Utilizare
Cursuri: 0
Publicare RED: 0
Publicare articole în reviste: 90
Servicii AI: 5
Implicațiile parteneriatului grădiniță - familie în dezvoltarea copilului preșcolar
Publicat în 02. 08. 2023 de Bănuța Rădulescu | Etichetat cu: parteneriat, grădiniță, familie, dezvoltarea copilului preșcolar, relație de colaborare, activități comune, comunicare educatoare - părinteCategorie: abordări teoretice
Unul din principiile aplicării Curriculumului pentru educație timpurie (2019)- Cel al parteneriatului cu familia și comunitatea- este expresia înțelegerii importanței pe care o are continuitatea și coerența în demersul educațional concretizate printr-o comunicare deschisă, reală dintre mediul şcolar şi cel familial, aceasta fiind o premisă favorabilă pentru dezvoltarea copilului. Parteneriatul, prin asigurarea coerenţei influenţelor și acțiunilor educative ale tuturor factorilor care acţionează asupra copiilor, reprezintă un deziderat major ce trebuie să se realizeze în cadrul oricărei instituţii educaţionale. Stabilirea unei relaţii pozitive între grădiniţă şi familie, unificarea sistemului de valori aduce la acelaşi numitor eforturile îndreptate spre dezvoltarea copilului. Până la urmă, copilul şi interesele lui îi aduc împreună pe cei doi actori: părinte şi educator. Copilul este liantul dintre cele două părţi şi niciuna dintre ele nu găseşte materializare, noimă fără el. Conceptul de părinte nu se poate cristaliza în absenţa copilului, după cum cea de educator nu poate exista separat de cea de educat (copil). Părinţii trebuie să conştientizeze influenţa pe care o exercită în viaţa copilului, să cunoască modalităţi concrete prin care îl poate ajuta să se dezvolte, iar comunicarea optimă cu educatorul îi oferă o imagine mai clară asupra comportamentului propriului copil în cadrul unui grup extins- colectivul de preşcolari.
Dacă până nu de mult, relaţia de colaborare dintre şcoală şi familie, era pusă în sarcina instituţiei furnizoare de educaţie, într-o viziune unilaterală, după asumarea politicilor elaborate de Consiliul Europei, parteneriatul dintre cele două părţi este legiferată prin încheierea unui „contract educaţional’’, ca un sistem de responsabilităţi reciproc asumate în colaborarea dintre şcoală şi familie.
Parteneriatul dintre familie şi şcoală are ca scop intervenţia coerentă, printr-un efort comun al părţilor implicate în vederea dezvoltării depline a copilului. Acesta subliniază natura inseparabilă a individului, faptul că particularităţile comportamentale, obiceiurile, preferinţele sunt manifestate indiferent de mediul în care copilul se găseşte.
Copilul vine în instituţia şcolară cu un sistem de valori, norme, trăsături, conduite formate şi dezvoltate în mediul familial. Pentru corectarea eventualelor derapaje, pentru abordarea unor măsuri optime care să vizeze o acţiune convergentă a celor doua părţi, colaborarea dintre ele este indispensabilă şi se doreşte a fi cât mai deschisă, sinceră, orientată către beneficiarul direct. Colaborarea dintre cele două părţi trebuie să aibă în centru copilul cu trecutul, prezentul şi viitorul lui. Trecutul poate fi cunoscut de profesor prin prisma comunicări dintre el şi părinte, prezentul este destinat acţiunilorşi măsurilor menite să conducă spre dezvoltare, iar viitorul este rezultatul tuturor influenţelor, măsurilor, acţiunilor pe care copilul le trăieşte în prezent. Cele două părţi interesate de modul în care sunt educate generaţiile viitoare sunt cele care, printr-o colaborare eficientă, pot genera o educaţie de calitate şi lor le revine responsabilitatea optimizării relaţiei lor pentru un scop comun suprem - dezvoltarea copilului.
