Cum fac coliva monahii din Muntele Athos? Noi am aflat rețeta! În fiecare sâmbătă a Postului Mare, când Biserica noastră Ortodoxă ne cheamă pe toți în rugăciune pentru a-i pomeni pe cei adormiți, o tradiție veche și plină de semnificație continuă să fie păstrată cu sfințenie până în ziua de astăzi – pregătirea colivei. Acest obicei nu doar că reprezintă un act de rugăciune și de veșnică amintire, dar este și un gest de comuniune cu cei dragi care au plecat dintre noi. Sâmbăta, ziua pogorârii la Iad Înainte de a prezenta în detaliu rețeta părinților, vă propunem să reținem câteva informații folositoare. În tradiția Bisericii Ortodoxe, sâmbăta este considerată a fi, prin excelență, ziua pomenirii celor adormiți. Această semnificație profundă este legată de evenimentul central al Sâmbetei Mari, când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a coborât în Iad pentru a elibera sufletele celor drepți care au trecut la cele veșnice înainte de venirea Sa pe pământ. Această taină este subliniată și în slujba de Înviere, care se oficiază în noaptea de sâmbătă spre duminică. Astfel, sâmbăta devine o zi cu o încărcătură duhovnicească specială, fiind ziua în care Hristos a deschis porțile Împărăției Cerurilor pentru toți cei adormiți. Pe de altă parte, în Vechiul Testament, Dumnezeu le-a dat evreilor porunca de a păstra sâmbăta ca zi sfântă de odihnă. De-a lungul istoriei, mai apoi, sâmbăta a fost asociată cu odihna și comemorarea celor trecuți la Domnul. Așa se explică faptul că, încă din primele secole ale creștinismului, iudeii convertiți la creștinism au păstrat sâmbăta ca zi în care se făceau rugăciuni speciale și se aduceau ofrande pentru cei adormiți. Sfântul care a „inventat” coliva Revenind la subiectul nostru, pentru cei care nu știu, coliva, nelipsită de la toate pomenirile celor adormiți, a fost „inventată” – dacă putem spune așa – de către Sfântul Teodor Tiron, în urma unei minuni pe care a săvârșit-o la 50 de ani după trecerea sa la cele veșnice. Pe scurt, se spune că împăratul Iulian Apostatul (361-363), amintindu-și că în prima săptămână a Postului Mare creştinii țin post aspru, a dat ordin guvernatorului orașului Constantinopol să stropească toate proviziile din piețele de alimente cu sângele jertfit idolilor. În acest context, Sfântul Teodor Tiron i s-a arătat în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului și i-a poruncit să anunțe tuturor creștinilor să nu cumpere nimic din piață, ci să pregătească singuri grâu fiert cu miere, adică coliva din zilele noastre. Ca o recunoaștere a acestei mari minuni, Biserica noastră îl cinstește pe Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron în prima sâmbătă din Postul Paștelor, cunoscută și sub denumirea de „sâmbăta colivelor”. Rețetă de colivă din Muntele Athos În Sfântul Munte, cu ocazia sărbătorii unui sfânt, după cum arată site-ul Pemptousia, monahii pregătesc, pe lângă coliva dedicată sfântului, o farfurioară cu colivă pentru cei adormiți. Coliva este pregătită și când o icoană făcătoare de minuni este adusă în biserică pentru a fi prăznuiră În fiecare sâmbătă, se face pomenirea celor adormiți, iar pentru acest moment se pune o farfurie cu grâu fiert, așezată în fața icoanei Mântuitorului Hristos. Cu ocazia praznicelor, coliva devine o adevărată operă de artă. De obicei, este decorată cu imaginea ctitorului sau a sfântului în cinstea căruia este dedicată biserica mănăstirii. Aceste icoane, realizate din zahăr colorat, sunt adevărate capodopere. Monahii athoniți pregătesc coliva zilnic în felul următor: Se pune grâu strivit în apă pentru a se umfla, apoi se fierbe. După aproximativ treizeci de minute, apa este scursă, iar grâul se pune din nou la fiert în apă curată până când devine mai moale și lichidul se îngroașă. Se adaugă o cantitate mică de sare. După aceea, grâul este clătit cu apă rece pentru a preveni lipirea boabelor între ele, și este lăsat să se zvânte. Cu două sau trei ore înainte de Sfânta Liturghie, cel responsabil de prepararea colivei ia pesmetul, pe care îl sfărâmă foarte bine, și-l adaugă în grâu pentru a absorbi umezeala, lăsând astfel conținutul uscat. Ulterior, grâul este pus într-un ciur pentru a îndepărta pesmetul în exces. Astfel, grâul este pregătit pentru a fi așezat pe un platou. Peste el, se adaugă zahăr cristalin (nu pudră), iar grâul este însemnat cu semnul Sfintei Cruci folosind zahăr colorat cu scorțișoară. Opțional, se pot amesteca în grâu alune fărâmițate. Pentru sărbători cu priveghere, în colivă se adaugă nuci fărâmițate, cuișoare și chimen. Uneori, în loc de nuci, se folosesc alune prăjite și fărâmițate, iar în loc de cuișoare, scorțișoară. Un aspect interesant al colivei este modul în care se realizează picturile. Folosind un chibrit sau vârful unei pensule de pictat, se trasează schița icoanei, aplicând zahărul pe un șablon perforat. Lovind ușor cu pensula, zahărul curge prin găuri, formând conturul sfântului. Acest proces poate fi repetat cu alte culori pentru a crea o imagine detaliată a sfântului. După ce icoana este conturată, se pot adăuga și detalii la haine, față și păr, folosind zahăr colorat în diverse nuanțe. Coliva poate fi decorată cu bomboane, drajeuri argintii sau aurii, pentru a-i da un aspect festiv. Așadar, coliva nu este doar un simplu preparat, ci un simbol profund al credinței noastre, o mărturie a nemuririi celor dragi care au trecut în lumea celor drepți. Ea reflectă nădejdea noastră în viața veșnică și în legătura nestrămutată dintre cei vii și cei adormiți întru Domnul. Într-o lume adesea frământată de agitație și de incertitudini, poate părea că tradiția preparării colivei este un obicei depășit sau fără o semnificație adâncă. Totuși, dacă privim cu atenție, vom observa că acest obicei a reușit să supraviețuiască prin secole de războaie, foamete și calamitați naturale, ajungând până în zilele noastre. Aceasta este dovada unei tradiții statornice, care continuă să păstreze vie legătura noastră cu cei adormiți și să întărească legătura noastră duhovnicească cu cei de dincolo. Poate că, din lumea celor adormiți, străbunii noștri își amintesc cu dor de câmpurile roditoare de grâu și de mierea dulce a casei lor, iar coliva devine, astfel, o adevărată punte duhovnicească între pământ și cer. O punte care ne alină dorul de ei… www.bizanticons.ro