Orientări contemporane în practica educației școlare

În educația contemporană spațiile și formele de învățare s-au diversificat, de aceea modalitățile de învățare și de educație școlară trebuie regândite. În activitățile școlare, dar mai ales în activitățile extrașcolare capătă o pondere mai mare învățarea nonformală și cea informală. Având în vedere noile tendințe educaționale, în actul de predare este aproape un imperativ accentuarea învățării nonformale și informale. Aceste modalități vin în sprijinul dezvoltării unor activități precum excursii și tabere de studiu, cercuri și ateliere școlare, săptămâna școlii etc.
Materialul propune o prezentare a celor trei tipuri ale învățării și valorificarea lor în activitatea școlară.

Pe măsură ce spațiile și formele de învățare au devenit mai diverse, dimensiunile acestora trebuie redefinite și regândite. Conceptul de învățare formală – informală – non-formală a fost inventat de Philip H. Coombs în anii 1970, atunci când educația școlară era într-o criză majoră.  Abordarea introdusă de Coombs a fost aceea că doar o parte din învățare are loc în cadrul sistemelor de educație formală și că există și alte dimensiuni în care se dobândesc cunoștințe și competențe. Conform interpretării sale, educația formală este de fapt educația școlară, organizată și proiectată prin metodologii, programe școlare, proceduri. Coombs definește educația non-formală ca fiind formă de învățare care are loc în afara sistemului școlar, într-un cadru organizat și cu un scop specific, în timp ce învățarea informală are loc într-o varietate de contexte – familie, comunitate – într-un mod informal și se referă la dobândirea de informații și dezvoltarea de competențe. Coombs subliniază, de asemenea, că, în această diviziune tripartită, educația formală este în esență marginalizată, în sensul că cea mai mare parte a cunoștințelor noastre nu este dobândită în acest sistem închis, structurat ierarhic. Așadar, esența abordării lui Coombs constă în faptul că, prin așezarea  elevului și a învățării în centru, se schimbă educația tradițională unde era așezat în centru profesorul și educația, apărând teorii care consolidează centrarea pe învățare pe tot parcursul vieții.

În anul 2000, Comisia Europeană a publicat Memorandumul privind învățarea pe tot parcursul vieții, iar drept urmare a acesteia s-au răspândit abordări mai liberale ale învățării, confirmând importanța spațiilor de învățare nonformală și informală. Acesta are șase mesaje-cheie: noi competențe de bază pentru toți, investiții majore în resurse umane, încurajarea inovațiilor în actul de predare-învățare, valorificarea învățării informale și nonformale, regândirea consilierii și orientării, învățare sprijinită de echipamente TIC. Tot acest memorandum definește categoriile de învățare intenționată.
Învățarea formală are loc în instituțiile de educație de bază și de formare profesională și se finalizează cu o diplomă sau o calificare recunoscută.

Învățarea non-formală are loc în paralel cu sistemele de educație și formare de bază și nu conduce neapărat la o calificare profesională. Învățarea non-formală poate avea loc la locul de muncă, dar și în contextul organizațiilor și grupurilor societății civile (de exemplu, organizații de tineret, sindicate, partide politice). De asemenea, poate avea loc prin intermediul unor organizații sau servicii (de exemplu, cursuri de artă, muzică, sport sau cursuri private de pregătire pentru examene) create pentru a completa sistemele formale.

Învățarea informală este o parte naturală a vieții de zi cu zi. Spre deosebire de învățarea formală și non-formală, învățarea informală nu este neapărat o activitate de învățare conștientă, iar persoanele implicate pot să nu-și dea seama că dobândesc cunoștințe și competențe.

Educația formală este caracterizată de un obiectiv de învățare clar definit și construiește procesul de învățare pe baza cunoștințelor dobândite, cu cerințe specifice de intrare și ieșire. Învățarea formală se caracterizează prin planificarea curriculară sau a programelor de studii. Aceasta înseamnă că timpul petrecut în sala de clasă, cerințele și elementele de cunoaștere sunt clare și previzibile pentru elevi. Învățarea formală este structurată pe materii în cadrul sistemului școlar, dar în afara sistemului școlar este de obicei structurată pe materii sau module. Tranziția între nivelele de studiu sunt dificile deoarece includ examene de admitere, evaluări de nivel, perioade de evaluare în timpul și/sau la finalul procesului de învățare. Caracteristica de bază a învățării formale este monitorizarea și evaluarea: adică procesul de învățare-predare include întotdeauna una sau mai multe forme specifice de evaluare (examene orale, scrise, teste, exerciții practice etc.). Evaluarea este, de asemenea, un mijloc de asigurare a calității: deoarece acestea sunt adesea calificări recunoscute de stat, cunoștințele candidatului sunt verificate ca o condiție pentru eliberarea certificatului.

