Înălțarea Sfintei Cruci

Publicat în 13. 09. 2024 de Adrian Petru Codilă
Categorie: sistem de învăţământ

Înălțarea Sfintei Cruci
Împărăteasa Elena primind cu bucurie cinstita cruce, i s-a închinat și a sărutat-o; asemenea și toată suita împărătească, ce era cu ea. Iar alții nu puteau să vadă și să sărute Sfânta Cruce în acea vreme, din pricina mulțimii celei mari de lume, și au dorit ca măcar de departe s-o poată vedea. Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a făcut înălțarea, arătând cinstita cruce mulțimii, iar ei au strigat: „Doamne, miluiește!”.

Împărățind în Roma Maxențiu, persecutorul (307-312), făcea multă chinuire popoarelor, gonindu-i și chinuindu-i nu numai pe creștini, dar și pe paginii săi ucigându-i și jefuindu-le averile lor. Petrecea cu necurăție, siluind casele celor de bun neam, și era tuturor romanilor foarte greu și urât, pentru acea tiranică, cumplită a lui viață și prea spurcată. Deci, au trimis romanii, în taină, la împăratul Constantin (306-337) care petrecea atunci în Britania cu mama sa, Elena, rugându-l pe el să vină și să-i scape de tiranul acela. Iar Constantin i-a scris mai întâi lui Maxențiu, sfătuindu-l pe el prietenește să înceteze o tiranie ca aceea. Iar el nu numai că nu l-a ascultat pe dânsul și nu s-a îndreptat, dar și mai amar s-a făcut. S-a sculat chiar asupra lui Constantin, pe care toată oastea romanilor la împărăție-l alesese, nevrând ca să-l aibă deopotrivă cu sine la împărăție. Pentru că Maxențiu, cu de la sine putere s-a suit în Roma pe scaunul împărătesc, nu cu voința poporului; ci numai cu sprijinul câtorva mai mari, cărora le-a făgăduit multe daruri și cinste. Iar Constantin a fost ales împărat de către toți cu un glas. Drept aceea, auzind Constantin că Maxențiu tot neîndreptat petrecea, ba încă și la alte fapte mai rele se întinde, s-a sculat și a mers asupra lui cu război. Văzând însă că puterea oștilor sale nu este de ajuns și gândind apoi la farmecele cele rele ale lui Maxențiu, a început a se îndoi, pentru că știa că Maxențiu a vărsat mult sânge omenesc la facerea vrăjilor: mulți băieți, fete și femei îngreunate a înjunghiat la jertfele diavolilor, căutând milostivirea deșerților idoli, spre care nădăjduia. Deci, văzând Constantin că la Maxențiu era mare putere diavolească, a început a se ruga unui Dumnezeu care stăpânește cerul și pământul, pe care și neamul creștinesc îl cinstește, ca să-i dăruiască lui chip de biruință asupra prigonitorului. Drept aceea, rugându-se el cu osârdie, i s-a arătat în amiazăzi chipul Crucii Domnului închipuit cu stele, strălucind mai mult decât soarele și deasupra scris pe dânsul: „În acest semn vei învinge”. Au văzut aceea și ostașii toți, între care era și dulcele Artemie cel care după aceea a fost chinuit pentru Hristos de Iulian, și se mirau. Iar cei mai mulți dintre dânșii au început a se teme că păgânilor chipul crucii le era semn de mare nenorocire și de moarte, fiindcă pe cruce se pedepseau cu moarte tâlharii și făcătorii de rele. Deci, ostașii se temeau că nu cumva războiul lor să fie fără noroc și din pricina aceasta împăratul Constantin era în mare îndoială. Iar într-o noapte, pe când dormea el, i s-a arătat însuși Hristos Domnul și iarăși i-a arătat semnul cinstitei cruci pe care îl văzuse și i-a zis lui: „Să faci asemănare chipului acestuia și să poruncești ca să-l poarte înaintea oștilor și nu numai pe Maxențiu, ba încă și pe toți vrăjmașii tăi îi vei birui”. Deci, sculându-se împăratul, a spus mai marilor săi vedenia și chemând argintari iscusiți le-a poruncit lor să facă cinstita cruce de aur, de mărgăritar și de pietre scumpe după chipul semnului celui arătat și, ceva mai mult, a poruncit la toată oastea să închipuiască pe toate armele, pe coifuri și pe zale semnul crucii.

