Importanța învățării prin descoperire în învățământul primar

În activitatea de învățare, elevii își însușesc conținutul învățământului pe două căi diferite: fie primind cunoștințele de-a gata, în formă finită, prin expunere, demonstrare de către învățător, și această este calea cea mai ușoară și mai operativă, fie descoperindu-le ei înșiși printr-o activitate proprie de căutare și cercetare, ceea ce este mai dificil de realizat. Indiferent de calea pe care o parcurge, rezultatul material concret al învățării este același – atingerea finalităților disciplinelor de învățământ, dar efectele formative produse de cele două modalități didactice sunt cu totul diferite. Printr-o învățare dirijată în mod riguros din exterior de către învățător prin mijlocirea conversației, elevul este poate fi constrâns în libertatea sa de gândire, fiind obligat să evolueze într-o direcție impusă, limitându-se potențialul capacităților cognitive de sinteză, gândire critică, creare.

Procesul cunoașterii presupune privirea de ansamblu, cuprinderea întregii structuri de operații, capacitatea de anticipare a soluției,posibilitatea de integrare a fiecărui pas în structură generală a soluției, principiului, formulei etc. Fiecare copil poate găsi căi de rezolvare a unei sarcini, în funcție de informația specifică pe care o deține, de experiența proprie, manifestându-și astfel originalitatea, componența principală a personalității.

Prin dirijarea riguroasă și directă se limitează posibilitățile de dezvoltare ale copilului și se reduce dezvoltarea autonomiei lui morale. Învățarea prin descoperire – ca formă de cunoaștere, elimină aceste neajunsuri, dat fiind faptul că este o modalitate de a intra în posesia adevărurilor prin demersuri proprii, în contact cu realitățile de cunoscut. Această tehnică de instruire se bazează pe forță personală de cunoaștere și pe instrumentele de cunoaștere pe care le posedă fiecare individ.

În cunoașterea prin descoperire primează aportul personal, e o cunoaștere preponderant individuală, bazată pe autodirijare. Descoperirile de tip didactic sunt de fapt niște redescoperiri, întrucât elevii, în general, descoperă adevăruri deja cunoscute pe plan social. O astfel de descoperire, spre deosebire de celelalte (științifice), e însoțită de o dirijare exterioară, astfel încât, de cele mai multe ori, în fazele de început ale instruirii, nu e o descoperire autentică, ci mai mult o semidescoperire, deoarece contribuie și profesorul într-o anumită măsură.

Descoperirile didactice trebuie realizate în timp foarte scurt și prin ele nu se vizează, în primul rând, găsirea adevărului, ci mai ales educarea elevilor în spirit științific, dezvoltarea intelectuală și morală a lor. În clasele primare, învățarea prin descoperire este un mijloc de antrenament intelectual, în vederea efectuării de experiențe științifice în anii următori. Dat fiind faptul că elevii de 6-10 ani nu dispun de suficiente resurse intelectuale pentru a fi apți să discearnă structuri, să anticipeze manifestarea unor fenomene prin ipoteze, descoperirile se limitează la inventarierea unor date despre obiecte, procese, pe bază cărora, ulterior, analizând în profunzime, vor ajunge la formularea de legi, definiții, reguli.

Freinet numește învățarea prin descoperire,”metoda experienței prin incercare”, deoarece este o activitate de autoinstruire într-o ambianță empirică, determinată pedagogic.

Învățarea prin decoperire îi ajută pe elevi să se adapteze în mod independent la împrejurări noi. Ea constă într-o reuniune de procedee ce răspund  imperativelor: ”priveste, cercetează, intelege”. Învățarea prin descoperire dezvoltă spiritual de inițiativă și independența, spiritul critic, îndrăzneală, spiritul de răspundere, seriozitatea, flexibilitatea intelectuală.

Acest tip de cunoaștere prezintă avantajul că orientarea spre direcția de rezolvare și de îndeplinire a sarcinii de cunoaștere se face când elevii au în vedere ansamblul operațiilor și devin conștienți de scopul urmărit și de mijloacele folosite. Acest fapt contribuie la dezvoltarea și formarea gândirii și a capacității de sinteză. Învățarea prin descoperire le conferă elevilor un grad mai mare de autonomie și de libertate de acțiune care favorizează angajarea unui potențial cognitiv din partea elevilor, manifestarea individualității și originalității, creșterea responsabilității pentru demersurile și căile alese.

