"Elevul este în centrul procesului educational" scrie in literatura de specialitate, solicită si parintii, invoca si sistemul (minister, ISJ, scoli, alte institutii)... Nu cu surprindere observ, când scriu aceste rânduri, populismul și demagogia: peste 75% din texte sunt despre profesori: sa învețe profesorii, sa fie evaluati profesorii, sa fie monitorizat profesorii, opinia sa fie despre profesori...
Puneti elevii în centrul educației, educatia este pentru elevi: ei invata, ei sunt evaluati!!! Profesorii sunt simpli angajați... Sau...numai un grup de copiii alături de care este un cadru didactic ( educator, învățător, profesor, instructor, antrenor, etc) este un grup de elevi!!! Deci profesorul face scoala, nu elevul, profesorul este în centrul actului educational, nu elevul căci, reținem, un grup de elevi fără profesor este... o multime de copiii și nimic mai mult (sociologic, pentru a fi un grup, multimea de persoane trebuie sa aiba un scop comun si sentimentul apartenenței!)
Vă place, nu va place, lăsați demagogia și acordați importanta socială cuvenita dascălului, altfel nu vorbim de educație!!!
]]>
Publicat în 27. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
Categorie: sistem de învăţământ
"Elevul este în centrul procesului educational" scrie in literatura de specialitate, solicită si parintii, invoca si sistemul (minister, ISJ, scoli, alte institutii)... Nu cu surprindere observ, când scriu aceste rânduri, populismul și demagogia: peste 75% din texte sunt despre profesori: sa învețe profesorii, sa fie evaluati profesorii, sa fie monitorizat profesorii, opinia sa fie despre profesori...
Puneti elevii în centrul educației, educatia este pentru elevi: ei invata, ei sunt evaluati!!! Profesorii sunt simpli angajați... Sau...numai un grup de copiii alături de care este un cadru didactic ( educator, învățător, profesor, instructor, antrenor, etc) este un grup de elevi!!! Deci profesorul face scoala, nu elevul, profesorul este în centrul actului educational, nu elevul căci, reținem, un grup de elevi fără profesor este... o multime de copiii și nimic mai mult (sociologic, pentru a fi un grup, multimea de persoane trebuie sa aiba un scop comun si sentimentul apartenenței!)
Vă place, nu va place, lăsați demagogia și acordați importanta socială cuvenita dascălului, altfel nu vorbim de educație!!!
]]>
"Elevul este în centrul procesului educational" scrie in literatura de specialitate, solicită si parintii, invoca si sistemul (minister, ISJ, scoli, alte institutii)... Nu cu surprindere observ, când scriu aceste rânduri, populismul și demagogia: peste 75% din texte sunt despre profesori: sa învețe profesorii, sa fie evaluati profesorii, sa fie monitorizat profesorii, opinia sa fie despre profesori...
Puneti elevii în centrul educației, educatia este pentru elevi: ei invata, ei sunt evaluati!!! Profesorii sunt simpli angajați... Sau...numai un grup de copiii alături de care este un cadru didactic ( educator, învățător, profesor, instructor, antrenor, etc) este un grup de elevi!!! Deci profesorul face scoala, nu elevul, profesorul este în centrul actului educational, nu elevul căci, reținem, un grup de elevi fără profesor este... o multime de copiii și nimic mai mult (sociologic, pentru a fi un grup, multimea de persoane trebuie sa aiba un scop comun si sentimentul apartenenței!)
Vă place, nu va place, lăsați demagogia și acordați importanta socială cuvenita dascălului, altfel nu vorbim de educație!!!
]]>
Publicat în 27. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
Categorie: sistem de învăţământ
"Elevul este în centrul procesului educational" scrie in literatura de specialitate, solicită si parintii, invoca si sistemul (minister, ISJ, scoli, alte institutii)... Nu cu surprindere observ, când scriu aceste rânduri, populismul și demagogia: peste 75% din texte sunt despre profesori: sa învețe profesorii, sa fie evaluati profesorii, sa fie monitorizat profesorii, opinia sa fie despre profesori...
Puneti elevii în centrul educației, educatia este pentru elevi: ei invata, ei sunt evaluati!!! Profesorii sunt simpli angajați... Sau...numai un grup de copiii alături de care este un cadru didactic ( educator, învățător, profesor, instructor, antrenor, etc) este un grup de elevi!!! Deci profesorul face scoala, nu elevul, profesorul este în centrul actului educational, nu elevul căci, reținem, un grup de elevi fără profesor este... o multime de copiii și nimic mai mult (sociologic, pentru a fi un grup, multimea de persoane trebuie sa aiba un scop comun si sentimentul apartenenței!)
Vă place, nu va place, lăsați demagogia și acordați importanta socială cuvenita dascălului, altfel nu vorbim de educație!!!
]]>
Psihologia ne spune că orice om, indiferent de calitățile sale morale, personalitatea sa sau orice alte dimensiuni psihologice, va alege plăcerea prin evitarea durerii. Plăcerea implică orice stare care duce la secretarea homonului fericirii iar durerea, în accepțiune psihologică, la orice va implica efort din partea organismului și discomfort, pornind de la durerea fizică până la stresul cauzat de impunerea exterioară de a face. Orice om se supune acestei legități, pornind de la..ăl cu țăța-n gură pân la ăl cu barba sură...
În acest context considerăm oportun a sublinia că populismul manifest în domeniul științelor educației, concretizat prin deciziile personalului de indrumare și control în consens cu așteptările beneficiarilor direcți, tutorilor acestora și majorității cadrelor didactice va conduce la un eșec catastrofal al sistemului de învățământ. Chiar dacă pe termen scurt impresia de profesionalism va genera valuri de simpatie, costurile financiare cu ample implicații sociale vor fi mai mult decât considerabile, ducând la degradarea, reversibilă ce-i drept, a sistemului educațional. Reversibilă, dar cu costuri umane și financiare catastrofale!
Formele de populism manifest în procesul educațional se manifestă la nivel sistemic prin:
a) nivelul de exigențe în timpul examenelor și evaluărilor este mult prea scăzut: dificultatea scăzută a cerințelor ducând la falsa impresie a elevilor că au competențele considerate asimilate... De exemplu, un elev care știe cât fac 0x3 nu este egal în competenețe matematice cu un elev care știe cât fac 789,987 x 18,987. În ambele cazuri vorbim de simpla tabla înmulțirii, însă diferența nivelului de dificultate este considerabilă.
b) comportamentul cadrelor didactice nu se supune metodicii didacticii ci setului de așteptări ale elevilor și tutorilor acestora. Astfel, didactica, prin rigorile sale, impune o strategie adaptabilă contectului situațional, elevilor, dar fără a face rabat de la demersul didactic capabil a genera performanță didactică. Exemplificăm cu disciplina istorie: da, este adevărat că o călătorie la Piciorul Podului lui Traian la Drobeta Turnu Severin ar fi o experiență minunată, dar elevul nu va învăța nicidecum Razboaiele de apărare ale dacilor impotriva Imperiului Roman.
c) compensarea resurselor tehnologice și logistice cu politica merge și așa și tehnica amânării. Este de notorietate disonanța discursul expus de personalul decident și realitatea din teren. Acest fapt generează expectanțe din partea sistemului în disens cu resursele existente. Ce se poate face? Dacă nu putem repara, vom...compensa cu compromisuri.
