Școala românească modernă

În pofida criticilor venite din toate părţile, avem nevoie de profesori capabili să formeze acei oameni pe care societatea de azi şi de mâine să se poata baza. De aceea, este necesară o formare continuă a personalului didactic, în acest mod realizându-se diferenţa dintre „profesionişti” si „amatori”. Dacă în învăţământul tradiţional rolul elevului se reducea la a asculta şi memora spusele profesorului, învăţământul modern priveşte elevul ca un ax în jurul căruia gravitează totul. Astfel, profesorul urmează să se adapteze la trebuinţele elevului, să ia în considerare interesele şi înclinaţiile sale.

Pe de alta parte, părinţii trebuie să cunoască şi să înţeleagă valorile reale, concrete ale adolescentului, principiile, normele şi regulile după care îşi orientează comportamentul. E de asemenea necesar să intervină cu răbdare şi calm atunci când aceste reguli îl influenţează negativ. Nici misiunea profesorului nu este prea uşoară, el trebuind să-l înveţe care sunt valorile, normele, principiile şi legiile pe care trebuie să le respecte pentru a nu greşi, dar şi să încerce să medieze relaţia dintre părinte şi copil atunci când este cazul. Asadar, relaţia optimă între elev, părinte şi profesor se bazează pe existenţa unei puternice legături afective. La această vârstă, adolescentul are nevoie să fie înconjurat de dragostea şi sprijinul tuturor celor din jurul său.

A fi profesor azi în România este o misiune pe cât de nobilă şi de frumoasă, pe atât de grea şi  chiar controversată. Pe de o parte, profesia didactică este singura care nu se rezumă strict la programul obligatoriu de la serviciu, profesorul rămânând un model pentru cei din jur, indiferent de situaţia în care se găseşte. Pe de alta parte, întreaga gamă a nereuşitelor societăţii este aruncată pe umerii profesorului.  Dacă la toate acestea mai adaugăm si diversificarea surselor de cunoaştere  specifice societăţii de azi, vom avea o vedere de ansamblu asupra dificultaţii profesiunii didactice.

Un profesor bine pregătit în domeniul didactic va înţelege mult mai profund specificul activităţii sale şi o va realiza la un nivel superior. Nu este exclus ca un profesor mai puţin bine pregătit să obţină rezultate satisfacatoare în activitatea sa şcolară, însă acestea vor fi ocazionale, rod al hazardului şi, în orice caz, nu vor putea asigura întelegerea în profunzime a fenomenului educational.

Învăţământul de azi trebuie remodelat pentru a forma competenţele cerute pe piaţa muncii, iar la nivel guvernamental există această strategie. Chiar în cadrul unei conferinţei, unul dintre miniştrii  educaţiei a prezentat la un moment dat strategia de dezvoltare a instituţiei pe care o conduce, prin care se urmăreşte introducerea unei platforme de eLearning şi a unei biblioteci virtuale. Smartboard, Augmented reality, sistemele multitouch, 3D – toate acestea îmbunătăţesc colaborarea între elevi şi profesori, implică elevii în activităţi de grup, îi motivează să experimenteze, făcând trecerea de la învăţarea bazată pe memorare la cea bazată pe descoperire şi construire a cunoaşterii. Acesta este, de fapt, rolul şcolii moderne: să pregătească elevii pentru meseriile de mâine. Cuvintele- cheie de la care trebuie sa plece fiecare profesor de azi  sunt comunicare si cooperare.

În acest context se cuvine menţionat faptul că la sfârşitul sec. XX, un anonim profesor francez, Celestin Freinet pune bazele unui sistem denumit mai târziu pedagogia Freinet. În mare parte, învăţătorul plecat dintr-un mic sătuc francez nu avea să-şi vadă roadele muncii sale de-o viaţă. Astăzi în peste 40 de ţări din întreaga lume, zeci de mii de copii din ciclul primar învaţă să scrie, să citească, să se descurce în viaţă conform pedagogiei Freinet. Literatura de specialitate din străinătate observa de-a lungul timpului aplicabilitatea acestui tip de pedagogie la ciclul primar, gimnazial, liceal.

Pedagogia Freinet se bazează  pe o serie de principii, clar stabilite: şcoala centrată pe copil, munca şcolară motivată, activitate personalizată, expresie liberă şi comunicare, cooperare, învaţare prin tatonare experimentală, globalitate a acţiunii educative.

„Veţi fi la nivelul copiilor. Îi veţi vedea cu ochi nu de pedagog şi de şef, ci cu ochi de om şi de copil si veţi reduce imediat, prin acest fapt, distanţa periculoasă care există, în clasele tradiţionale, între elev şi profesor”, spune Freinet.

În acest context rolul profesorului este riguros şi considerabil în faza organizării clasei, pentru a permite fiecărui elev să lucreze liber. Coborât de la catedra, profesorul devine mult mai prezent şi dobandeşte o mult mai mare importanţă, deoarece el trebuie să creeze neîncetat. Se realizează astfel în clasă un climat nou, asociind profesorul şi elevii în realizarea de sarcini comune. Elevul, cu propriile lui cunostinţe, cu informaţiile lui diverse şi difuze, are şi el de dat informaţii profesorului.

Profesorul ajută, nu controlează, ameninţă sau pedepşeste. Raporturile dintre profesor şi elev nu prezintă numai o latură intelectuală. Factorul afectiv are o importanţă deosebită asupra randamentului intelectual al elevului. Crearea  de buna dispoziţie în clasă reprezintă o condiţie esentială pentru un act educativ eficient, dar şi pentru evitarea eşecului şcolar. Fiecare lecţie de desfaşoară într-un climat afectiv particular, dispoziţia clasei variază în funcţie de cea a profesorului.

