezia religioasă românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003.
4. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Traducere de Daniel Nicolescu, Doina Uricariu, Olga Zaicik, Laurenţiu Zoicaş, Irina Bojin, Victor-Dinu Vlădulescu, Ileana Cantuniari, Liana Repeţeanu, Agnes Davidovici, Sanda Oprescu, Bucureşti, Editura Artemis, 1993.
5. Ciortea, Marcela, Didactica limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu, Calitate, inovare, comunicare în sistemul de formare continuă a didacticienilor din învăţământul superior, Alba Iulia, 2011.
6. Cojocăreanu, G., Vâlceanu, A., Didactica specialităţii – Limba şi literatura română, Editura Arves, 2007.
7. Eco, Umberto, Opera deschisă. Formă şi indeterminare în poeticile contemporane, prefaţă şi traducere de Cornel Mihai Ionescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1969.
8. Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, traducere de Mariana Noica, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.
9. Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală. Mituri. Divinaţii. Religii, București, Editura Albatros, 1995.
10. Voiculescu, Elisabeta, Metodologia predării-învăţării şi evaluării, Editura Ulise, Alba Iulia, 2002.