Dacă în trecut, şcoala era singura „responsabilă’’ de modul în care evoluează copilul, treptat, mai ales prin prisma descoperirilor din psihologia copilului referitoare la temeinicia cu care sunt fixate anumite comportamente, atitudini, conduite văzute/învăţate în familie, rolul educării şi formării copilului s-a împărţit - între familie şi şcoală. Mai mult decât atât, încă auzim în jurul nostru expresia: „cei 7 ani de acasă’’, ca formă de atribuire familiei a responsabilităţii formării conduitelor de comportare civilizată, în spaţiul social. Laura Dumbrăveanu, în „Parteneriatul şcoală- familie, o provocare pentru şcoala românească’’, consideră că evoluţia parteneriatului şcoală - familie a cunoscut la noi în ţară, trei etape principale :
a) Etapa şcolii „autosuficiente’’ caracterizată prin trecerea totală a responsabilităţii educării copilului, în grădina instituţiei furnizoare de educaţie;
b) Etapa de incertitudine profesională;
c) Etapa de dezvoltarea a încrederii mutuale profesori-părinţi.
Calitatea relaţiei de colaborare dintre părinţi şi educatori este dependentă de o serie de factori ce ţin atât de comunicarea profesorului cât şi de interesul familiei:
- deschiderea cadrelor didactice pentru colaborarea cu părinţii;
- responsabilitatea, disponibilitatea, competenţa cu care profesorii promovează parteneriatul cu familia şi avantajele lui;
- organizarea şi promovarea unor activităţi prin care este pus în practică acest parteneriat de către cadrele didactice;
- dezvoltarea, adaptarea activităţilor prin utilitatea, relevanţa, eficienţa pe care o dovedesc activităţile propuse în cadrul parteneriatului;
- conştientizarea de către părinţi a importanţei implicării lor în educaţia copilului;
- asumarea de către părinţi a responsabilităţii pe care o au în dezvoltarea copilului;
- participarea la activităţile propuse de profesori pentru eficientizarea relaţiei dintre părţile implicate în educaţia copilului.
C. Cucoş prezintă o serie de factori ce pot determina disfuncţionalităţi / bariere în relaţia dintre părinţi şi profesori în cadrul parteneriatului dintre cele două părţi. Printre aceşti factori amintim:
- comunicarea deficitară dintre şcoală/profesor şi familie;
- viziuni/atitudini diferite ale profesorilor/părinţilor în legătură cu necesitatea colaborării dintre familie şişcoală;
- mijloace/instrumente/strategii utilizate de şcoală cu o eficienţă scăzută sau insuficiente ;
- motivaţia scăzută a părinţilor fată de implicarea în educaţia copilului generată de: dificultăţi materiale, o viziune îngustă asupra avantajelor acestei colaborări, prejudecăţi cu privire la rolul exclusiv atribuit şcolii în educaţia copilului, dificultăţi sociale, concepţia apriori formulată despre statutul profesorului, nivelul scăzut de educaţie, provenienţa din medii/categorii defavorizate, slaba viziune asupra efectelor implicării în educaţia propriului copil etc.