d) hiperprotecția elevilor pentru a nu suporta situații traumatizante- cu precădere din partea mămicilor. Greșit- elevul devine adultul de mâine care va da piept cu societatea reală, implicit școala trebuie să fie cât se poate de reală și elevul trebuie să trăiască și bucuria succesului dar și trauma eșecului. Astfel, este posibil ca acesta să nu aibă rezistență la eșec, rezistență la frustrare și se ajunge la acte de violență din partea elevilor ce trăiesc insuccesul asupra elevilor cu performanțe și/ sau cadrelor didactice. Concret, un elev care trăiește trauma insuccesului în plan educațional va căuta plăcerea compensând cu adrenalina faptelor antisociale, abateri de comportament, dezinteres față de actul educațional
e) alte situați ce scapă experienței mele
Politicile actuale propuse de ministerul de resort în domeniul educației, la ora scrierii prezentei, cinic este că nu măsoare indicatorii de performanță școlară nici ai elevului nici ai cadrului didactic ci se concentrează pe OPINII ale elevilor, ale părinților, ale dascălilor. Da, ca absolvent de sociologie o spun imperativ: opinia este foarte importantă dar nu capitală, opinia este fluidă (astăzi avem o opinie, mâine ne-o schimbăm în funcție de interesele individuale). Mai mult, o opinie bună despre un dascăl exigent din partea elevului este greu de construit. Mai ales în contextul actual, în care cei mai mulți dascăli își îndeplinesc atribuțiile cu responsabilitate, respect și recunoștință dar cu deplină demotivație. Este și firesc să fie demotivați dascălii din România, din următoarele motive;
a) desconsiderarea muncii cadrelor didactice din România prin discursuri publice de discreditare a profesiei de cadru didactic realizate inclusiv de persoane precum inspectori școlari generali, secretari de stat sau ministrul educație
b) salarizarea la limita decenței umane a cadrelor diactice, prin strategii de amânare a creșterii drepturilor salarile prin încălcarea legii (anularea creșterii salariale din septembrie 2020, neaplicarea coeficientului inflației la salarii, în ianuarie 2021) sau sfidarea sa prin O.U.G.,- sunt situații în care un cadrul didactic cu 5 ani de facultate, gradul al II-lea, 10 ani vechime, primește un venit net inferior unui lucrător comercial (vânzător) de la Dedeman (12-23 lei net/oră)cu toate sportule și sporulețele acordate. Mai mult, sunt cercetări care arată că veniturile salariale ale cadrelor didactice sunt sub limita medie a veniturilor salariale ale personalului din sectorul privat care ocupă posturi/locuri de muncă prin care se solicită studii superioare.
c) lipsa politicilor de team bulfding la nivelul instituțiilor școlare și lipsa liderilor din sistemul de învățământ, prin promovarea pe criterii preponderent politice în funcții de îndrumare și control a membrilor de partid, nu în mod necesar persoane incompetente dar cu certitudine persoane ce au ca scop îndeplinirea politicilor educaționale specifice partidului.
d) lipsa resurselor tehniloce, tehnologice și logistice, nu de puține ori compensate prin efortul financiar al cadrelor didactice sau al părinților.
Toate acestea și nu numai sunt certitudini ale populismului ce sacrifică în mod grav performanța școlară a elevilor dar și didactică a profesorilor, educatorilor, institurorilor și învățătorilor.
Spun nu numai că aceste opinii au valoare empirică, ținând cont de experiența profesională limitată ce o am. Pentru a avea un caracter exhaustiv, un tablou general, este imperativ a se realiza cercetări valide metodologic cu reprezentativitate statistică. Aceste cercetări includ și măsurarea opiniilor actanților la procesul educațional (elev, tutore, cadru didactic, personal de îndrumare și control) dar nu se limitează la ele, la feed-back: ele nu contruiesc un raport general de cercetare ci doar oferă consistență. Cercetarea adevărată implică variabile ce nu sunt, în mod necesar, opinii.
Reținem că educația nu se face după opinii ci se construiește prin responsabilitate, respect și recunoștință, în baza cercetărilor valide metodologic cu reprezentativitate statistică pentru populația școlară din România!
]]>
Publicat în 25. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
| Etichetat cu: feed-back, performanță școlară, cercetare, educație, populism
Categorie: sistem de învăţământ
Psihologia ne spune că orice om, indiferent de calitățile sale morale, personalitatea sa sau orice alte dimensiuni psihologice, va alege plăcerea prin evitarea durerii. Plăcerea implică orice stare care duce la secretarea homonului fericirii iar durerea, în accepțiune psihologică, la orice va implica efort din partea organismului și discomfort, pornind de la durerea fizică până la stresul cauzat de impunerea exterioară de a face. Orice om se supune acestei legități, pornind de la..ăl cu țăța-n gură pân la ăl cu barba sură...
În acest context considerăm oportun a sublinia că populismul manifest în domeniul științelor educației, concretizat prin deciziile personalului de indrumare și control în consens cu așteptările beneficiarilor direcți, tutorilor acestora și majorității cadrelor didactice va conduce la un eșec catastrofal al sistemului de învățământ. Chiar dacă pe termen scurt impresia de profesionalism va genera valuri de simpatie, costurile financiare cu ample implicații sociale vor fi mai mult decât considerabile, ducând la degradarea, reversibilă ce-i drept, a sistemului educațional. Reversibilă, dar cu costuri umane și financiare catastrofale!
Formele de populism manifest în procesul educațional se manifestă la nivel sistemic prin:
a) nivelul de exigențe în timpul examenelor și evaluărilor este mult prea scăzut: dificultatea scăzută a cerințelor ducând la falsa impresie a elevilor că au competențele considerate asimilate... De exemplu, un elev care știe cât fac 0x3 nu este egal în competenețe matematice cu un elev care știe cât fac 789,987 x 18,987. În ambele cazuri vorbim de simpla tabla înmulțirii, însă diferența nivelului de dificultate este considerabilă.
b) comportamentul cadrelor didactice nu se supune metodicii didacticii ci setului de așteptări ale elevilor și tutorilor acestora. Astfel, didactica, prin rigorile sale, impune o strategie adaptabilă contectului situațional, elevilor, dar fără a face rabat de la demersul didactic capabil a genera performanță didactică. Exemplificăm cu disciplina istorie: da, este adevărat că o călătorie la Piciorul Podului lui Traian la Drobeta Turnu Severin ar fi o experiență minunată, dar elevul nu va învăța nicidecum Razboaiele de apărare ale dacilor impotriva Imperiului Roman.
c) compensarea resurselor tehnologice și logistice cu politica merge și așa și tehnica amânării. Este de notorietate disonanța discursul expus de personalul decident și realitatea din teren. Acest fapt generează expectanțe din partea sistemului în disens cu resursele existente. Ce se poate face? Dacă nu putem repara, vom...compensa cu compromisuri.
d) hiperprotecția elevilor pentru a nu suporta situații traumatizante- cu precădere din partea mămicilor. Greșit- elevul devine adultul de mâine care va da piept cu societatea reală, implicit școala trebuie să fie cât se poate de reală și elevul trebuie să trăiască și bucuria succesului dar și trauma eșecului. Astfel, este posibil ca acesta să nu aibă rezistență la eșec, rezistență la frustrare și se ajunge la acte de violență din partea elevilor ce trăiesc insuccesul asupra elevilor cu performanțe și/ sau cadrelor didactice. Concret, un elev care trăiește trauma insuccesului în plan educațional va căuta plăcerea compensând cu adrenalina faptelor antisociale, abateri de comportament, dezinteres față de actul educațional
e) alte situați ce scapă experienței mele
Politicile actuale propuse de ministerul de resort în domeniul educației, la ora scrierii prezentei, cinic este că nu măsoare indicatorii de performanță școlară nici ai elevului nici ai cadrului didactic ci se concentrează pe OPINII ale elevilor, ale părinților, ale dascălilor. Da, ca absolvent de sociologie o spun imperativ: opinia este foarte importantă dar nu capitală, opinia este fluidă (astăzi avem o opinie, mâine ne-o schimbăm în funcție de interesele individuale). Mai mult, o opinie bună despre un dascăl exigent din partea elevului este greu de construit. Mai ales în contextul actual, în care cei mai mulți dascăli își îndeplinesc atribuțiile cu responsabilitate, respect și recunoștință dar cu deplină demotivație. Este și firesc să fie demotivați dascălii din România, din următoarele motive;
a) desconsiderarea muncii cadrelor didactice din România prin discursuri publice de discreditare a profesiei de cadru didactic realizate inclusiv de persoane precum inspectori școlari generali, secretari de stat sau ministrul educație
b) salarizarea la limita decenței umane a cadrelor diactice, prin strategii de amânare a creșterii drepturilor salarile prin încălcarea legii (anularea creșterii salariale din septembrie 2020, neaplicarea coeficientului inflației la salarii, în ianuarie 2021) sau sfidarea sa prin O.U.G.,- sunt situații în care un cadrul didactic cu 5 ani de facultate, gradul al II-lea, 10 ani vechime, primește un venit net inferior unui lucrător comercial (vânzător) de la Dedeman (12-23 lei net/oră)cu toate sportule și sporulețele acordate. Mai mult, sunt cercetări care arată că veniturile salariale ale cadrelor didactice sunt sub limita medie a veniturilor salariale ale personalului din sectorul privat care ocupă posturi/locuri de muncă prin care se solicită studii superioare.
