Substantivul (Studiu lingvistic)

În contextul actual, conform programei școlare pentru clasele I-VIII, intrată în vigoare în 2017, disciplina limba şi literatura română contribuie la formarea şi la dezvoltarea competențelor-cheie, fiind esențială în procesul de învăţare pe toată durata vieţii.
Articolul propus reprezintă un studiu lingvistic referitor la substantiv și vizează evidențierea unor aspecte importante despre scrierea și folosirea corectă a acestei părți de vorbire, însuşirea aspectelor teoretice conducând la o exprimare corectă atât orală, cât şi scrisă, în conformitate cu normele limbii literare. Studiul comparativ evidențiază aspecte normative prevăzute în Gramatica Academiei și în Dicţionarul ortografic, ortoepic, şi morfologic al limbii române, Ediţia a II-a din 2005.

„Cunoştințele lingvistice îi vor folosi elevului să-şi dezvolte deprinderile de exprimare şi de receptare corectă şi eficientă a unor texte de tipuri şi de dimensiuni diferite, să exerseze cu succes toate funcțiile limbajului, în viața personală, școlară, socială, în contexte formale/informale variate” (Programa școlară pentru disciplina Limba și literatura română, București, 2017, p. 27). Conform Gramaticii Academiei, substantivul este o clasă lexico-gramaticală deschisă, ce reprezintă aproximativ 50% din totalitatea cuvintelor limbii române, fiind, alături de verb, o clasă fundamentală, implicată în definirea celorlalte clase.

Importanța acestei părţi de vorbire este, astfel, evidentă, iar însuşirea aspectelor teoretice conduce la o exprimare corectă atât orală, cât şi scrisă, în conformitate cu normele limbii literare.

Conceptul de substantiv

Conform Gramaticii Academiei, ediţia 2008, substantivul este o clasă lexico-gramaticală deschisă (care poate primi oricând noi membri, împrumutaţi sau formaţi în limba română ) (GBLR, 2010, p. 49), ce reprezintă aproximativ 50% din totalitatea cuvintelor limbii române, fiind, alături de verb, o clasă fundamentală, implicată în definirea celorlalte clase lexico-gramaticale (GALR, I, 2008, p. 61).

Substantivul este o parte de vorbire flexibilă, care are următoarele trăsături:

• morfologic, prezintă gen fix şi flexiune în raport cu numărul, cu determinarea şi cu cazul;
• sintactic, poate forma, împreună cu verbul, nucleul unui enunţ şi este centrul grupului nominal;
• semantic, denumeşte indivizi, în sens larg, fie neindividualizaţi (copil, casă, buchet, vin), fie unici (Maria, Braşov, Bucegi).

Substantivul poate denumi (clase de) obiecte: fiinţe (om, pisică, animal), lucruri (bicicletă, minge, carte), fenomene (ploaie, zăpadă, brumă), acţiuni (plecare, pornire, oprire), stări (criză), însuşiri (bunătate, răutate, frumuseţe), relaţii (rudenie) etc.

Clasificarea lexico-semantică a substantivelor

Ambele gramatici, atât GALR (GALR, I, 2008, p. 103), cât şi GBLR (GBLR, 2010, p. 71), prezintă o clasificare lexico-semantică a substantivelor. Astfel, din punct de vedere lexico-semantic, există două categorii de substantive: substantivele prototipice (substantivele comune) şi substantivele neprototipice (masive, abstracte, colective, verbale/ postverbale, adjectivale/ postadjectivale, relaţionale personale şi substantivele proprii). Se precizează, însă, faptul că subclasele lexico-semantice de substantive nu sunt strict delimitate, dat fiind faptul că unele substantive pot aparţine şi altei/altor clase. Substantivele masive, abstracte, colective, verbale/ postverbale, adjectivale/ postadjectivale sunt substantive comune, opuse celor proprii, dar care prezintă o serie de particularităţi semantice şi gramaticale, care le conferă un caracter neprototipic.

1. Substantivele comune, prototipice, prezentate atât de GALR (GALR, I, 2008, p. 103), cât şi GBLR (GBLR, 2010, p. 71) desemnează din punct de vedere semantic obiecte concrete, animate (om, frate) sau inanimate (casă, masă, birou), numărabile.

