Valorile repetiției

Valorile repetiţiei au fost insuficient analizate şi fără să se facă deosebire între repetiţia de intensitate şi cea de insistenţă sau între repetiţia cu o funcţie faţă de bază, deci repetiţia integrată şi repetiţia realizată prin apoziţionare. Niciuna dintre lucrările de specialitate nu propune un criteriu de clasificare a valorilor repetiţiei. Pentru înţelegerea acestui aspect, voi avea în vedere două criterii: criteriul intenţional şi cel nonintenţional.

De-a lungul timpului, în analiza repetiţiei s-au stabilit numeroase valori ale acesteia, în funcţie de atitudinea vorbitorului faţă de lumea evocată sau în funcţie de angajarea afectivă a acestuia. De exemplu, Gramatica II a înregistrat ca valoare fundamentală a repetiţiei  ideea de durată la care a adăugat şi alte nuanţe, găsind în total douăsprezece valori.

I. După criteriul intenţional, repetiţia urmăreşte implicarea afectivă a vorbitorului pentru aprecierea sau interpretarea semnificaţiei unui obiect, însuşire sau acţiune şi se numeşte repetiţie de intensitate. Aceasta are mai multe valori, cum sunt: calitatea, cantitatea, gradaţia, tensiunea, continuitatea, succesiunea, distribuţia, progresia, concesia, repartiţia, periodicitatea.

Repetiţia de intensitate este un important procedeu de exprimare a unor categorii gramaticale,cum sunt comparaţia la adjectiv şi la adverb, de exprimare a valorilor circumstanţiale, precum şi a aspectului verbal. De exemplu: „Avea o grădină frumoasă, frumoasă.”, cu sensul de „foarte frumoasă”. „Vorbea, vorbea vorbea.”, cu sensul de „vorbea foarte mult”.

a) Calitatea unei acţiuni sau însuşiri se poate exprima printr-un adjectiv calificativ sau printr-un adverb, ca în exemplele:
„Prietenul său era trist, trist.” – trist este adjectiv cu valoarea unui superlativ absolut şi exprimă intensitatea maximă.
„Scrise bine, bine.” – bine este adverb cu funcţie de complement circumstanţial de mod, cu valoarea unui superlativ absolut.

b) Cantitatea poate fi exprimată prin adjective, numerale sau substantive precedate de adverbele iar, numai, tot. „În fiecare zi numai zăpadă şi iar zăpadă.”

c) Gradaţia se realizează prin:
1. adjectiv, când înaintea lui se află un antecedent exprimat prin substantiv: „Erau prieteni, buni prieteni.”
2. adverb, când înaintea lui antecedentul este exprimat prin adjectiv: „Casa era mică, prea mică pentru noi.”
3. substantiv, când înaintea lui se află un diminutiv în vocativ: „Băieţele, băiete, să ai grijă de tine!”

Gradaţia poate fi exprimată şi prin repetarea neîntreruptă a unor adverbe, ca în exemplele:
„Uşor, uşor a simţit cum îl cuprinde tristeţea.”
„Mergea încet, încet, de teamă să nu-l trezească.”

d) Încordarea sau tensiunea este exprimată prin repetiţia unei baze verbale, dar şi prin repetiţia unei fraze prin propoziţii imperative sau exclamative:
„Mânca, mânca şi bea şi bea până nu mai rămânea nimic.”
„Scrie, copile, scrie, că timpul trece!”

Tensiunea poate fi motivată şi de diverse valori afective, ca în exemplele:
1) bucuria – „Soarele! A răsărit soarele!”
2) ameninţarea exprimată prin verb, adverb sau interjecţie:
„Ai grijă, ai grijă cum te porţi!” – verb
„Haide, omule, haide!” – interjecţie
„Bine, bine, copile!” – adverb
3) mila – „Bietul de el, bietul!”
4) chibzuirea sau deliberarea – „Era tare nehotărât şi nu ştia ce să facă: să plece, să nu plece…”
5) dorinţa – „Să pictez, să pictez!”
6) imprecaţia – „Dare-ar Dumnezeu foc pe capul lui să dea!”
7) nehotărârea – „Să scrie, să mai scrie?”
8) îndemnul – „Citeşte, fetiţo, citeşte ca să ştii mai mult!”
9) părerea de rău – „L-am aşteptat, dar el n-a venit, n-a venit…”
10) rugămintea – „Nu pleca, nu pleca!”
11) mustrarea – „De ce nu m-ai anunţat, de ce nu m-ai anunţat?”