c) lipsa politicilor de team bulfding la nivelul instituțiilor școlare și lipsa liderilor din sistemul de învățământ, prin promovarea pe criterii preponderent politice în funcții de îndrumare și control a membrilor de partid, nu în mod necesar persoane incompetente dar cu certitudine persoane ce au ca scop îndeplinirea politicilor educaționale specifice partidului.
d) lipsa resurselor tehniloce, tehnologice și logistice, nu de puține ori compensate prin efortul financiar al cadrelor didactice sau al părinților.
Toate acestea și nu numai sunt certitudini ale populismului ce sacrifică în mod grav performanța școlară a elevilor dar și didactică a profesorilor, educatorilor, institurorilor și învățătorilor.
Spun nu numai că aceste opinii au valoare empirică, ținând cont de experiența profesională limitată ce o am. Pentru a avea un caracter exhaustiv, un tablou general, este imperativ a se realiza cercetări valide metodologic cu reprezentativitate statistică. Aceste cercetări includ și măsurarea opiniilor actanților la procesul educațional (elev, tutore, cadru didactic, personal de îndrumare și control) dar nu se limitează la ele, la feed-back: ele nu contruiesc un raport general de cercetare ci doar oferă consistență. Cercetarea adevărată implică variabile ce nu sunt, în mod necesar, opinii.
Reținem că educația nu se face după opinii ci se construiește prin responsabilitate, respect și recunoștință, în baza cercetărilor valide metodologic cu reprezentativitate statistică pentru populația școlară din România!
]]>
Psihologia ne spune că orice om, indiferent de calitățile sale morale, personalitatea sa sau orice alte dimensiuni psihologice, va alege plăcerea prin evitarea durerii. Plăcerea implică orice stare care duce la secretarea homonului fericirii iar durerea, în accepțiune psihologică, la orice va implica efort din partea organismului și discomfort, pornind de la durerea fizică până la stresul cauzat de impunerea exterioară de a face. Orice om se supune acestei legități, pornind de la..ăl cu țăța-n gură pân la ăl cu barba sură...
În acest context considerăm oportun a sublinia că populismul manifest în domeniul științelor educației, concretizat prin deciziile personalului de indrumare și control în consens cu așteptările beneficiarilor direcți, tutorilor acestora și majorității cadrelor didactice va conduce la un eșec catastrofal al sistemului de învățământ. Chiar dacă pe termen scurt impresia de profesionalism va genera valuri de simpatie, costurile financiare cu ample implicații sociale vor fi mai mult decât considerabile, ducând la degradarea, reversibilă ce-i drept, a sistemului educațional. Reversibilă, dar cu costuri umane și financiare catastrofale!
Formele de populism manifest în procesul educațional se manifestă la nivel sistemic prin:
a) nivelul de exigențe în timpul examenelor și evaluărilor este mult prea scăzut: dificultatea scăzută a cerințelor ducând la falsa impresie a elevilor că au competențele considerate asimilate... De exemplu, un elev care știe cât fac 0x3 nu este egal în competenețe matematice cu un elev care știe cât fac 789,987 x 18,987. În ambele cazuri vorbim de simpla tabla înmulțirii, însă diferența nivelului de dificultate este considerabilă.
b) comportamentul cadrelor didactice nu se supune metodicii didacticii ci setului de așteptări ale elevilor și tutorilor acestora. Astfel, didactica, prin rigorile sale, impune o strategie adaptabilă contectului situațional, elevilor, dar fără a face rabat de la demersul didactic capabil a genera performanță didactică. Exemplificăm cu disciplina istorie: da, este adevărat că o călătorie la Piciorul Podului lui Traian la Drobeta Turnu Severin ar fi o experiență minunată, dar elevul nu va învăța nicidecum Razboaiele de apărare ale dacilor impotriva Imperiului Roman.
c) compensarea resurselor tehnologice și logistice cu politica merge și așa și tehnica amânării. Este de notorietate disonanța discursul expus de personalul decident și realitatea din teren. Acest fapt generează expectanțe din partea sistemului în disens cu resursele existente. Ce se poate face? Dacă nu putem repara, vom...compensa cu compromisuri.
d) hiperprotecția elevilor pentru a nu suporta situații traumatizante- cu precădere din partea mămicilor. Greșit- elevul devine adultul de mâine care va da piept cu societatea reală, implicit școala trebuie să fie cât se poate de reală și elevul trebuie să trăiască și bucuria succesului dar și trauma eșecului. Astfel, este posibil ca acesta să nu aibă rezistență la eșec, rezistență la frustrare și se ajunge la acte de violență din partea elevilor ce trăiesc insuccesul asupra elevilor cu performanțe și/ sau cadrelor didactice. Concret, un elev care trăiește trauma insuccesului în plan educațional va căuta plăcerea compensând cu adrenalina faptelor antisociale, abateri de comportament, dezinteres față de actul educațional
e) alte situați ce scapă experienței mele
Politicile actuale propuse de ministerul de resort în domeniul educației, la ora scrierii prezentei, cinic este că nu măsoare indicatorii de performanță școlară nici ai elevului nici ai cadrului didactic ci se concentrează pe OPINII ale elevilor, ale părinților, ale dascălilor. Da, ca absolvent de sociologie o spun imperativ: opinia este foarte importantă dar nu capitală, opinia este fluidă (astăzi avem o opinie, mâine ne-o schimbăm în funcție de interesele individuale). Mai mult, o opinie bună despre un dascăl exigent din partea elevului este greu de construit. Mai ales în contextul actual, în care cei mai mulți dascăli își îndeplinesc atribuțiile cu responsabilitate, respect și recunoștință dar cu deplină demotivație. Este și firesc să fie demotivați dascălii din România, din următoarele motive;
a) desconsiderarea muncii cadrelor didactice din România prin discursuri publice de discreditare a profesiei de cadru didactic realizate inclusiv de persoane precum inspectori școlari generali, secretari de stat sau ministrul educație
b) salarizarea la limita decenței umane a cadrelor diactice, prin strategii de amânare a creșterii drepturilor salarile prin încălcarea legii (anularea creșterii salariale din septembrie 2020, neaplicarea coeficientului inflației la salarii, în ianuarie 2021) sau sfidarea sa prin O.U.G.,- sunt situații în care un cadrul didactic cu 5 ani de facultate, gradul al II-lea, 10 ani vechime, primește un venit net inferior unui lucrător comercial (vânzător) de la Dedeman (12-23 lei net/oră)cu toate sportule și sporulețele acordate. Mai mult, sunt cercetări care arată că veniturile salariale ale cadrelor didactice sunt sub limita medie a veniturilor salariale ale personalului din sectorul privat care ocupă posturi/locuri de muncă prin care se solicită studii superioare.
c) lipsa politicilor de team bulfding la nivelul instituțiilor școlare și lipsa liderilor din sistemul de învățământ, prin promovarea pe criterii preponderent politice în funcții de îndrumare și control a membrilor de partid, nu în mod necesar persoane incompetente dar cu certitudine persoane ce au ca scop îndeplinirea politicilor educaționale specifice partidului.
d) lipsa resurselor tehniloce, tehnologice și logistice, nu de puține ori compensate prin efortul financiar al cadrelor didactice sau al părinților.