2. Substantivele masive (nume de materii), prezentate atât de GALR (GALR, I,  2008, p. 106) , cât şi de GBLR (GBLR, 2010, p. 72), reprezintă o subclasă de substantive comune care denumesc materia nediferenţiată, materie ce nu poate fi divizată în entităţi discrete (nisip, alamă, apă, brânză, unt, carne, cafea, fasole, tăiţei, mazăre). Trăsăturile masivelor sunt:

• continuitatea, care se referă la imposibilitatea divizării în unităţi discrete (nefiind numărabile, masivele au nevoie de un suport, de o măsură: o sticlă de apă, un kilogram de zahăr).
• omogenitatea, care este rezultată din faptul că fiecare parte separată din întreg păstrează trăsăturile întregului: o parte de brânză este tot brânză, în timp ce o parte din animal nu mai este animal. Caracterul omogen poate fi demonstrat şi prin reunirea părților: cafea + cafea = cafea, în timp ce un caiet,  adăugat altui caiet, înseamnă două caiete.

Din punct de vedere morfologic, masivele sunt substantive non-numărabile (defective de număr), având forme numai de singular (apă, ţuică, vin, piper, unt, fier) sau numai de plural (cuişoare, tăiţei, câlţi). Încadrarea substantivelor masive în clasele de gen se realizează în funcţie de contextele în care sunt acceptate: această cafea – feminin, aceşti câlţi – masculin, iar în contextele nespecifice (acest aur, aceste spaghete) sunt încadrate în categoria arhigenului masculin-neutru, respectiv feminin-neutru (convenţional, aceste substantive, care aparţin arhigenului masculin-neutru, respectiv feminin-neutru sunt încadrate în clasa neutrelor).

Sintactic, substantivele masive:

• nu se combină cu articolul nedefinit (orice combinare cu acesta duce la citirea non-masivă, de sortiment dintr-o anumită materie: Am gustat un vin bun);
• în poziţia de subiect (în construcţii impersonale) şi în cea de complement direct pot apărea fără determinant: La magazinul acela se vinde carne; Observ brânză pe masă, faţă de Se vinde pălărie; Observ casă.
• nu se combină cu numerale cardinale, ci doar cu elemente cantitative indefinite cu formă de singular (Beau multă/ puţină / destulă/ ceva cafea/ apă), exprimarea cantităţii definite realizându-se cu ajutorul unor substantive, care indică în diverse feluri cantitatea (un kilogram de brânză, o bucată de carne, două tone de lapte).

3. Substantivele abstracte, prezentate atât de GALR (GALR, I,  2008, p. 103), cât şi de GBLR (GBLR, 2010, p. 72) denumesc entităţi abstracte, neperceptibile senzorial, făcând referire la: însuşiri (răutate, bunătate, frumuseţe, tenacitate, perseverenţă), stări (atenţie, calm), relaţii (vecinătate, posesie, rudenie, egalitate), atitudini (prietenie), acţiuni, activităţi, ocupaţii (mers, plecare, navigaţie, plecare, plimbare, înot, vânătoare), domenii ale vieţii sociale (politică, economie, finanţe), discipline ştiinţifice (fizică, lingvistică, chimie), noţiuni ale domeniilor teoretice (conştiinţă, dreptate, adevăr).

4. Substantivele colective (prezentate atât de GALR , cât şi de GBLR ) reprezintă o subclasă de substantive care fac referire la o entitate prezentată ca un ansamblu de unităţi.

Semantic, aceste substantive desemnează ansambluri formate din indivizi. Pot fi identificate mai multe tipuri de substantive colective:

• substantive al căror sens specifică natura membrilor ansamblului: buchet (mănunchi de flori), flotă (totalitate a navelor), public (totalitate a persoanelor care asistă la un spectacol), popor (totalitate a locuitorilor unei ţări), cireadă (grup de animale), cler (totalitate a preoţilor unei biserici, ai unei eparhii, ai unei ţări), familie, barou, pădure, palmares, harem etc.;
• substantive al căror sens specifică numărul membrilor ansamblului: pereche (grup de doi membri de acelaşi fel), duzină (grup de douăsprezece obiecte de acelaşi fel care formează un tot), triumvirat (formă de guvernământ în care puterea supremă era deţinută de trei conducători politici şi militari), cvartet etc.
• substantive care nu precizează nici numărul, nici natura membrilor ansamblului şi care au nevoie de un determinativ care să indice componenţa acestuia: grămadă (de haine, de bijuterii, de bani etc.), droaie (de câini, de pisici etc.), maldăr, morman, mulţime, şir, teanc, ceată, grup etc.

