Ludicul și poezia postmodernistă. Abordări didactice

Rândurile de mai jos cuprind o fărâmă din profesiunea de credință a unui dascăl ce experimentează actul didactic în forma sa ludică. „Invitația la joacă” este de nerefuzat pentru elevi, întrucât antrenează, stimulează creativitatea, face totul mai ușor și bine dispune, dar, în egală măsură, conștientizează, responsabilizează și impune „reguli ale jocului”, indispensabile unui demers de acest gen. Poezia postmodernistă, jucăușă de felul ei, este o astfel de provocare ludică iar elevii „intră în jocul” ei și îi „fac jocul” în cel mai spectaculos mod!

Întotdeauna am crezut că întâlnirea cu Celălalt, indiferent cine este el, oferă traseului nostru existențial modele de învățare, pe care le putem împărți în două mari categorii: AȘA DA și AȘA NU!

Elevă fiind, am experimentat aceste modele de învățare, întrucât actul didactic propus era al unor dascăli care, în cea mai mare parte, aparțineau, ca formare profesională, unei perioade ce stătea sub imperiul seriozității excesive, a rigurozității extreme și a unei comunicări pe verticală, această abordare izbindu-se, inevitabil, de unele bariere. În perioada liceului, orele de limba și literatura română, din (ne)fericire, erau cele care umpleau caietele de critică literară, dictată într-un ritm amețitor, dar care m-au învățat că o literatură veritabilă are la bază o critică serioasă; de comentarii interminabile, cu lexeme epuizant de reținut care, în schimb, m-au determinat să mă împrietenesc, la cataramă, cu Dicționarul de neologisme; cu trimiteri la literatura universală, cărei, deschizându-i paginile, nu am făcut altceva decât să-i permit să-mi deschidă granițele minții. Cu toate acestea, aveam un interogativ regret: oare nu se putea ajunge la același rezultat și altfel…!?

Apoi, când am ajuns dascăl, mi-am propus ca nici măcar un elev, alături de care voi parcurge o bucată din timpul devenirii noastre, să nu simtă povara regretului interogativ pe care am purtat-o eu, în aceeași ipostază. Așadar, am adus în actul didactic ludicul și, pentru că sunt literalmente îndrăgostită de poezie, mai cu seamă de cea postomdernistă (nespus de jucăușă și ea!), voi prezenta, în rândurile ce urmează, un(o) argument(are) a ceea ce deja am anunțat. Și, pentru că orice argument(are) presupune o structură specifică, mă voi supune, într-un mod sprinţar, acestei convenţii, pornind, bineînţeles, de la explicaţia titlului ales pentru acest demers.

Ipoteza fiind a(e)nunţată, nu îmi rămâne decât să prezint raţionamentele ce o vor susţine!

În primul rând, şcolăreşte vorbind, având în vedere ideea că omul are în componenta lui fiinţială jocul, care se răsfrânge (in)conştient în toate activităţile pe care acesta le săvârşeşte, am apelat la definiţia acestui termen, potrivit căreia jocul înseamnă „acţiunea de a se juca; activitate distractivă (mai ales la copii); joacă” ; prin urmare, am fi tentaţi să spunem, şi pe bună dreptate,  că e ceva (ne)serios, ceva lipsit de importanţă, tocmai pentru că această activitate este specifică mai mult copiilor, de unde şi multitudinea expresiilor care trimit la această modalitate de interpretare: joc de cuvinte, joc de scenă, a face jocul cuiva, a lua totul în/ca pe o joacă, a fi doar o joacă de copii. De aceea, noi, adulţii, „oamenii serioşi”, renegăm frecvent şi vehement, totodată, tot ceea ce ţine de joc, de multe ori până şi amintirile legate de această activitate, tocmai pentru că avem impresia, falsă de altfel, că ne ştirbeşte seriozitatea. Cu toate acestea, însă, lucrurile nu stau nici pe departe aşa, întrucât „jocul este o funcţie plină de tâlc. În joc „intră în joc” ceva care trece dincolo de instinctul de conservare nemijlocit, ceva care pune în acţiune un tâlc” . Cu toate că, „în conştiinţa noastră, jocul este opus seriozităţii” , această „opoziţie rămâne deocamdată la fel de ireductibilă ca şi noţiunea de joc însăşi. […] Putem spune: jocul este ne-seriozitate. De îndată ce în loc de „jocul este ne-seriozitate”, spunem „jocul nu este serios”, opoziţia ne-a şi trădat, pentru că jocul poate foarte bine să fie serios” , el presupunând mai multă seriozitate decât ne-am putea închipui: seriozitatea unei ordini, a unor reguli, cunoscut fiind faptul că „înlăuntrul spaţiului de joc domneşte o ordine proprie şi absolută” . Iată, deci, un lucru inedit pe care ni-l descoperă jocul, acela că el „creează ordine, este ordine”  iar  „ordinea pe care o impune jocul este absolută. Cea mai mică abatere de la acea ordine strică jocul, îi denaturează caracterul şi îi suprimă valoarea”  şi – aş îndrăzni să spun – ne anihilează pe noi înşine, deoarece este vorba, la urma urmei, de înseşi regulile vieţii.