Toate acestea și nu numai sunt certitudini ale populismului ce sacrifică în mod grav performanța școlară a elevilor dar și didactică a profesorilor, educatorilor, institurorilor și învățătorilor.
Spun nu numai că aceste opinii au valoare empirică, ținând cont de experiența profesională limitată ce o am. Pentru a avea un caracter exhaustiv, un tablou general, este imperativ a se realiza cercetări valide metodologic cu reprezentativitate statistică. Aceste cercetări includ și măsurarea opiniilor actanților la procesul educațional (elev, tutore, cadru didactic, personal de îndrumare și control) dar nu se limitează la ele, la feed-back: ele nu contruiesc un raport general de cercetare ci doar oferă consistență. Cercetarea adevărată implică variabile ce nu sunt, în mod necesar, opinii.
Reținem că educația nu se face după opinii ci se construiește prin responsabilitate, respect și recunoștință, în baza cercetărilor valide metodologic cu reprezentativitate statistică pentru populația școlară din România!
]]>
Publicat în 25. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
| Etichetat cu: feed-back, performanță școlară, cercetare, educație, populism
Categorie: sistem de învăţământ
Psihologia ne spune că orice om, indiferent de calitățile sale morale, personalitatea sa sau orice alte dimensiuni psihologice, va alege plăcerea prin evitarea durerii. Plăcerea implică orice stare care duce la secretarea homonului fericirii iar durerea, în accepțiune psihologică, la orice va implica efort din partea organismului și discomfort, pornind de la durerea fizică până la stresul cauzat de impunerea exterioară de a face. Orice om se supune acestei legități, pornind de la..ăl cu țăța-n gură pân la ăl cu barba sură...
În acest context considerăm oportun a sublinia că populismul manifest în domeniul științelor educației, concretizat prin deciziile personalului de indrumare și control în consens cu așteptările beneficiarilor direcți, tutorilor acestora și majorității cadrelor didactice va conduce la un eșec catastrofal al sistemului de învățământ. Chiar dacă pe termen scurt impresia de profesionalism va genera valuri de simpatie, costurile financiare cu ample implicații sociale vor fi mai mult decât considerabile, ducând la degradarea, reversibilă ce-i drept, a sistemului educațional. Reversibilă, dar cu costuri umane și financiare catastrofale!
Formele de populism manifest în procesul educațional se manifestă la nivel sistemic prin:
a) nivelul de exigențe în timpul examenelor și evaluărilor este mult prea scăzut: dificultatea scăzută a cerințelor ducând la falsa impresie a elevilor că au competențele considerate asimilate... De exemplu, un elev care știe cât fac 0x3 nu este egal în competenețe matematice cu un elev care știe cât fac 789,987 x 18,987. În ambele cazuri vorbim de simpla tabla înmulțirii, însă diferența nivelului de dificultate este considerabilă.
b) comportamentul cadrelor didactice nu se supune metodicii didacticii ci setului de așteptări ale elevilor și tutorilor acestora. Astfel, didactica, prin rigorile sale, impune o strategie adaptabilă contectului situațional, elevilor, dar fără a face rabat de la demersul didactic capabil a genera performanță didactică. Exemplificăm cu disciplina istorie: da, este adevărat că o călătorie la Piciorul Podului lui Traian la Drobeta Turnu Severin ar fi o experiență minunată, dar elevul nu va învăța nicidecum Razboaiele de apărare ale dacilor impotriva Imperiului Roman.
c) compensarea resurselor tehnologice și logistice cu politica merge și așa și tehnica amânării. Este de notorietate disonanța discursul expus de personalul decident și realitatea din teren. Acest fapt generează expectanțe din partea sistemului în disens cu resursele existente. Ce se poate face? Dacă nu putem repara, vom...compensa cu compromisuri.
d) hiperprotecția elevilor pentru a nu suporta situații traumatizante- cu precădere din partea mămicilor. Greșit- elevul devine adultul de mâine care va da piept cu societatea reală, implicit școala trebuie să fie cât se poate de reală și elevul trebuie să trăiască și bucuria succesului dar și trauma eșecului. Astfel, este posibil ca acesta să nu aibă rezistență la eșec, rezistență la frustrare și se ajunge la acte de violență din partea elevilor ce trăiesc insuccesul asupra elevilor cu performanțe și/ sau cadrelor didactice. Concret, un elev care trăiește trauma insuccesului în plan educațional va căuta plăcerea compensând cu adrenalina faptelor antisociale, abateri de comportament, dezinteres față de actul educațional
e) alte situați ce scapă experienței mele
Politicile actuale propuse de ministerul de resort în domeniul educației, la ora scrierii prezentei, cinic este că nu măsoare indicatorii de performanță școlară nici ai elevului nici ai cadrului didactic ci se concentrează pe OPINII ale elevilor, ale părinților, ale dascălilor. Da, ca absolvent de sociologie o spun imperativ: opinia este foarte importantă dar nu capitală, opinia este fluidă (astăzi avem o opinie, mâine ne-o schimbăm în funcție de interesele individuale). Mai mult, o opinie bună despre un dascăl exigent din partea elevului este greu de construit. Mai ales în contextul actual, în care cei mai mulți dascăli își îndeplinesc atribuțiile cu responsabilitate, respect și recunoștință dar cu deplină demotivație. Este și firesc să fie demotivați dascălii din România, din următoarele motive;
a) desconsiderarea muncii cadrelor didactice din România prin discursuri publice de discreditare a profesiei de cadru didactic realizate inclusiv de persoane precum inspectori școlari generali, secretari de stat sau ministrul educație
b) salarizarea la limita decenței umane a cadrelor diactice, prin strategii de amânare a creșterii drepturilor salarile prin încălcarea legii (anularea creșterii salariale din septembrie 2020, neaplicarea coeficientului inflației la salarii, în ianuarie 2021) sau sfidarea sa prin O.U.G.,- sunt situații în care un cadrul didactic cu 5 ani de facultate, gradul al II-lea, 10 ani vechime, primește un venit net inferior unui lucrător comercial (vânzător) de la Dedeman (12-23 lei net/oră)cu toate sportule și sporulețele acordate. Mai mult, sunt cercetări care arată că veniturile salariale ale cadrelor didactice sunt sub limita medie a veniturilor salariale ale personalului din sectorul privat care ocupă posturi/locuri de muncă prin care se solicită studii superioare.
c) lipsa politicilor de team bulfding la nivelul instituțiilor școlare și lipsa liderilor din sistemul de învățământ, prin promovarea pe criterii preponderent politice în funcții de îndrumare și control a membrilor de partid, nu în mod necesar persoane incompetente dar cu certitudine persoane ce au ca scop îndeplinirea politicilor educaționale specifice partidului.
d) lipsa resurselor tehniloce, tehnologice și logistice, nu de puține ori compensate prin efortul financiar al cadrelor didactice sau al părinților.
Toate acestea și nu numai sunt certitudini ale populismului ce sacrifică în mod grav performanța școlară a elevilor dar și didactică a profesorilor, educatorilor, institurorilor și învățătorilor.
Spun nu numai că aceste opinii au valoare empirică, ținând cont de experiența profesională limitată ce o am. Pentru a avea un caracter exhaustiv, un tablou general, este imperativ a se realiza cercetări valide metodologic cu reprezentativitate statistică. Aceste cercetări includ și măsurarea opiniilor actanților la procesul educațional (elev, tutore, cadru didactic, personal de îndrumare și control) dar nu se limitează la ele, la feed-back: ele nu contruiesc un raport general de cercetare ci doar oferă consistență. Cercetarea adevărată implică variabile ce nu sunt, în mod necesar, opinii.