Morfologic, substantivele colective sunt fie formaţii neanalizabile, simple (grup, muşuroi, stivă, armată, pădure, familie), fie derivate de la o bază individuală cu un sufix colectiv (brădet, stufăriş, zmeuriş, studenţime, argintărie, insectar etc.). Din punct de vedere al genului gramatical, colectivele pot fi: feminine (colecţie, caravană, flotă, grămadă, haită, trupă etc.) sau neutre (stol, cârd, grup, popor, trib, roi, maldăr, şir, clan, teanc etc.). De asemenea, colectivele admit categoria de număr, deşi denotă indivizi constituiţi în ansamblu (o pădure/ mai multe păduri, o familie/ mai multe familii, un popor/ mai multe popoare etc.).

Sintactic, substantivele colective aflate în poziţia de subiect impun predicatului acord gramatical (O grupă de elevi a început examenul.), dar permit şi acord după înţeles (O mulţime de elevi sunt plecaţi în tabără.).

5. Substantivele verbale (postverbale conform GBLR ) sunt obţinute din baze verbale prin derivare progresivă (vânzător, luptător, iniţiator, plecare, citire, donare, aruncare) sau regresivă (trai, înot) ori prin conversiune (supine substantivate: citit, mâncat, aruncat).

Din punct de vedere semantic, substantivele verbale indică acţiuni, activităţi sau stări, multe dintre acestea devenind polisemantice, numele acţiunii exprimând şi rezultatul concret al acţiunii: denumire „acţiunea de a denumi” şi „nume”, clădire „acţiunea de a clădi” şi „edificiu”.

Sintactic, au capacitatea de a primi subordonări verbale şi de a impune restricţii de caz, de prepoziţie sau de conjuncţii tipic verbale, precum:

• construcţia cu dativul: predarea limbii române străinilor;
• determinări prepoziţionale (impun aceeaşi prepoziţie ca şi verbul): participarea la, dependenţa de;
• impun acelaşi conectiv conjuncţional ca şi verbul: dorinţa să, speranţa că;
• determinări temporale şi aspectuale: plecarea dis-de-dimineaţă, vânzarea zilnic/ zilnică de ziare.

Substantivele postverbale au capacitatea de a primi determinanţi, cuantificatori, modificatori, precum şi capacitatea de a atribui genitivul: aceste două plecări, ascultarea atentă a textului.

6. Substantivele adjectivale  (postadjectivale conform GBLR ) provin din adjective derivate cu sufix (lungime, atenţie, voioşie, tristeţe, bunătate). Semantic, exprimă însuşiri sau stări. Morfologic, sunt abstracte, fiind folosite frecvent la singular. Sintactic, impun aceleaşi restricţii ca şi adjectivele de bază:

• aceeaşi prepoziţie (gelozia pe, egalitatea cu);
• aceeaşi conjuncţie ca şi adjectivele (curiozitatea să, siguranţa că);
• determinări aspectuale şi temporale (atenţia în permanenţă, prezenţa în fiecare zi).

Substantivele postadjectivale au trăsăturile proprii substantivelor, având capacitatea de a primi determinanţi, cuantificatori, modificatori (o altă tristeţe).

7. Substantivele relaţionale (prezentate doar de GBLR ) se definesc în cadrul unei relaţii pe care o induc: relaţia de rudenie (mamă, văr, frate, soră), de vecinătate (vecin), socială (prieten, şef). Acestea pot fi simetrice (cele al căror termen „corelativ” este de acelaşi rang: frate, văr, coleg, vecin) sau asimetrice (al căror termen „corelativ” nu este de acelaşi rang: şef, bunic, unchi).

8. Substantivele personale (prezentate doar de GBLR). Conform GBLR, din punct de vedere semantic, substantivele personale prezintă trăsătura personal, în subclasa acestor substantive fiind incluse şi numele proprii de persoane. Din punct de vedere morfologic, se caracterizează prin:

• realizarea, cu ajutorul mărcii proclitice lui, a cazurilor oblice (genitiv / dativ) la singular, când substantivul este individualizat: cartea lui Ion, îi dau lui Ion, cartea lui tata, îi trimit lui tata (spre deosebire de îi dau lui student, cartea lui student);
• realizarea vocativului printr-o flexiune bogată: Ion / Ioane, ce faci?, Maria / Mario unde ai fost?, Doctore, Doctorule, ce-i de făcut?