Iar rău-credinciosul Maxențiu, fiind înștiințat de venirea lui Constantin în Italia asupra Romei, cu multă îndrăzneală și-a scos oastea romană și a mers împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit ca să poarte cinstita cruce înaintea taberilor armatei sale. Și când s-a început lupta cu Maxențiu, atunci, cu puterea cinstitei cruci, Maxențiu a fost biruit și mulțimea ostașilor lui a fost tăiată (28 octombrie 312), și însuși Maxențiu a fugit. Și l-a urmărit împăratul Constantin și, fugind el pe podul de peste râul Tibru, pe care singur l-a zidit, s-a rupt podul, cu puterea lui Dumnezeu, și s-a afundat ticălosul în râu cu oastea sa, ca și faraonul cel de demult, încât s-a împotmolit râul de călăreți, de cai și de arme. Iar marele Constantin a mers în Roma biruitor și l-a întâmpinat pe el tot poporul cu bucurie mare și cu cinste. Iar el înălța mare mulțumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat lui biruință asupra vrăjmașului, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea biruinței celei prea slăvite, a pus o cruce în mijlocul Romei, pe un stâlp de piatră și a scris pe dânsa: „Cu acest mântuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului”.

Având el al doilea război împotriva celor de la Bizanț a căror numire de obârșie se trage încă de pe vremea împăratului Iudeii, Manase, când un oarecare grec Bizas a pus temelia cetății, numind-o Bizantion, de unde mai târziu Bizanț, și fiind biruit Constantin de către aceștia de două ori, era întru mâhnire mare. Și fiind într-o seară, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia aceste: „Să mă chemi în ziua necazului tău”. Apoi, înfricoșându-se, și-a ridicat iar ochii spre cer și a văzut o cruce de stele, ca și mai înainte închipuită pe cer și scriind deasupra, împrejurul ei, așa: „În acest semn vei învinge”. Și așa purtându-se crucea înainte în tabere, a biruit pe vrăjmașii săi și a luat cetatea Bizantion.

Și având el al treilea război cu goții, la râul Dunării, iar i s-a arătat pe cer mântuitoarea armă și i-a făcut ca și mai înainte biruință. Și de aici Constantin cunoscând puterea lui Hristos celui răstignit pe cruce, și crezându-l pe acesta că este adevărat Dumnezeu, s-a botezat întru dânsul, cu maica sa Elena cea vrednică de laudă, pe care, ca pe o foarte iubitoare de Dumnezeu, a trimis-o la Ierusalim cu multă avere spre căutarea cinstitei cruci. Iar ea, ducându-se la Ierusalim, a cercetat sfintele locuri și le-a curățit de spurcăciunile idolești și a scos la lumină cinstite moaște ale diferiților sfinți. Era atunci în Ierusalim patriarh Macarie (314-333), care a întâmpinat pe împărăteasa cu cuviincioasă cinste.