Reținem că educația nu se face după opinii ci se construiește prin responsabilitate, respect și recunoștință, în baza cercetărilor valide metodologic cu reprezentativitate statistică pentru populația școlară din România!
]]>
Sfârșitul fiecărui an școlar înseamnă emoție pentru mulți dintre elevii claselor a IV-a, a VIII-a și a XII-a care au responsabilitate, respect și recunoștință. Aceștia privesc retrospectiv la cei patru- cinci ani petreceți alături de colegii lor, lăsând în urmă tot și păstrând doar ceea ce memoria binevoiește a selecte din experiențele de viață... Este impresionant... un amestect de tristeța că ceea ce a fost nu va mai fi dar și bucuria absolvirii căci viața își urmează cursul ei firesc fără milă, fără a ține cont de dorințele noastre sincere... Pentru unii absolvirea nu înseamnă nimic căci ... nu au responsabilitate, respect, recunoștință nici în ceasul absolvirii... Nu au depus niciun efort pentru a deveni absolvenți și au preferat a se victimiza, mai ales sub discursurile demagogice ale unor psihologi ratați în meserie dar vocali on-line. Pentru ei și eșecul devenirii lor umane, profesorul este de vină că... există!
Absolvirea nu face nimic altceva decât să mai fie o lecție... O lecție pentru dascălii care vor să învețe că sunt elevi și elevi. Sunt părinți și părinți... Sunt elevi cu responsabilitate, respect și recunoștință care vin la școală ca într-o zi de sărbătoare pentru a-și lua bun rămas și a oferi o simbolică floare, cu o atitudine specifică unui tânăr ce a acceptat a primi educație de la dascălul său, cu o ținută impecabilă și un comportament fără cută și... acei tineri care spărgea semințe și ascultau manele în căști în timp ce profesorul mai că își scuipa plămânii să explice ”câte-n lună și în stele” fără să înțeleagă, el, dascălul, că elevul nu dorea a privi spre cer ci în punga de semințe pe refrenurile lui Țancă Uraganu căci Guță nu mai e cool, gen man
Trebuie să acceptăm că toți sunt absolveniții sistemului de educație din România: și unii și ceilalți. Nu noi, dascălii, am făcut diferențe între unii și ceilalți ci ei înșiși. Noi am predat, consolidat și evaluat pentru întreaga clasă, dar unii au dovedit responsabilitate față de viitorul lor, respect față de munca noastră și recunoștință recompensându-ne cu frumoase trepte ale performanței pe care au pășit și vor pășii, alții, trist dar sunt și alții, au dovedit responsabilitate față de țoalele de firmă, respect față de nulitățile efemere dar cu orbitoare strălucirii și recunoștință față de gașcă...
Ei au ales, nu dascălii! Fiecare elev alege pentru sine însuși și pe parcursul celor 10 clase obligatorii, conform legii educației, nu primesc o șansă, ci au în fiecare sencundă câte o șansă pentru a se schimba. Și din nou ei aleg dacă se schimbă sau nu... în rău sau în bine.
Fiecare elev alege pentru sine însuși!
]]>
Publicat în 25. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
Categorie: experienţe pedagogice
Sfârșitul fiecărui an școlar înseamnă emoție pentru mulți dintre elevii claselor a IV-a, a VIII-a și a XII-a care au responsabilitate, respect și recunoștință. Aceștia privesc retrospectiv la cei patru- cinci ani petreceți alături de colegii lor, lăsând în urmă tot și păstrând doar ceea ce memoria binevoiește a selecte din experiențele de viață... Este impresionant... un amestect de tristeța că ceea ce a fost nu va mai fi dar și bucuria absolvirii căci viața își urmează cursul ei firesc fără milă, fără a ține cont de dorințele noastre sincere... Pentru unii absolvirea nu înseamnă nimic căci ... nu au responsabilitate, respect, recunoștință nici în ceasul absolvirii... Nu au depus niciun efort pentru a deveni absolvenți și au preferat a se victimiza, mai ales sub discursurile demagogice ale unor psihologi ratați în meserie dar vocali on-line. Pentru ei și eșecul devenirii lor umane, profesorul este de vină că... există!
Absolvirea nu face nimic altceva decât să mai fie o lecție... O lecție pentru dascălii care vor să învețe că sunt elevi și elevi. Sunt părinți și părinți... Sunt elevi cu responsabilitate, respect și recunoștință care vin la școală ca într-o zi de sărbătoare pentru a-și lua bun rămas și a oferi o simbolică floare, cu o atitudine specifică unui tânăr ce a acceptat a primi educație de la dascălul său, cu o ținută impecabilă și un comportament fără cută și... acei tineri care spărgea semințe și ascultau manele în căști în timp ce profesorul mai că își scuipa plămânii să explice ”câte-n lună și în stele” fără să înțeleagă, el, dascălul, că elevul nu dorea a privi spre cer ci în punga de semințe pe refrenurile lui Țancă Uraganu căci Guță nu mai e cool, gen man
Trebuie să acceptăm că toți sunt absolveniții sistemului de educație din România: și unii și ceilalți. Nu noi, dascălii, am făcut diferențe între unii și ceilalți ci ei înșiși. Noi am predat, consolidat și evaluat pentru întreaga clasă, dar unii au dovedit responsabilitate față de viitorul lor, respect față de munca noastră și recunoștință recompensându-ne cu frumoase trepte ale performanței pe care au pășit și vor pășii, alții, trist dar sunt și alții, au dovedit responsabilitate față de țoalele de firmă, respect față de nulitățile efemere dar cu orbitoare strălucirii și recunoștință față de gașcă...
Ei au ales, nu dascălii! Fiecare elev alege pentru sine însuși și pe parcursul celor 10 clase obligatorii, conform legii educației, nu primesc o șansă, ci au în fiecare sencundă câte o șansă pentru a se schimba. Și din nou ei aleg dacă se schimbă sau nu... în rău sau în bine.
Fiecare elev alege pentru sine însuși!
]]>
Sfârșitul fiecărui an școlar înseamnă emoție pentru mulți dintre elevii claselor a IV-a, a VIII-a și a XII-a care au responsabilitate, respect și recunoștință. Aceștia privesc retrospectiv la cei patru- cinci ani petreceți alături de colegii lor, lăsând în urmă tot și păstrând doar ceea ce memoria binevoiește a selecte din experiențele de viață... Este impresionant... un amestect de tristeța că ceea ce a fost nu va mai fi dar și bucuria absolvirii căci viața își urmează cursul ei firesc fără milă, fără a ține cont de dorințele noastre sincere... Pentru unii absolvirea nu înseamnă nimic căci ... nu au responsabilitate, respect, recunoștință nici în ceasul absolvirii... Nu au depus niciun efort pentru a deveni absolvenți și au preferat a se victimiza, mai ales sub discursurile demagogice ale unor psihologi ratați în meserie dar vocali on-line. Pentru ei și eșecul devenirii lor umane, profesorul este de vină că... există!
