Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul.

Publicat în 12. 07. 2025 de Adrian Petru Codilă
Categorie: sistem de învăţământ

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul .

Se ruga cu lacrimi, apoi dispărea într-o clipă… și se afla într-un alt loc. În duh. Fără ca cineva să-l fi văzut venind, fără să bată la ușă, fără să ceară voie să intre. Sfântul Paisie Aghioritul avea o dragoste atât de puternică pentru oameni, încât Dumnezeu îi dăruise o tainică lucrare: aceea de a fi, în mod nevăzut, alături de cei care aveau nevoie de el. Cei dintre dumneavoastră care i-ați citit viața, cu siguranță ați rămas cu această idee în minte și-n inimă: că jertfa Sfântului Paisie pentru aproapele era… respirația inimii sale. Se făcea „ardere de tot” pentru ceilalți – iar rugăciunea făcea din străfundurile durerii izvor de nădejde. Așa ajungea din America în Asia, în spitale ori în familii pe cale să se destrame, doar pentru a pune, nevăzut, Semnul Sfintei Cruci peste rănile care parcă nu se mai închideau, nu se mai vindecau.

Ziua de 12 iulie, când Biserica noastră îl pomenește pe Sfântul Paisie Aghioritul, este una dintre zilele de peste an care vine să ne amintească tuturor și să ne confirme totdată că da, minunile se petrec chiar și în zilele noastre. Iar anul acesta o astfel de minune aduc înaintea dumneavoastră, o mărturie sinceră și tulburătoare deopotrivă despre această „teleportare duhovnicească” a Cuviosului Paisie, povestită de Părintele Arhimandrit Efrem, starețul Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped din Muntele Athos.

Cine a fost Sfântul Paisie Aghioritul?

Sfântul Paisie Aghioritul, pe numele de mirean Arsenie Eznepidis, s-a născut la 25 iulie 1924, în Farasa Capadociei, în ziua Adormirii Sfintei Ana. A fost botezat de Sfântul Arsenie Capadocianul, care i-a prorocit că va deveni călugăr. Crescut într-o familie evlavioasă, a primit de la mama sa pilda smereniei și a înfrânării. Încă din copilărie, Arsenie iubea rugăciunea și cărțile sfinte, dorind să ducă o viață ascetică încă de la 11 ani.

După școala primară, a devenit tâmplar pentru a-și ajuta familia, urmând pilda lui Hristos. A participat ca transmisionist în armata greacă în timpul războiului civil, rugându-se să nu fie nevoit să ucidă. Era cunoscut pentru bunătatea și jertfelnicia sa, chiar dacă era adesea considerat naiv.

După război, a intrat în monahism la Mănăstirea Esfigmenu din Sfântul Munte, unde a primit numele Averchie. Apoi, în 1956, s-a mutat la Mănăstirea Filotheu, iar în 1957 a fost tuns în schima mică, primind numele Paisie. În 1966, problemele de sănătate l-au dus la spitalul Papanicolau din Tesalonic, unde a întâlnit mai multe tinere dornice de viață monahală. Astfel a luat naștere Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul din Suroti, căreia i-a dăruit moaștele Sfântului Arsenie Capadocianul.

Sfântul Paisie s-a mutat la Domnul pe 12 iulie 1994, fiind înmormântat la mănăstirea din Suroti, lângă biserică, după cum își dorise.

Cum se „teleporta” Sfântul Paisie

După cum probabil mulți dintre dumneavoastră știți deja, încă din vremea pandemiei, Părintele Arhimandrit Efrem Vatoperinul, a susținut o serie de telesinaxe duhovnicești, transmise pe platforma zoom și preluate de diferite canale de Youtube inclusiv la noi, în România. Într-una dintre aceste întâlniri cu folos, Arhim. Efrem Vatopedinul. Spre a mai aduce o urmă de nădejde în frica ce ne măcina pe toți, părintele stareț Efrem a dialogat cu adolescenții români și cu părinții lor, interesați de soluții duhovnicești pentru provocările acestei vârste, dar și cu tinerele cupluri, oferindu-le sfaturi pentru primii pași din viața de familie.