Deci, fericita împărăteasă Elena, vrând să găsească crucea cea de viață făcătoare a Domnului, cea ascunsă de evrei, a chemat pe toți evreii și i-a întrebat pe dânșii, ca să-i arate ei locul unde era ascunsă cinstita cruce a Domnului. Dar lepădându-se ei, că nu știu, împărăteasa Elena i-a îngrozit cu munci și cu moarte, și aceia i-au arătat ei un bărbat bătrân, anume Iuda, zicând: „Acesta poate să-ți arate ție ceea ce se caută, de vreme ce este fiul unui cinstit proroc”. Și făcându-se multă cercetare, și Iuda refuzând a spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce pe el într-o groapă adâncă în care, petrecând el câtăva vreme, a făgăduit să spună. Apoi, scoțându-l pe el, merseră la un loc unde era un munte mare împresurat cu pământ și cu pietre, pe care Adrian (117-138), împăratul Romei, zidise o capiște zeiței Venera și pusese într-însa un idol. Acolo, Iuda a arătat că este ascunsă crucea Domnului. Iar împărăteasa Elena a poruncit ca să se risipească capiștea cea idolească și să se răscolească țarina și să se sape. Iar Macarie patriarhul, rugându-se la locul acela, iată a ieșit un miros de bună mireasmă și îndată s-a arătat mormântul și locul căpățânii în partea dinspre răsărit și aproape de dânsele au aflat îngropate trei cruci și după aceea au aflat cinstitele piroane. Dar neștiind care ar fi fost crucea lui Hristos, s-a întâmplat în acea vreme că se ducea un mort la îngropare și atunci Macarie, patriarhul, a poruncit celor ce-l duceau să stea; și se așezară crucile pe mortul acela câte una pe rând, iar când au pus crucea lui Hristos, îndată mortul a înviat și s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieștii Cruci a Domnului.

Deci, împărăteasa primind cu bucurie cinstită cruce, i s-a închinat și a sărutat-o; asemenea și toată suita împărătească, ce era cu dânsa. Iar alții nu puteau să vadă și să sărute sfânta cruce în acea vreme, din pricina mulțimii celei mari de lume, și au dorit ca măcar de departe s-o poată vedea. Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a făcut înălțarea, arătând cinstita cruce mulțimii, iar ei au strigat: „Doamne miluiește!”. Și de atunci s-a început praznicul „înălțării cinstitei Cruci a Domnului”.

Deci, împărăteasa Elena a păstrat la sine o parte din acest cinstit lemn, precum și sfintele piroane, iar cealaltă parte, punând-o într-o raclă de argint, a dat-o lui Macarie, patriarhul, spre ocrotirea neamului în viitor. Atunci Iuda cu mulțime de jidovi a crezut și s-a botezat și s-a numit din sfântul botez Chiriac. Mai în urmă, el a fost patriarh al Ierusalimului și în vremea lui Iulian Apostatul (361-363) s-a sfârșit, fiind prigonit pentru Hristos. Iar sfânta împărăteasă Elena a poruncit să se zidească biserici în Ierusalim pe la sfintele locuri; mai întâi a poruncit să se zidească biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde este sfântul mormânt al lui Hristos și unde s-a aflat cinstita cruce. Apoi, a poruncit să se zidească în Ghetsimani, unde este mormântul Sfintei adormiri a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Apoi a zidit celelalte optsprezece biserici și le-a înfrumusețat cu tot felul de podoabe, dăruindu-le cele de trebuință cu îndestulare. A venit în Bizanț aducând cu sine partea lemnului crucii celei de viață făcătoare și sfintele piroane, cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Aici, sfântul împărat Constantin a pus lemnul cel de viață făcător în raclă de aur, iar din sfintele piroane, unul s-a aruncat în Marea Adrianului, de către sfânta Elena, când se întorcea de la Ierusalim la Constantinopol, pentru alinarea mării, pentru că se ridicase furtună mare și învăluire cu primejdie mare; pe altul, împăratul l-a ferecat în coiful său, pe al treilea l-a ferecat la zăbală, în frâul calului său, ca să se împlinească cele zise de Zaharia proorocul: „În ziua aceea va fi (scris) pe frâul cailor: Sfânt lui Dumnezeu Atotțiitorul” (Zaharia 14, 21), iar al patrulea piron l-a dat împărăteasa Elena Trevirilor în pază.