În procesul descoperirii, efortul intelectual e mai mare, datorită mobilizării și concentrării forțelor cognitive în scopul depășirii dificultăților și pătrunderea prin acțiuni proprii în necunoscut, deoarece se produc restructurări mintale necesare îndeplinirii sarcinilor noi. În procesul cunoașterii prin descoperire sunt stimulate funcțiile creativității: ingeniozitatea, inventivitatea, originalitatea etc. Pentru a descoperi, elevul caută, explorează, angajând atât gândirea logică, cât și imaginația și gândirea creativă, gândirea intuitivă.

Învățarea prin descoperire contribuie nu numai la dobândirea reală a unor concepte noi și la lărgirea unor concepte însușite numai parțial, ci și la dezvoltarea posibilităților generale de investigație ale elevului, îl învață să învețe, creându-i o motivație internă și redându-i încrederea în forțele proprii. Necunoscutul constituie pentru copii o atracție, un mister care le suscită interesul și curiozitatea, nevoia de informare, perseverență. Satisfacția data de o descoperire personală creează acel sentiment de realizare personală,care crește potențialul cognitiv. Fiind o cunoaștere cu obstacole, va fi nevoie de efort mai mare pentru că acestea să fie depășite. De gradul de efort depinde și dezvoltarea mintală.

În același timp,fiind o cunoaștere dramatică, e însoțită de emoții de natură intelectuală și trăiri foarte intense legate de cunoașterea însăși. Momentul descoperirii creează o stare de euforie generală, de bucurie intensă și de mulțumire pe care o trăiește intens elevul, și care devine, la rândul ei,stimulent, motivație sau mijloc de „întărire” pentru învățare și continuarea procesului de descoperire a noi cunoștințe.

În concluzie, în cursul instruirii prin descoperire, se obțin avantaje mari:

a) Se realizează o cunoaștere și o înțelegere profundă a lucrurilor și fenomenelor. Prin cercetare, prin construirea adevărului, cunoașterea atinge performanțele cele mai înalte. Un adevăr descoperit devine mult mai ușor aplicabil în situații variate și permite construirea altor adevăruri pe bază sa.

b) În activitatea de descoperire poate fi angajat întregul potențial cognitiv al elevilor și, mai ales, funcțiile superioare.

c) În procesul descoperirii se formează o mulțime de capacități și abilități care contribuie la formarea multilaterală a elevilor (capacitatea de a sesiza și rezolva problema, capacitatea de a se adapta la nou, capacitatea de analiză și sinteză, spiritul științific). La acestea se adaugă influențele de ordin moral (curajul, perseverența, dragostea de adevăr, încrederea în sine), precum și posibilitatea elevilor de a se autocunoaște și autocontrola.

J.Bruner rezumă învățarea prin descoperire la patru categorii de avantaje:

1. dezvoltarea potențelor intelectuale;
2. creșterea motivației intrinseci;
3. dezvoltarea capacității de prelucrare a datelor memorate;
4. învățarea cailor euristice de descoperire.

Nu putem reduce întreaga învățare la această modalitate, după cum nu putem avea pretenția de a face din fiecare elev un descoperitor. Învățarea prin descoperire nu acoperă toate nevoile procesului de învățământ, atât de complexe. Se cere deci să realizăm un echilibru între activitatea de transmitere a unor informații de către învățător și activitatea investigatoare a elevilor. Calea descoperirii se îmbină cu celelalte modalități de a intra în posesia cunoștințelor și tehnicilor de lucru dorite. Din punct de vedere psihologic, un fapt descoperit, constatat și înțeles prin încercări proprii, indiferent dacă acesta a fost sau nu cunoscut anterior, este un act de descoperire, de vreme ce elevul parcurge aceleași căi prin care știință a relevat fenomenul respectiv.

Bibliografie:
Oprea. Olga. „Tehnologia instruirii”.
Bruner, Jerome. „Pentru o teorie a instruirii”.