Într-una dintre aceste Sinaxe, părintele stareț Efrem a mărturisit că Sfântul Paisie Aghioritul i-a povestit odată cum, în chip minunat, călătorește inexplicabil în diferite țări și pe diferite continente, în doar câteva clipe, spre a-i ajuta pe cei aflați în greutăți, încercări și ispite. „Ce iese în evidență în chip aparte la acest mare părinte? Jertfa pentru aproapele. Se dăruia cu totul celorlalți, devenind, cum spunea el însuși, o „ardere de tot” pentru ceilalți” – povestește părintele stareț Efrem.

„Îmi amintesc o întâlnire cu el, în care mi-a împărtășit un lucru cutremurător: Copilul meu, mi se întâmplă ceva ce, dacă l-aș mărturisi lumii, ar spune că sunt nebun. Dar ce să fac? Până prin anul 1974, simțeam o dragoste atât de intensă pentru Dumnezeu, încât, atunci când se aprindea în inima mea, cădeam din picioare, oriunde mă aflam, ca într-un leșin. Stăteam așa, căzut, liniștit, și mă rugam. Apoi trecea. După 1974 – a continuat el – această dragoste s-a transformat în dragoste pentru oameni. Mă rog cu atâta intensitate pentru ei, încât, dacă aș povesti cuiva ce trăiesc, m-ar crede ieșit din minți. Mă rog în chilia mea pentru cei care trec prin criza divorțului și, în duh, ajung în Sidney, în Melbourne, în Monaco, în Cipru… Îi însemnez în chip nevăzut cu Semnul Sfintei Cruci, și se liniștesc. Mă rog pentru bolnavii din spitale, pentru cei de la terapie intensivă, și ajung acolo în duh, îi văd, îi însemnez cu Semnul Crucii, și se fac bine. Totul se petrece nevăzut, în taină. Și aceasta se întâmplă mereu.”

Înțelegem, așadar, că Sfântul Paisie, prin harul dumnezeiesc, transcendea limitele firii, călătorind în duh în toate colțurile lumii pentru a săvârși lucrarea iubirii jertfelnice și mijlocirea neîncetată, arătând astfel chipul vieții desăvârșite în Hristos. De altfel, Sfântul Paisie a mărturisit în multiple rânduri că nu poate să rămână niciodată indiferent la durerea celor din jur. Bunăoară, una dintre cele mai frumoase și memorabile mărturii ale sale se regăsește în paginile volumului „Cu durere și dragoste pentru omul contemporan (Cuvinte duhovnicești I)”, unde Sfântul Paisie mărturisește că sufletul său „se face tocătură”, văzând frământările lumii și suferințele omului: „Suferințele lumii sunt fără sfârșit. Se vede peste tot o descompunere generală, și familii, și mici și mari. În fiecare zi, inima mea se face tocătură. Cele mai multe case sunt pline de supărări, de neliniște, de stres. Numai în casele care trăiesc după Dumnezeu oamenii sunt bine. În celelalte, unii divorțează, alții sunt falimentari, alții bolnavi, alții accidentați, alții cu psiho-medicamente, iar alții cu droguri. Mai mult sau mai puțin, cu toții, sărmanii, au câte o durere”. Însă, tot Sfântul Paisie spunea că „Bunul Dumnezeu păzește cu amândouă mâinile Sale lumea contemporană; mai demult o ocrotea numai cu una. Astăzi, însă, în mijlocul atâtor primejdii în care trăiește omul, Dumnezeu îl păzește precum mama pe pruncul ei, atunci când începe să pășească”.

Sfântul Paisie Aghioritul ne învață, așadar, că iubirea adevărată transcende spațiul și timpul, că harul lui Dumnezeu poate să dăruiască omului puterea de a fi prezent acolo unde durerea este mai mare, chiar și în chip nevăzut. Viața sa este o mărturie vie a faptului că sfințenia nu înseamnă doar rugăciune și ascultare, ci și o jertfă necontenită pentru aproapele, o „ardere de tot” care transformă suferința în nădejde și-n bucurie. În vremurile tulburi pe care le trăim, când lumea pare tot mai departe de Dumnezeu, viețuirea sa aleasă, precum și învățăturile pe care ni le-a lăsat ca moștenire, ne îndeamnă să credem în minuni, să trăim cu smerenie și iubire, știind că rugăciunea este podul ce unește cerul cu pământul și că Bunul Dumnezeu ne este mereu alături. Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!
www.bizanticons.ro