Absolvirea nu face nimic altceva decât să mai fie o lecție... O lecție pentru dascălii care vor să învețe că sunt elevi și elevi. Sunt părinți și părinți... Sunt elevi cu responsabilitate, respect și recunoștință care vin la școală ca într-o zi de sărbătoare pentru a-și lua bun rămas și a oferi o simbolică floare, cu o atitudine specifică unui tânăr ce a acceptat a primi educație de la dascălul său, cu o ținută impecabilă și un comportament fără cută și... acei tineri care spărgea semințe și ascultau manele în căști în timp ce profesorul mai că își scuipa plămânii să explice ”câte-n lună și în stele” fără să înțeleagă, el, dascălul, că elevul nu dorea a privi spre cer ci în punga de semințe pe refrenurile lui Țancă Uraganu căci Guță nu mai e cool, gen man
Trebuie să acceptăm că toți sunt absolveniții sistemului de educație din România: și unii și ceilalți. Nu noi, dascălii, am făcut diferențe între unii și ceilalți ci ei înșiși. Noi am predat, consolidat și evaluat pentru întreaga clasă, dar unii au dovedit responsabilitate față de viitorul lor, respect față de munca noastră și recunoștință recompensându-ne cu frumoase trepte ale performanței pe care au pășit și vor pășii, alții, trist dar sunt și alții, au dovedit responsabilitate față de țoalele de firmă, respect față de nulitățile efemere dar cu orbitoare strălucirii și recunoștință față de gașcă...
Ei au ales, nu dascălii! Fiecare elev alege pentru sine însuși și pe parcursul celor 10 clase obligatorii, conform legii educației, nu primesc o șansă, ci au în fiecare sencundă câte o șansă pentru a se schimba. Și din nou ei aleg dacă se schimbă sau nu... în rău sau în bine.
Fiecare elev alege pentru sine însuși!
]]>
Publicat în 25. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
Categorie: experienţe pedagogice
Sfârșitul fiecărui an școlar înseamnă emoție pentru mulți dintre elevii claselor a IV-a, a VIII-a și a XII-a care au responsabilitate, respect și recunoștință. Aceștia privesc retrospectiv la cei patru- cinci ani petreceți alături de colegii lor, lăsând în urmă tot și păstrând doar ceea ce memoria binevoiește a selecte din experiențele de viață... Este impresionant... un amestect de tristeța că ceea ce a fost nu va mai fi dar și bucuria absolvirii căci viața își urmează cursul ei firesc fără milă, fără a ține cont de dorințele noastre sincere... Pentru unii absolvirea nu înseamnă nimic căci ... nu au responsabilitate, respect, recunoștință nici în ceasul absolvirii... Nu au depus niciun efort pentru a deveni absolvenți și au preferat a se victimiza, mai ales sub discursurile demagogice ale unor psihologi ratați în meserie dar vocali on-line. Pentru ei și eșecul devenirii lor umane, profesorul este de vină că... există!
Absolvirea nu face nimic altceva decât să mai fie o lecție... O lecție pentru dascălii care vor să învețe că sunt elevi și elevi. Sunt părinți și părinți... Sunt elevi cu responsabilitate, respect și recunoștință care vin la școală ca într-o zi de sărbătoare pentru a-și lua bun rămas și a oferi o simbolică floare, cu o atitudine specifică unui tânăr ce a acceptat a primi educație de la dascălul său, cu o ținută impecabilă și un comportament fără cută și... acei tineri care spărgea semințe și ascultau manele în căști în timp ce profesorul mai că își scuipa plămânii să explice ”câte-n lună și în stele” fără să înțeleagă, el, dascălul, că elevul nu dorea a privi spre cer ci în punga de semințe pe refrenurile lui Țancă Uraganu căci Guță nu mai e cool, gen man
Trebuie să acceptăm că toți sunt absolveniții sistemului de educație din România: și unii și ceilalți. Nu noi, dascălii, am făcut diferențe între unii și ceilalți ci ei înșiși. Noi am predat, consolidat și evaluat pentru întreaga clasă, dar unii au dovedit responsabilitate față de viitorul lor, respect față de munca noastră și recunoștință recompensându-ne cu frumoase trepte ale performanței pe care au pășit și vor pășii, alții, trist dar sunt și alții, au dovedit responsabilitate față de țoalele de firmă, respect față de nulitățile efemere dar cu orbitoare strălucirii și recunoștință față de gașcă...
Ei au ales, nu dascălii! Fiecare elev alege pentru sine însuși și pe parcursul celor 10 clase obligatorii, conform legii educației, nu primesc o șansă, ci au în fiecare sencundă câte o șansă pentru a se schimba. Și din nou ei aleg dacă se schimbă sau nu... în rău sau în bine.
Fiecare elev alege pentru sine însuși!
]]>
În România, precum oriunde într-o societate modernă, capitalistă, democratică, școala reprezintă nici mai mult nici mai puțin decât un furnizor de servicii educaționale. Atât și nimic mai mult, indiferent de discursurile populiste ale personalului de îndrumare și control sau diferite personaje politice efemere. Mi-ar fi plăcut să scriu de lideri politici dar mă împiedică... și nu tastatura computerului se face vinovată. Serviciile educaționale sunt oferite tuturor copiilor, astfel o școală are arondat un teritoriu (circumscripție școlară- cum le place celor ce lucrează în management școlar a spune) pentru care oferă serviciile educaționale tuturor copiilor. Este în concurență directă cu instituțiile școlare din învățământul privat, dacă există, instituții ce își permit luxul de a-și selecta clientela în sensul că școlile private nu sunt obliagate să ofere servicii educaționale oricărui elev ci numai elevilor pe care îi dorește ca beneficiari. În mod evident, prezența elevilor cu cerințe educaționale speciale în școlile private este cu mult mai restrânsă în comparație cu școlile finanțate din fonduri publice, dar există astfel de situații.
Integrarea școlară a elevilor cu cerințe educaționale speciale se face, este o realitate concretă a politicilor din România, în cea mai mare parte, în consens cu prevederile Certificatului de Orientare Școlară și Profesională emis de C.J.R.A.E./C.M.B.R.A.E. pe baza deciziilor unei comisii, abreviate C.O.S.P. În general, opinia părinților/ reprezentanților legali a elevului cântărește foarte mult în decizia de integrare școlară a elevilor cu cerințe educaționale speciale în grădinița/școala specială sau instituțile școlare ce oferă servicii de invățământ de masă.Trist și scandalos este că nu se ține cont resursa umană: dacă școala din învățământul de masă are personal abilitat: profesor consilier cu competențe în integrarea școlară, profesor itinerant, profesor de sprijin, logoped, contract cu centre școlare de educație incluzivă prin care să se ofere servicii de logopedie și kinetoterapie specializate pentru copiii cu erințe educaționale speciale. Integrarea se face și nu se discută! Profesorii se trezesc cu elevul cu cerințe educaționale speciale în clasă, pur și simplu, și trebuie să se descurce cum pot, cum le dictează conștiința, ținuta profesională și în consens cu sistemul de competențe (achizii metodice, abilități psihopedagogice, etc) deținute.
Incluziunea educațională reprezintă procesul complex, complet și echilibrat de derulare a activității didactice la orice clasă în care este integrat unul- maxim trei elevi cu cerințe educaționale speciale. Spunem că este un proces complex întrucât cadrul didactic specialist pentru fiecare disciplină trebuie să proiecteze să implementeze și să evalueze, oră de oră, strategia didactice astfel încât competențele predate să fie asimilate de înreg colectiv de elev, implict și de elevii cu cerințe educaționale speciale. Spunem că este un proces complet întrucât actul educațional de predare- consolidare- evaluare se face prin accesibilizarea tuturor beneficiarilor (înclusiv a elevului cu C.E.S.) la cele trei etape de formare a competenței avute în vedere. Atenție, diferența, cerută de adaptare curriculară nu referă la conținuturi ci face referire la nivelul de dificultate de operare cu achiziții și deprinderi în cadrul competenței. Spre exemplu, când un profesor de Limba și literatura română predă, să spunem, Substantivul, nivelul de dificultate de operare cu achiziții și deprinderi în cadrul competenței, în cazul unui elev cu cerințe educaționale speciale cu tulburări intrumentale și retard mediu se limitează la, de exemplu, a identifica, a exemplifica, a discrimina critic în substantiv după criterii date: simplu/compus, propriu/comun. Spunem că este un proces echilibrat întrucât sarcinile de lucru din timpul procesului de predare- consolidare și evaluare se face în consens cu potențialul psihointelectual al fiecărui elev, fără a prejuducia niciun elev, nici elevul cu cerințe educaționale speciale dar nici elevul mediocru sau cel cu capacități psihointeelctuale și motric-fizice de a face performanță.