Este necesar în primul rând să se instaureze în clasă climatul unei comunicări reale, adică la care subiectul să participe astfel decât prin metoda interogativă: tocmai în acest sens comunicarea se bazează pe exprimarea liberă. Şcolii, respectiv profesorului, îi revine sarcina, până acum neglijată, de a utiliza exprimarea orala ca mijloc eficace de comunicare. Regula de aur în acest sens constă în a da cuvântul copilului. : doar astfel va învaţa să vorbească, să asculte, să discute. Şcoala trebuie să creeze cadrul necesar pentru ca elevul să accelereze perfecţionarea exprimării pe cale orala. Profesorul trebuie să multiplice şi să diversifice situaţiile de comunicare reală, care să întreţină şi să adâncească nevoia de exprimare şi comunicare. Una dintre tehnicile utilizate este convorbirea. Convorbirea prilejuieşte elevilor luări de cuvânt spontane, generând un climat de încredere şi bună dispoziţie. Se face apel la tot ce spune elevul pentru plăcerea lui şi a grupului, unele dintre intervenţii producând cu timpul comentarii ale ascultătorilor. Calitatea ascultării şi sentimentul de intimitate, datorat faptului de a vorbi cu ai tăi , reprezintă condiţii stimulative pentru conversaţie. Profesorul trebuie să faciliteze exprimarea, s-o încurajeze printr-o atitudine de ascultare deschisă. În acest sens, un principiu de bază este ca profesorul să manifeste toleranţă faţă de greşeli, căci dorinţa de a comunica este mai importantă decât corectitudinea exprimării la un moment dat. Această dorinţă reprezintă garanţia perfectionării exprimării şi comunicării.

Rolul conducător în procesul de educaţie îl are fără îndoială şcoala, dar în calitatea sa de cel mai apropiat colaborator al şcolii, familia, trebuie să o secondeze de aproape şi sincer. Dialogul cu familia este unul din elementele indispensabile ale reuşitei şcolare.

Întotdeauna şcoala a colaborat cu părinţii în diverse forme, dar astăzi din punct de vedere al cerinţelor sociale şi instituţionale, apare mai mult ca niciodată necesitatea întăriri legăturii dintre şcoală şi familie. Cunoaşterea cerinţelor specifice ale şcolii, valorificarea muncii elevilor, urmărirea activităţii de învăţare în modul familial, contribuie la îmbunătăţirea acestei legături şi diminuând sursele de neînţelegere, plasează părinţii şi elevii în relaţii de încredere cu mediul şcolar. Părinţii şi şcoala prin rolul fiecăruia este necesar să formeze un tot unitar. Adeseori îl auzim pe adolescent vorbind de „vremea voastră” şi „vremea noastră”. Copilul crede că părinţii şi profesorii nu pot înţelege circumstanţele în care  trebuie să se formeze el. Se creează astfel ceea ce ei numesc „prăpastia între generaţii”. Aşa se explică revolta adolescenţilor împotriva principiilor, normelor pe care încearcă să le impună părinţii şi cadrele didactice. Cum poate interveni părintele sau profesorul în situaţii de acest tip?

Părinţii trebuie să cunoască şi să înţeleagă valorile reale, concrete ale adolescentului, principiile, normele şi regulile după care îşi orientează comportamentul.  E de asemenea necesar să intervină cu răbdare şi calm atunci când aceste reguli îl influenţează negativ. Tot părintele  trebuie să-l facă să înţeleagă ce sunt valorile şi nonvalorile şi care sunt acestea, să fixeze în comportamentele copilului orientarea după valorile perene (binele, adevărul, dreptatea, libertatea, frumosul, etc.), să creeze o stare de permanentă comunicare între el şi adolescent şi nu în ultimul rând să cultive respectul între generaţii si să ofere model de respect al vârstei prin propriul comportament.

Nici misiunea profesorului nu este prea uşoară, el trebuind să-l înveţe care sunt valorile, normele, principiile şi legiile pe care trebuie să le respecte pentru a nu greşi, dar şi  să încerce să medieze relaţia dintre părinte şi copil atunci când este cazul.  Asadar, relaţia optimă între elev, părinte şi profesor se bazează pe existenţa unei puternice legături afective. La această vârstă, adolescentul are nevoie să fie înconjurat de dragostea şi sprijinul tuturor celor din jurul său.

Părinţii şi profesorii pot contribui la satisfacerea nevoii de afectivitate a copilului contribuind la conturarea unei personalităţi armonioase. Toate aceste aspecte trebuie luate în considerare dacă dorim să dezvoltăm indivizi de un nivel cognitiv, moral şi civic potrivit pentru o societate democratică mereu în schimbare.

Bibliografie:
1. Aldo, Pettini –   Freinet şi tehnicile sale, Editura   CEDC, Bucureşti, 1992.
2. Ezechil, Liliana; Radu, Ion T.   -Pedagogie. Fundamente teoretice. Editia a II-a, Editura V&I Integral, Bucureşti, 2002.
3. Montessori, Maria-   Copilul fiinţa divină, dar neînţeleasă (pentru părinţi şi educatori), Editura CEDC,   Bucureşti, 1991.
4. Stanciu, Mihai- Reforma conţinuturilor învăţământului, Editura Polirom, Iaşi, 1999.