După sosirea Sfintei Elena de la Ierusalim în Bizanț, iubitorul de Hristos împăratul Constantin a făcut trei cruci mari, după numărul celor ce i se arătaseră lui la războaie: cea dintâi în Roma, când l-a înecat pe Maxențiu, a doua în Bizanț, când l-a cucerit, a treia când a bătut pe goți la râul Dunării. După chipul celor trei arătări a făcut trei cinstite cruci din materiale scumpe și a scris pe dânsele cu slove de aur cuvintele acestea: Is Hs Ni Ka, adică „Iisus Hristos biruiește”, arătând la toți râvna dreptei credințe. Iar ca să arate lumii că cu puterea crucii a biruit pe vrăjmași, a înălțat o cruce spre răsărit, în târgul de sus, apoi alta deasupra stâlpului cel roșu la locul iubirii de frați, iar pe cea de-a treia a înălțat-o pe locul cel de marmoră, cel foarte frumos, în târgul de pâine, la care loc se făceau multe puteri și semne prin sfânta cruce. Încă se mărturisea de mulți că îngerul Domnului se pogora din cer în lumină mare noaptea, în locul acela, și tămâia împrejur cinstita cruce, cântând cântarea cea întreit sfânta cu glas dulce, și apoi iar se suia la cer. Și aceasta se făcea de trei ori pe an: adică în luna aceasta, la înălțarea cinstitei cruci, apoi în luna lui mai, în 6 zile, la arătarea Crucii Domnului pe cer și în sfântul marele post cel de patruzeci de zile, în Duminica închinării crucii. Și mulți din oamenii cei cucernici, care cu cinste și cu sfințenie viețuiau, vedeau această pogorâre a îngerului și auzeau cântarea lui.

Încă se cuvine a pomeni și că cinstitul și de viață făcătorul lemnul Crucii Domnului a fost luat oarecând de Perși (602-610) și iar s-a întors în Ierusalim, spre mângâierea credincioșilor; pe vremea împăratului grec Foca, împăratul perșilor, Hosroe II (590-628), biruind Egiptul, Africa și Palestina, a luat Ierusalimul și pe mulți creștini i-a ucis și luând cu de-a sila vistieriile cele bisericești și podoabele, între altele a luat și vistieria cea de mult preț, lemnul crucii Domnului celei de viață făcătoare, și l-a dus în Persia. Peste puțin, murind Foca împăratul, a fost ales Eraclie (610-641); în locul lui, el încearcă să biruiască pe Hosroe II, dar de multe ori nebiruind a cerut pace, însă nu a câștigat-o de la vrăjmașul cel mândru. Atunci fiind în mâhnire mare, a început a căuta ajutor la Dumnezeu, și a poruncit tuturor credincioșilor să facă rugăciuni, priveghieri și postiri ca să-i scape Domnul de acela ce se lăuda, în mândria sa, că va pierde pe toți creștinii; de acela ce hulea numele lui Iisus Hristos, ca să nu zică vrăjmașii că mâna lor este înaltă și idolii lor puternici, ci să cunoască neamurile că unul este Dumnezeul cel adevărat, Căruia cine poate să-I stea împotriva puterii și tăriei? Și chiar împăratul se ruga singur cu lacrimi și cu post îndelungat. Apoi, adunându-și toți ostașii și în nădejdea ajutorului lui Dumnezeu înarmându-se cu puterea crucii, a mers asupra perșilor și lovindu-se cu Hosroe II, l-a biruit și l-a pus pe fugă. Și a fost cu oștile în pământul Persiei șapte ani, luând cetățile, robind satele și biruind multe prigoniri ale lui Hosroe. Iar mai pe urmă Hosroe, neputând să se împotrivească puterii grecești, a fugit din pământul său și, trecând peste râul Tigru, cu cel mai tânăr fiu al său, Medars, a împărțit el împărăția sa. De acest lucru s-a mâniat Siroes, fiul lui cel mai în vârstă, și a gândit că și pe tată și pe frate împreună să-i ucidă; lucru pe care l-a și făcut degrab. Iar după uciderea acelora, Siroes a fost moștenitor împărăției Persiei și a trimis cu rugăminte și cu multe daruri la Heraclie, împăratul grec, smerindu-se lui și poftindu-l să înceteze a prăda pământul lui.