Dacă în rândurile de mai sus am găsit o posibilă explicaţie cu privire la modul în care trebuie înţeles jocul, în continuare mă voi opri asupra următorului aspect din titlu, şi anume poezia postmodernistă. De ce tocmai poezia? Ei, bine, pentru că poezia, în general, iar pentru discipoli în mod cu totul şi cu totul special, face parte din categoria grea a comprehensiunii, a limitării uneori, dar şi a descoperirii unei noi sensibilităţi, a unui inedit exerciţiu de simţire, a unei (in)declinabile revelaţii a lumii şi, implicit, a fiecăruia dintre noi. De ce tocmai poezia postmodernistă? Aş fi tentată, la început, să spun, deci nu să răspund! – asemenea elevilor: „Chiar nu ştiu”! Însă e un (ră)spu(n)s fals, întrucât sunt fericita posesoare a unui posibil răspuns: poezia postmodernistă, care dă bătăi de cap, le face aceloraşi învăţăcei zile grele, înscriindu-se, astfel, în artileria grea a (in)comprehesiunii, demonstrând că descifrarea sensului ei înseamnă a-ţi pune capul în joc, presupune, dacă nu spulberarea limitelor proprii, cel puţin forţarea lor, de fapt, a fi în joc tu însuţi. Poezia postmodernistă devine, aşadar, un joc al provocării, al (re)descoperirii, al (i)limitării, al (ne)timpului pe care îl trăim sau consumăm.

Așa că am luat „în joacă” textul poetic foarțian – „Calul vorbitor” – și i-am invitat pe elevii mei la o joacă extrem de serioasă: ne-am așezat „pălăriile gânditoare” pe cap și am încercat să (de)codăm mesajul, ținând cont, evident, de semnificațiile fiecărei pălării în parte:
– pălăria albă
• obiectivitatea informaţiilor;
• neutralitatea;
– pălăria roşie
• libertatea imaginaţiei şi sentimentelor;
• impulsivitatea;
• supărarea sau furia;
• bogăția paletei de stări afective;
– pălăria neagră
• prudenţa, grija, avertismentul, judecata;
• perspectiva întunecoasă, tristă, sumbră asupra situaţiei în discuţie;
• gândirea negativă, pesimistă;
– pălăria galbenă
• pespectiva pozitivă şi constructivă asupra situaţiei;
• galbenul simbolizează lumina soarelui, strălucirea, optimismul;
– pălăria verde
• ideile noi, stimulând gândirea creativă;
– pălăria albastră
• controlul procesului de gândire;
• albastrul e rece; este culoarea cerului care este deasupra tuturor, atotvăzător şi
atotcunoscător;
• preocuparea de a controla şi de a organiza;

Apoi, am apelat la un exemplu de întrebări/ comportamente posibile în acest joc:

Pălăria albă

• Ce informaţii avem?
• Ce informaţii lipsesc?
• Ce informaţii am vrea să avem?
• Cum putem obţine informaţiile?

Pălăria roșie

• Punându-mi pălăria roşie, uite cum privesc eu lucrurile…
• Sentimentul meu e că…
• Nu-mi place felul cum s-a procedat.

Pălăria galbenă

• Pe ce se bazează aceste idei?
• Care sunt avantajele?
• Pe ce drum o luăm?
• Dacă începem aşa… sigur vom ajunge la rezultatul bun!

Pălăria neagră

• Care sunt erorile?
• Ce ne împiedică?
• La ce riscuri ne expunem?
• Ne permite regulamentul?

Pălăria albastră

• Putem să rezumăm?
• Care e următorul pas?
• Care sunt ideile principale?
• Să nu pierdem timpul şi să ne concentrăm asupra…, nu credeţi?

Pălăria verde

• Şansa succesului este dacă…
• Cum poate fi altfel atacată problema?
• Putem face asta şi în alt mod?
• Găsim şi o altă explicaţie?