La nivel de macroproiectare, este important de reținut că profesorul de specialitate (de matematică, de Limba și literatura română, de Religie sau orice altă disciplină predată la clasa) în colaborare cu profesorul itinerant sau profesorul de sprijin realizează o adaptare curriculară pentru fiecare disciplină unde se consideră necesară adaptarea. Reținem că acest document școlar nu poate fi realizat individual nici de profesorul de specialitate pentru că nu are competențele de a identifica nivelul de dezvoltare psihointelectuală și motric-funcțională a elevului cu cerințe educaționale speciale, dar nici profesorul itinerant/ de sprijin pentru că nu are cum să cunoască toate programele specifice disciplinelor predate în România. Implicit se formează o echipă interdisciplinară de lucru care poate lucra chiar și în mediul online, folosind resursele Google Drive, completând documentele școlare în timp real și comunicare mediată de computer. Acest document școlar are valoare juridică, ca ataare este recomandat a fi înregistrat la secretariatul unității de învățământ și aprobat/avizat de direcțiunea instituției școlare și coordonatorul Comisiei Metodice în aria căreia se află disciplina predată de profesorul de specialitate. Acesta este unul dintre motivele pentru care scriam în preambulul acestei expuneri că ”trist și scandalos este că nu se ține cont de resursa umană”- ce faci dacă nu ai profesor de sprijin/ itinerant??? Conceperea, crearea și utilizarea conținuturilor folosite în timpul orelor predate la clasă, întregului colectiv de elevi, implicit și elevilui/elevilor cu cerințe educaționale speciale, este atriburul profesorului de specialitate. Totuși, este recomandat ca profesorul de sprijin/ itinerant să pună la dispoziția profesorului de specialitate resurse educaționale ca model, fără a le impune că, să nu uităm, conform legii, profesorul este suveran la ora sa!!!
]]>
Publicat în 20. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
| Etichetat cu: integrare școlară, incluziune educațională, dreptul la educație
Categorie: experienţe pedagogice
În România, precum oriunde într-o societate modernă, capitalistă, democratică, școala reprezintă nici mai mult nici mai puțin decât un furnizor de servicii educaționale. Atât și nimic mai mult, indiferent de discursurile populiste ale personalului de îndrumare și control sau diferite personaje politice efemere. Mi-ar fi plăcut să scriu de lideri politici dar mă împiedică... și nu tastatura computerului se face vinovată. Serviciile educaționale sunt oferite tuturor copiilor, astfel o școală are arondat un teritoriu (circumscripție școlară- cum le place celor ce lucrează în management școlar a spune) pentru care oferă serviciile educaționale tuturor copiilor. Este în concurență directă cu instituțiile școlare din învățământul privat, dacă există, instituții ce își permit luxul de a-și selecta clientela în sensul că școlile private nu sunt obliagate să ofere servicii educaționale oricărui elev ci numai elevilor pe care îi dorește ca beneficiari. În mod evident, prezența elevilor cu cerințe educaționale speciale în școlile private este cu mult mai restrânsă în comparație cu școlile finanțate din fonduri publice, dar există astfel de situații.
Integrarea școlară a elevilor cu cerințe educaționale speciale se face, este o realitate concretă a politicilor din România, în cea mai mare parte, în consens cu prevederile Certificatului de Orientare Școlară și Profesională emis de C.J.R.A.E./C.M.B.R.A.E. pe baza deciziilor unei comisii, abreviate C.O.S.P. În general, opinia părinților/ reprezentanților legali a elevului cântărește foarte mult în decizia de integrare școlară a elevilor cu cerințe educaționale speciale în grădinița/școala specială sau instituțile școlare ce oferă servicii de invățământ de masă.Trist și scandalos este că nu se ține cont resursa umană: dacă școala din învățământul de masă are personal abilitat: profesor consilier cu competențe în integrarea școlară, profesor itinerant, profesor de sprijin, logoped, contract cu centre școlare de educație incluzivă prin care să se ofere servicii de logopedie și kinetoterapie specializate pentru copiii cu erințe educaționale speciale. Integrarea se face și nu se discută! Profesorii se trezesc cu elevul cu cerințe educaționale speciale în clasă, pur și simplu, și trebuie să se descurce cum pot, cum le dictează conștiința, ținuta profesională și în consens cu sistemul de competențe (achizii metodice, abilități psihopedagogice, etc) deținute.
Incluziunea educațională reprezintă procesul complex, complet și echilibrat de derulare a activității didactice la orice clasă în care este integrat unul- maxim trei elevi cu cerințe educaționale speciale. Spunem că este un proces complex întrucât cadrul didactic specialist pentru fiecare disciplină trebuie să proiecteze să implementeze și să evalueze, oră de oră, strategia didactice astfel încât competențele predate să fie asimilate de înreg colectiv de elev, implict și de elevii cu cerințe educaționale speciale. Spunem că este un proces complet întrucât actul educațional de predare- consolidare- evaluare se face prin accesibilizarea tuturor beneficiarilor (înclusiv a elevului cu C.E.S.) la cele trei etape de formare a competenței avute în vedere. Atenție, diferența, cerută de adaptare curriculară nu referă la conținuturi ci face referire la nivelul de dificultate de operare cu achiziții și deprinderi în cadrul competenței. Spre exemplu, când un profesor de Limba și literatura română predă, să spunem, Substantivul, nivelul de dificultate de operare cu achiziții și deprinderi în cadrul competenței, în cazul unui elev cu cerințe educaționale speciale cu tulburări intrumentale și retard mediu se limitează la, de exemplu, a identifica, a exemplifica, a discrimina critic în substantiv după criterii date: simplu/compus, propriu/comun. Spunem că este un proces echilibrat întrucât sarcinile de lucru din timpul procesului de predare- consolidare și evaluare se face în consens cu potențialul psihointelectual al fiecărui elev, fără a prejuducia niciun elev, nici elevul cu cerințe educaționale speciale dar nici elevul mediocru sau cel cu capacități psihointeelctuale și motric-fizice de a face performanță.
La nivel de macroproiectare, este important de reținut că profesorul de specialitate (de matematică, de Limba și literatura română, de Religie sau orice altă disciplină predată la clasa) în colaborare cu profesorul itinerant sau profesorul de sprijin realizează o adaptare curriculară pentru fiecare disciplină unde se consideră necesară adaptarea. Reținem că acest document școlar nu poate fi realizat individual nici de profesorul de specialitate pentru că nu are competențele de a identifica nivelul de dezvoltare psihointelectuală și motric-funcțională a elevului cu cerințe educaționale speciale, dar nici profesorul itinerant/ de sprijin pentru că nu are cum să cunoască toate programele specifice disciplinelor predate în România. Implicit se formează o echipă interdisciplinară de lucru care poate lucra chiar și în mediul online, folosind resursele Google Drive, completând documentele școlare în timp real și comunicare mediată de computer. Acest document școlar are valoare juridică, ca ataare este recomandat a fi înregistrat la secretariatul unității de învățământ și aprobat/avizat de direcțiunea instituției școlare și coordonatorul Comisiei Metodice în aria căreia se află disciplina predată de profesorul de specialitate. Acesta este unul dintre motivele pentru care scriam în preambulul acestei expuneri că ”trist și scandalos este că nu se ține cont de resursa umană”- ce faci dacă nu ai profesor de sprijin/ itinerant??? Conceperea, crearea și utilizarea conținuturilor folosite în timpul orelor predate la clasă, întregului colectiv de elevi, implicit și elevilui/elevilor cu cerințe educaționale speciale, este atriburul profesorului de specialitate. Totuși, este recomandat ca profesorul de sprijin/ itinerant să pună la dispoziția profesorului de specialitate resurse educaționale ca model, fără a le impune că, să nu uităm, conform legii, profesorul este suveran la ora sa!!!