O formă de învățare „mai informală” decât cea formală, atât din punct de vedere al procesului, cât și al scopului său, este educația non-formală. Motivul principal este că fiecare învață „pentru sine” , așadar cunoștințele dobândite nu conduc la un certificat sau la o altă calificare recunoscută la scară largă. Obiectivele învățării non-formale nu sunt, în general, strâns legate de lumea muncii, de cunoștințe care pot fi „vândute” direct pe piața muncii. Este esențial ca educația non-formală să  să ofere programe care să încorporeze învățarea ca formă de petrecere a timpului liber sau de autoexprimare, să fie o motivație personală pentru autodezvoltare sau pentru autoexprimare. Acest lucru se datorează faptului că acestea sunt ariile în care adulții nu resimt învățarea ca pe o constrângere sau o sarcină plictisitoare. În astfel de situații, de cele mai multe ori, învățarea nu este resimțită ca „învățare”, pentru că nu stai într-o sală de clasă, nu dai examene, nu ești evaluat în funcție de performanțele tale și nici măcar nu te simți anxios. Aceasta este însăși esența învățării non-formale: pe de o parte, a învăța prin experiențe pozitive și succese, iar, pe de altă parte, a deveni mai deschis, mai creativ, mai alfabetizat, fără a-ți da seama.

Datorită naturii sale flexibile, educația non-formală se poate adapta cu mai mult succes la cunoștințele anterioare ale elevilor decât cele formale. Succesul unui proces de învățare depinde în parte de măsura în care putem corela noile cunoștințe cu cele existente. În sistemele formale, grupurile sau clasele de elevi nu se formează neapărat pe baza aceluiași nivel de cunoștințe anterioare, însă în cazul învățării non-formale, nu există organisme de reglementare externe care să rigidizeze învățarea,  lăsând timp și motivație pentru a explora cunoștințele reale ale grupului, pentru a le aduce la standarde de performanță.  O altă caracteristică importantă a învățării non-formale este aceea că aici se poate realiza cu adevărat relația ideală profesor-elev, înlocuind comportamentul centrat pe profesor, care este obișnuit în mediul școlar. În principiu, devine esențial schimbul continuu de roluri între profesor-elev, se pune accent pe comunicarea reciprocă, pe învățarea reciprocă – dar în situațiile formale, acest lucru este limitat, deoarece puterea de evaluare este în mâinile profesorului, ceea ce adesea limitează dezvoltarea unei relații libere și informale între profesor și elev.

Cea mai neobservată, dar cea mai frecventă formă de învățare din viața noastră este învățarea informală. Se poate întâmpla aproape oriunde și în orice moment: ascultând radioul în timp ce călătorim sau vorbim, citim ziarul, mergem pe stradă, ne uităm la televizor sau navigăm pe internet sau răsfoim reviste. Esența învățării informale constă în natura sa neplanificată. Cunoștințele nu sunt căutate în mod conștient, ci  sunt asimilate întâmplător. Învățarea informală este de obicei prezentă în viața fiecărui individ  ca o activitate de însoțire deoarece învățarea nu este un scop direct, ci mai degrabă o consecință.

Procesul educativ este unul complex și variat. În sistemul de educație, învățarea formală riguros planificată trebuie să fie completată de cea nonformală, asigurându-se astfel învățarea pe tot parcursul vieții, bazată în esență pe educație de tip informal.

Bibliografie
Liliana Posţan – „Educație nonformală – note de curs , Chișinău, 2019
Vasile Andrieș – „STRATEGII ȘI POLITICI ÎN DOMENIUL EDUCAȚIEI NONFORMALE LA NIVEL EUROPEAN  în Perspectivele și Problemele Integrării în Spațiul European al Cercetării și Educației Volumul VII, Partea 2. Cahul: USC, 2020
Vlad Dumitrescu – „Un alt fel de a învăța” în Dilema Veche nr. 481 din 3-8 mai 2013