Din punct de vedere sintactic, este specifică exprimarea cu pe a numelui complement direct în condiţiile individualizării acestuia: Îl chem pe Ion / pe student.

Este precizat faptul că aceste caracteristici morfologice şi sintactice nu se manifestă regulat la toate numele de persoană, contraargumentele fiind:

• genitiv-dativul substantivelor personale individualizate (cele care nu sunt nume proprii masculine) poate fi realizat şi cu ajutorul articolului enclitic (tatei);
• vocativul poate fi omonim cu nominativul: Ion, Maria, tată;
• complementul direct poate fi construit şi fără prepoziţia pe: Îl caut pe băiat./ Caut băiatul.

9. Substantivele proprii. Conform GALR (GALR, I, 2008, p. 118), numele proprii alcătuiesc o clasă de substantive care se opun substantivelor comune prin particularităţi semantice şi gramaticale. Substantivele proprii denumesc obiecte pe care le identifică, individualizându-le în cadrul unei clase generale.

Substantivele proprii se subclasifică în:

• nume de persoane sau antroponime (prenume, nume de familie, supranume, nume de fiinţe mitologice sau de personaje literare): Maria, Alexandru, Oprescu, Vasiliu, Păstorel, Dumnezeu, Scufiţa Roşie;
• nume de animale sau zoonime: Lăbuş, Joiana, Fulger;
• nume de locuri sau toponime (nume de ape, forme de relief, localităţi, regiuni etc.): Olt, Siret, Bucegi, Bucureşti, Târgu-Mureş, Muntenia, România, Africa;
• nume administrative (de întreprinderi, de instituţii, organizaţii: Institutul de Lingvistică, Teatrul Naţional;
• nume de corpuri cereşti sau astronime: Carul Mare, Marte, Jupiter, Andromeda, Saturn;
• nume de sărbători (religioase sau laice): Paşti, Crăciun, 1 Decembrie;
• nume – sau titluri – de opere literare, ştiinţifice, artistice sau de documente istorice: Baltagul, Moromeţii, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Rapsodia română, Declaraţia de independenţă;
• nume de evenimente (istorice sau culturale): Războiul de Independenţă, Reforma, Unirea Principatelor;
• nume comerciale (mărci de produse sau denumiri de firme, restaurante, magazine etc. industriale: săpun Dove, pastă de dinţi Colgate, ciocolata Poiana, biscuiţi Picnic;
• nume de vehicule: vaporul Titanic, trenul Orient Expres.

Gramatica tradiţională prezintă o altă clasificare a substantivelor. Astfel, lingvista Mioara Avram, în lucrarea Gramatica pentru toţi (Mioara Avram, 1986, Gramatica pentru toţi,  ediţia I, p. 30)  precizează faptul că principala clasificare a acestei părţi de vorbire este cea care opune substantivele comune substantivelor proprii. Astfel, substantivele comune denumesc obiecte de acelaşi fel, de exemplu, casă, copil, râu, pe când substantivele proprii denumesc numai anumite obiecte, considerate izolat pentru a se distinge de celelalte din clasa lor.

Lingvista face precizarea că distincţia între substantive comune şi proprii este legată de unele caracteristici gramaticale şi se reflectă în ortografie (scrierea cu iniţială minusculă sau majusculă). Din punct de vedere gramatical, substantivele proprii au de obicei un singur număr şi se folosesc fie în formă nearticulată, fie în formă articulată enclitic, nu însă cu articol nehotărât.

Din perspectiva practicianului, la gimnaziu sunt utilizate terminologia şi clasificarea tradiţională, fiind în concordanţă şi cu programa şcolară care prevede clasificarea substantivelor în comune şi proprii. Din clasificarea realizată de GALR, substantivele colective sunt singurele care constituie conţinut obligatoriu pentru gimnaziu (conţinut nou în clasa a VI-a).

După structură, substantivele pot fi simple sau compuse.