Rolul cel mai important în eliminarea şi combaterea acestor bariere ce se pot interpune în relaţia colaborativă dintre cei doi îi revine educatorului care are menirea de a atrage părintele într-un parteneriat avantajos pentru copil. Părintele este informat şi îi sunt prezentate atât responsabillităţile cât şi drepturile, este îndrumat în conştientizareaimportanţei pe care o are implicarea lui în educaţia copilului. Educatorul trebuie să promoveze şi să hrănească această relaţie ca teren solid pe care să se fundamenteze educaţia copilului. Educatorii trebuie să considere părintele ca fiind un partener activ în procesul educativ, mai ales că el este figura centrală a universului copilului mic, persoana model de la care preia conduite, reacţii, cuvinte, atitudini etc. Pentru ca relaţia dintre educator şi părinte să fie concretizată în acţiuni reale la nivelul colectivului se pot realiza următoarele activităţi ce presupun implicarea/colaborarea celor două părţi:
a) stabilirea comitetului reprezentativ al părinţilor cu următoarele responsabilităţi: informarea colectivului de părinţi, soluţionarea unor situaţii problematice ale grupei, asigurarea comunicării între părinţi;
b) sedinţele cu părinţii- contribuie la o înţelegere mai clară a scopurilor/finalităţilor educației specifice nivelului la care este înscris copilul;
c) lectoratele cu părinţii în care sunt dezbătute teme privitoare la situaţii concrete cu care se confruntă şcoala într-un moment, într-un anumit context educaţional;
d) sesiuni de informare/ consiliere;
e) vizite ale părinţilor la grădiniţă/şcoală cu diferite ocazii de felul „Ziua porţilor deschise’’, „Festivalul Toamei”,„Ziua Mărțișorului”, „Ziua Mamei” etc;
f) consultaţii individuale/colective pe diferite teme de interes pentru părinţi şi educatoare;
g) corespondenţa dintre educatoare şi părinţi care, în ultimul timp, a devenit o formă predominantă în ceea ce priveşte menţinerea legăturii între cele două părţi (mai ales în timpul pandemiei, când întâlnirile colective/ individuale au fost limitate);
h) implicarea părinţilor în activităţi administrative;
i) activitaţi colaborative pe teme de interes general- reducerea poluării, înfrumuseţarea spaţiului verde al grădiniţei, implicarea în acţiuni de voluntariat etc;
j) desfăşurarea unor activităţi opţionale;
k) serbări organizate şi desfăşurate cu diferite ocazii/sărbători;
l) activitaţi extraşcolare/ extracurriculare- vizite, excursii;
m) activităţi demonstrative organizate cu prezenţa părinţilor (ca observatori/ ca participanţi).
Toate aceste activități pot fi îmbunătățite sau se poate renunța la una/ unele dintre ele dacă nu-și dovedesc eficiența și nu se obțin rezultate prin desfășurarea lor. Însă, toate aceste forme de colaborare grădiniță-familie, cunosc o răspândire mare prin prisma nevoii educatorilor de a aduce la cunoştinţa părinţilor aspecte din activitatea zilnică desfăşurată cu preşcolarii, sunt folosite ca instrumente de comunicare a modului în care participă copilul la acţiunile instructiv-educative, părintelui i se conturează o imagine mai clară asupra comportamentului copilului în grup, a modului în care răspunde solicitărilor educatoarei, a modului în care participă la activitaţile zilnice ș.a.m.d. Toate aceste aspecte sunt deosebit de importante pentru părinte întrucât, cunoscând aceste aspecte el poate interveni punctual, iar posibilitatea de a solicita informaţii suplimentare profesorului este deschisă și răspunsul poate veni imediat. Beneficiile comunicării educatoare- părinți au și sens invers, cu avantaje pentru cadrul didactic. Implicarea/ cooperarea părinților permite cadrelor didactice să se bazeze pe cunoștințele părinților, pe exemple de soluții adoptate în familie cu efect pozitiv asupra copilului, pe informații prețioase oferite de părinți depre copil și despre influențele educative ce-și pun amprenta asupra dezvoltării și evoluției acestuia. Coerenţa eforturilor pentru îndeplinirea aceloraşi scopuri cresc şansele de obţinere a rezultatelor exprimate în conduite, reacţii pozitive, comportamente dezirabile. A aborda educaţia copilului având în vedere totalitatea influenţelor ce-i pot modela comportamentul și dezvolta personalitatea, este o iniţiativă sănătoasă şi o premisă pentru o evoluţie armonioasă a copilului.
Resurse:
1. Cucoş, C. (2009). Psihopedagogie pentru examenele de definitivat şi grade didactice, ediţia a III- a. Ed. Polirom.
2. Curriculum pentru educație timpurie- 2019
3. Dumbrăveanu, L. (2006). Parteneriatul şcoală - familie, o provocare pentru şcoala românească. Ed. Aramis.
Ministerul Educaţiei