Repetiţia de intensitate se poate întâlni şi cu valoare durativă, când se repetă verbe ce exprimă continuitatea, prelungirea în timp a unei acţiuni:
„Ea priveşte, tot priveşte şi nu spune nimic.”
„Vorbind şi iar vorbind, timpul a trecut.”

Valoarea de durată a repetiţiei de intensitate poate fi exprimată şi printr-un substantiv: „În fiecare zi plimbare şi plimbare.”

Din punctul de vedere al intenţionalităţii, repetiţia de intensitate are şi ea unele valori:
1) repartizarea – „Copiii au început să împartă fructele între ei câte două, câte trei, cum vroiau.”, „Au rupt pâinea sferturi-sferturi.”
2) acţiunea neîntreruptă – „Îşi va aminti de el mereu, mereu.”
3) frecvenţa, repetiţia la intervale – „Mergea la şcoală zilnic, zilnic.”
4) succesiunea – „Vremea a trecut an după an.”
5) ascensiunea – „Vântul a suflat, a suflat până când a spart un geam.”
6) concesia – „Frig, nefrig, eu tot nu mă îmbrac gros.”

II. După criteriul nonintenţionalităţii, există o repetiţie de insistenţă, al cărei rol este de a urmări ca un mesaj să fie corect receptat, deci are în vedere efectul repetiţiei asupra ascultătorului. În acest caz, vorbitorul îşi exprimă sentimentele sau atrage atenţia cuiva, folosind propoziţii enunţiative, exclamaţii, propoziţii optative, interogative sau imperative, toate repetate.

1) Propoziţiile enunţiative repetate au rolul de a pregăti ascultătorul pentru ceea ce va urma, încercând astfel să ofere multă coerenţă comunicării.
„Când termină de scris, când termină de scris, iese la plimbare.”
„Doarme şi iar doarme.”
2) Exclamaţii – „Să mergem, să mergem la timp!”
3) Propoziţiile optative sugerează o dorinţă a cărei realizare este împiedicată de acţiunea în propoziţia următoare – „M-aş bucura, m-aş bucura dacă aş primi o veste bună.”
4) Propoziţiile imperative – „Pleacă, pleacă mai repede!”
5) Propoziţiile interogative de insistenţă atrag atenţia asupra răspunsului pe care interlocutorul îl va da, răspuns cunoscut dinainte:
„Din ce cauză? Din ce cauză? Ţi-am spus din ce cauză.”
„Cu cine? Cu cine? Voi mă întrebaţi cu cine?”

Ca o concluzie la cele prezentate mai sus, se impune să subliniez faptul că valorile repetiţiei se pot identifica prin intensitate şi insistenţă. Dacă repetiţia de intensitate are rolul de a integra afectiv vorbitorul în comunicare şi de a contribui la exprimarea gradelor de comparaţie, a circumstanţelor şi aspectului verbal, repetiţia de insistenţă urmăreşte doar modul cum este receptat mesajul transmis, având o valoare specială de gratuitate stilistică, de sporire a emoţiei estetice.

Bibliografie
1. DSL, II – Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, ediţia a II-a Bucureşti, Editura Nemira,2001.
2.DTLit – Mircea Anghelescu, Dicţionar de termeni literari, Bucureşti,1980.
3. DTL – C.Fierăscu, Gh. Ghiţă, Dicţionar de terminologie lingvistică, Bucureşti,1990.
4. Dragomirescu, Mică enciclopedie-Gheorghe Dragomirescu, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Bucureşti, 1975.
5. GA, II – Gramatica limbii române, vol.I,II, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, EA, 1966.