Conform DOOM 2, substantivele compuse se scriu (DOOM, ediţia a II-a, 2005, pp. LXIX – LXXV):

• într-un cuvânt – lungmetraj, primadonă, primăvară, scurtmetraj, triplusalt, binefacere, binecuvântare, dreptunghi, duraluminiu, răufăcător, deîmpărţit, demâncare, deochi, fărădelege, subsol, botgros (pasăre), vinars, blocstart, blochaus, blocnotes, concertmaistru, electronvolt, locţiitor, aeroambulanţă, gastroenterolog, omucidere, valvârtej, anotimp, portmoneu, portmantou, portochelari, capîntortură, atotştiinţă, bunăvoinţă, preaplin (dispozitiv), sinucidere, untdelemn (ulei), Delavrancea, Amariei, Dinvale, Celmare, Câmpulung, Satulung, Capdebou, Moşandrei, Eurasia, Anamaria (nume de locuri şi persoane);
• cu cratimă – bună-credinţă (onestitate), bună-creştere, bună-cuviinţă (politeţe), bună-dimineaţa (plantă), bun-gust (simţ estetic), bun-plac, bun-rămas, rămas-bun (adio), bun-simţ (decenţă), rea-voinţă, rea-credinţă, dublu-casetofon, dublu-decalitru, triplu-sec, prim-minstru, prim-plan, prim-procuror, prim-secretar, prim-solist, iarbă-deasă, lemn-câinesc, floare-de-colţ, viţă-de-vie (plante), vorbă-lungă (persoană care flecăreşte), maţe-fripte, ochi-de-pisică (mineral, disc reflectorizant), vaca-Domnului, calul-dracului (insecte), roza-vânturilor (reprezentare grafică), cerul-gurii, puşcă-mitralieră, situaţie-limită, volt-amper, watt-oră (unităţi de măsură), an-lumină, zi-lumină, zi-muncă, du-te-vino (mişcare), ducă-se-pe-pustii (dracul), fie-iertatul (răposatul), vino-ncoace/vin-ncoa” (farmec), ucigă-l-crucea, ucigă-l-toaca (dracul)//Cluj-Napoca, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Iezer-Păpuşa, Domneşti-Sat, Baia-Sprie, Ocna-Şugatag, Rădulescu-Motru, Ana-Maria (nume de locuri şi persoane), Roşu-Împărat, Hagi-Tudose, Ali-Paşa, Negru-Vodă, Baba-Cloanţa, Rilă-Iepurilă, Păunaşul–Codrilor, Zâna-Zânelor, Făt-Frumos, Harap-Alb, Albă-ca-Zăpada, Craiul-de-Rouă, Strâmbă-Lemne, Statu-Palmă-Barbă-Cot (nume de personaje);
• separat – apă oxigenată, apă de plumb, apă de colonie, apă minerală/plată, ardei gras, varză roşie, albastru de metil, verde de Paris, Anul Nou, Ştefan Popescu, La Om, Între Tarlale, Trei Brazi, Câmpia de Vest, Ştefan cel Mare, Cuţitul de Argint, Africa de Est, Europa de Vest, America de Nord, Oceanul Îngheţat de Nord, Balta Brăilei, Calea Victoriei, Delta Dunării, Piaţa Unirii, Valea lui Mihai, Radu de la Afumaţi, Alexandru cel Bun, Baia Mare, Marea Neagră, Noua Zeelandă, Peninsula Balcanică, Piatra Arsă (platou montan).

Bibliografie
1. AVRAM, Mioara, 1986, Gramatica pentru toţi, ediţia I, Bucureşti: Editura Academiei.
2. GUŢU ROMALO, Valeria (coord.), 2008, Gramatica limbii române, vol. I: Cuvântul, vol. al II-lea: Enunţul,  Bucureşti: Editura Academiei Române.
3. PANĂ DINDELEGAN, Gabriela (coord.), 2010, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti: Univers Enciclopedic Gold.
4. PANĂ DINDELEGAN, Gabriela (coord.), 2010, Gramatica de bază a limbii române, Caiet de exerciţii,  Bucureşti: Univers Enciclopedic Gold.
5. VINTILĂ-RĂDULESCU, Ioana, (coord.), 2005, Dicţionarul ortografic, ortoepic, şi morfologic al limbii române, Ediţia a II-a, Bucureşti: Univers Enciclopedic.
6. Programa școlară pentru disciplina Limba și literatura română, clasele a V-a – a VIII-a, București, 2017.