Și iată rezultatul:

Elevii au fost împărţiţi în grupe de câte 5 membri, fiecare grupă desfăşurându-şi activitatea sub auspiciile caracteristicilor pălăriei care îi revine, astfel încât, la finalul orei, au prezentat, sub forma unui poster, aspecte diferite în înţelegerea textului poetic supus atenţiei:

Pălăria albă: obiectivitatea:
– o lume reală;
– prezenţa unui cal care îşi aşteaptă în stradă stăpânul;
– dialogul calului cu un trecător căruia i se plânge că din „premiat la derby” a ajuns un nimeni ;
– trecătorul care îi cere stăpânului lămuriri despre acest fapt neobişnuit;
– răspunsul stăpânului contrazice spusele calului.

Pălăria roşie: imaginaţia şi sensibilitatea:
– eu cred că „protagonistul” – bietul cal odată premia(n)t – suferă enorm din cauza nerecunoştinţei stăpânului;
– observ, în text, nevoia protagonistului de a-şi destăinui suferinţa chiar şi unui necunoscut în speranţa că va găsi mai multă afecţiune decât la stăpânul său;
– sentimentul meu e că trecătorul necunoscut este sensibilizat de suferinţa bietului animal;
– nu-mi place că stăpânul foloseşte la adresa calului apelativul de „mincinos”.

Pălăria neagră: prudenţa, pesimismul:
– un cal nu poate să vorbească;
– prin absurd, chiar dacă ar vorbi, nu ar folosi limbajul oamenilor.

Pălăria galbenă: optimismul:
– trebuie să pornim de la ideea că şi animalele îşi au limba lor;
– dacă vedem astfel lucrurile, vom putea observa suferinţa din lumea celor care nu cuvântă;
– pornind pe acest drum, cu siguranţă nu ar mai exista violenţă în lumea animalelor.

Pălăria verde: stimulează ideile noi:
– în acest text se mai poate pune o problemă: cea a minciunii;
– ar trebui să găsim o interpretare a acestui aspect;
– în acest context, nu trebuie trecută cu vederea naivitatea trecătorului care crede spusele calului.

Pălăria albastră: clarifică, dirijează:
– ar trebui să ne concentrăm asupra faptului că poezia este o fabulă postmodernistă, am putea spune, deoarece apelează la personaje din lumea animalelor (dar şi a oamenilor) pentru a evidenţia unele defecte ale societăţii;
– sunt evidenţiate aspecte negative, precum minciuna, dar şi calităţi care, în contextul zilelor noastre, se tranformă în defecte – credibilitatea;
– ar fi necesar să facem deosebirea între bine şi rău, între adevăr şi minciună.

La finalul lecției, am simțit cu toții că marele avantaj al acestei metode este acela că dezvoltă competenţele inteligenţei lingvistice, inteligenţei logice şi inteligenţei interpersonale.

Prin urmare, dacă poezia postmodernistă se constituie într-un spaţiu al jocului cuvintelor, al minţii, al trăirii, Ludicul și poezia postmodernistă, privit din perspectiva dascălului care întâlneşte la tot pasul provocarea predării/înţelegerii acesteia, devin o tentativă reuşită de complinire a unui joc – cel didactic -, şi, totodată, de metamorfozare iremediabilă a unei profesiuni de credinţă, a unui tainic jurământ, făcut sieşi de dragul celor mulţi cărora se dăruieşte neistovit, într-o realitate a existenţei proprii şi a existenţei celorlalţi.

Bibliografie
1. Huizinga, Johan, Homo ludens, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
2. www.relijoc.ro/despre/jocuri/teoria-jocului/.
3. Ionescu, Marin (coordonator), Schimbări paradigmatice în instrucţie şi educaţie, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2006.
4. Ionescu, Miron, Lecţia între proiect şi realizare, Dacia, Cluj-Napoca, 1982.
5. Neştian, C.Valeriu, Metodica predării textului literar în liceu, Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1982.
6. Pânişoară, Ioan Ovidiu, Profesorul de succes – 59 de principii de pedagogie practică, Editura Polirom, Iaşi, 2009.
7. Pintilie, Maria, Metode moderne de învăţare-evaluare, Facla, Bucureşti,  2000.
8. Salade, Dumitru, Educaţia – un front unitar în continuă alertă, în Studii de pedagogie. Omagiu profesorului Dancsuly Andrei, coordonator Miron Ionescu, Editura Presa Universitară Clujeană, 2001.
9. Scheau, Ioan, Gândirea critică – Metode active de predare-învăţare, Editura Dacia Educaţional, Cluj-Napoca, 2004.