Atunci Heraclie, făcând pace cu împăratul Persiei, a luat de la perși făcătorul de viață lemnul Crucii Domnului, cel luat de Hosroe din Ierusalim, care fusese patrusprezece ani la perși, și l-a adus împreună cu multe daruri la locul său, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui cel mare.

Iar când a ajuns la Ierusalim, a luat împăratul cinstitul lemn pe umerile sale, ca să-l ducă la locul lui cel mai dinainte. Însă era îmbrăcat în porfiră cea împărătească, cu aur și cu pietre scumpe împodobit, având în cap coroana cea împărătească. Atunci se făcu o minune înspăimântătoare, pentru că deodată a stat în ușile acelea, prin care se intra la locul căpățînei, și nu putea să pășească mai departe cu cinstitul lemnul Crucii, oprit fiind de puterea cea Dumnezeiască; și toți se minunau de un lucru ca acesta. Iar Zaharia, patriarhul Ierusalimului (609-631), care a mers cu toată mulțimea Ierusalimului în întâmpinarea împăratului, având ramuri de finic în mâini și ieșind până la muntele Eleonului, mergea cu împăratul alături și, căutând cu ochii, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în poartă stând, oprindu-le intrarea, și zicând: „Nu cu astfel de chip Făcătorul nostru a purtat aici acest lemn al Crucii, cu care voi îl duceți pe el”. Aceasta văzând-o și auzind-o patriarhul, s-a înspăimântat și, întorcându-se spre împăratul, i-a zis: „Să știi, împărate, că cu neputință îți este ție ca în haine bogate îmbrăcat și cu podoabele împărătești înfrumusețat să duci lemnul acesta sfânt, pe care, săracul Hristos, Cel ce a sărăcit pentru mântuirea noastră, l-a dus. Drept aceea, de voiești ca să duci Crucea Lui, să urmezi sărăciei Lui”. Atunci, împăratul a dezbrăcat de pe sine porfiră și coroana și s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase și proaste și a dus cinstitul lemn al Sfintei Cruci fără de nici o împiedicare, mergând cu picioarele desculțe. Și l-a dus în biserică, la locul de la care îl luase Hosroe al Perșilor. Acolo, binecredinciosul împărat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci și a fost mare bucurie și veselie credincioșilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, și dănțuiau precum oarecând israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la filisteni, lăudând pe Cel răstignit pe Cruce, Hristos Împăratul slavei, și închinându-se așternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte. Căreia și de la noi să fie cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Pentru minunea prin care s-a cunoscut adevărata cruce a lui Hristos, mulți nu se potrivesc în spusele lor. Unii zic că pe o fecioară moartă o duceau la îngropare și cu puterea Sfintei Cruci a înviat; alții zic că o văduvă moartă era cea care a înviat prin făcătorul de viață lemn, iar alții povestesc că o văduvă zăcea în casă bolnavă și era aproape de moarte. Mergând la ea patriarhul cu împărăteasa și aducând crucile, le-a pus pe cea bolnavă și, punându-se crucea Domnului, îndată s-a sculat sănătoasă. Alții spun că un om mort pe care-l duceau la groapă a înviat prin atingerea Sfintei Cruci a Domnului. Iar Nichifor al lui Callist, cel numit Xantopol, în cartea 8, la cap. 29, zice că amândouă aceste minuni prin Crucea Domnului atunci s-au făcut așa: văduva zăcând în casă bolnavă și murind, de la porțile morții a fost adusă la viață și la sănătate, și mortul cel dus la groapă a înviat

Sfântul Dionisie din Zakynthos

Doxologia.ro