]]>
În România, precum oriunde într-o societate modernă, capitalistă, democratică, școala reprezintă nici mai mult nici mai puțin decât un furnizor de servicii educaționale. Atât și nimic mai mult, indiferent de discursurile populiste ale personalului de îndrumare și control sau diferite personaje politice efemere. Mi-ar fi plăcut să scriu de lideri politici dar mă împiedică... și nu tastatura computerului se face vinovată. Serviciile educaționale sunt oferite tuturor copiilor, astfel o școală are arondat un teritoriu (circumscripție școlară- cum le place celor ce lucrează în management școlar a spune) pentru care oferă serviciile educaționale tuturor copiilor. Este în concurență directă cu instituțiile școlare din învățământul privat, dacă există, instituții ce își permit luxul de a-și selecta clientela în sensul că școlile private nu sunt obliagate să ofere servicii educaționale oricărui elev ci numai elevilor pe care îi dorește ca beneficiari. În mod evident, prezența elevilor cu cerințe educaționale speciale în școlile private este cu mult mai restrânsă în comparație cu școlile finanțate din fonduri publice, dar există astfel de situații.
Integrarea școlară a elevilor cu cerințe educaționale speciale se face, este o realitate concretă a politicilor din România, în cea mai mare parte, în consens cu prevederile Certificatului de Orientare Școlară și Profesională emis de C.J.R.A.E./C.M.B.R.A.E. pe baza deciziilor unei comisii, abreviate C.O.S.P. În general, opinia părinților/ reprezentanților legali a elevului cântărește foarte mult în decizia de integrare școlară a elevilor cu cerințe educaționale speciale în grădinița/școala specială sau instituțile școlare ce oferă servicii de invățământ de masă.Trist și scandalos este că nu se ține cont resursa umană: dacă școala din învățământul de masă are personal abilitat: profesor consilier cu competențe în integrarea școlară, profesor itinerant, profesor de sprijin, logoped, contract cu centre școlare de educație incluzivă prin care să se ofere servicii de logopedie și kinetoterapie specializate pentru copiii cu erințe educaționale speciale. Integrarea se face și nu se discută! Profesorii se trezesc cu elevul cu cerințe educaționale speciale în clasă, pur și simplu, și trebuie să se descurce cum pot, cum le dictează conștiința, ținuta profesională și în consens cu sistemul de competențe (achizii metodice, abilități psihopedagogice, etc) deținute.
Incluziunea educațională reprezintă procesul complex, complet și echilibrat de derulare a activității didactice la orice clasă în care este integrat unul- maxim trei elevi cu cerințe educaționale speciale. Spunem că este un proces complex întrucât cadrul didactic specialist pentru fiecare disciplină trebuie să proiecteze să implementeze și să evalueze, oră de oră, strategia didactice astfel încât competențele predate să fie asimilate de înreg colectiv de elev, implict și de elevii cu cerințe educaționale speciale. Spunem că este un proces complet întrucât actul educațional de predare- consolidare- evaluare se face prin accesibilizarea tuturor beneficiarilor (înclusiv a elevului cu C.E.S.) la cele trei etape de formare a competenței avute în vedere. Atenție, diferența, cerută de adaptare curriculară nu referă la conținuturi ci face referire la nivelul de dificultate de operare cu achiziții și deprinderi în cadrul competenței. Spre exemplu, când un profesor de Limba și literatura română predă, să spunem, Substantivul, nivelul de dificultate de operare cu achiziții și deprinderi în cadrul competenței, în cazul unui elev cu cerințe educaționale speciale cu tulburări intrumentale și retard mediu se limitează la, de exemplu, a identifica, a exemplifica, a discrimina critic în substantiv după criterii date: simplu/compus, propriu/comun. Spunem că este un proces echilibrat întrucât sarcinile de lucru din timpul procesului de predare- consolidare și evaluare se face în consens cu potențialul psihointelectual al fiecărui elev, fără a prejuducia niciun elev, nici elevul cu cerințe educaționale speciale dar nici elevul mediocru sau cel cu capacități psihointeelctuale și motric-fizice de a face performanță.
La nivel de macroproiectare, este important de reținut că profesorul de specialitate (de matematică, de Limba și literatura română, de Religie sau orice altă disciplină predată la clasa) în colaborare cu profesorul itinerant sau profesorul de sprijin realizează o adaptare curriculară pentru fiecare disciplină unde se consideră necesară adaptarea. Reținem că acest document școlar nu poate fi realizat individual nici de profesorul de specialitate pentru că nu are competențele de a identifica nivelul de dezvoltare psihointelectuală și motric-funcțională a elevului cu cerințe educaționale speciale, dar nici profesorul itinerant/ de sprijin pentru că nu are cum să cunoască toate programele specifice disciplinelor predate în România. Implicit se formează o echipă interdisciplinară de lucru care poate lucra chiar și în mediul online, folosind resursele Google Drive, completând documentele școlare în timp real și comunicare mediată de computer. Acest document școlar are valoare juridică, ca ataare este recomandat a fi înregistrat la secretariatul unității de învățământ și aprobat/avizat de direcțiunea instituției școlare și coordonatorul Comisiei Metodice în aria căreia se află disciplina predată de profesorul de specialitate. Acesta este unul dintre motivele pentru care scriam în preambulul acestei expuneri că ”trist și scandalos este că nu se ține cont de resursa umană”- ce faci dacă nu ai profesor de sprijin/ itinerant??? Conceperea, crearea și utilizarea conținuturilor folosite în timpul orelor predate la clasă, întregului colectiv de elevi, implicit și elevilui/elevilor cu cerințe educaționale speciale, este atriburul profesorului de specialitate. Totuși, este recomandat ca profesorul de sprijin/ itinerant să pună la dispoziția profesorului de specialitate resurse educaționale ca model, fără a le impune că, să nu uităm, conform legii, profesorul este suveran la ora sa!!!
]]>
Publicat în 20. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
| Etichetat cu: integrare școlară, incluziune educațională, dreptul la educație
Categorie: experienţe pedagogice
În România, precum oriunde într-o societate modernă, capitalistă, democratică, școala reprezintă nici mai mult nici mai puțin decât un furnizor de servicii educaționale. Atât și nimic mai mult, indiferent de discursurile populiste ale personalului de îndrumare și control sau diferite personaje politice efemere. Mi-ar fi plăcut să scriu de lideri politici dar mă împiedică... și nu tastatura computerului se face vinovată. Serviciile educaționale sunt oferite tuturor copiilor, astfel o școală are arondat un teritoriu (circumscripție școlară- cum le place celor ce lucrează în management școlar a spune) pentru care oferă serviciile educaționale tuturor copiilor. Este în concurență directă cu instituțiile școlare din învățământul privat, dacă există, instituții ce își permit luxul de a-și selecta clientela în sensul că școlile private nu sunt obliagate să ofere servicii educaționale oricărui elev ci numai elevilor pe care îi dorește ca beneficiari. În mod evident, prezența elevilor cu cerințe educaționale speciale în școlile private este cu mult mai restrânsă în comparație cu școlile finanțate din fonduri publice, dar există astfel de situații.
Integrarea școlară a elevilor cu cerințe educaționale speciale se face, este o realitate concretă a politicilor din România, în cea mai mare parte, în consens cu prevederile Certificatului de Orientare Școlară și Profesională emis de C.J.R.A.E./C.M.B.R.A.E. pe baza deciziilor unei comisii, abreviate C.O.S.P. În general, opinia părinților/ reprezentanților legali a elevului cântărește foarte mult în decizia de integrare școlară a elevilor cu cerințe educaționale speciale în grădinița/școala specială sau instituțile școlare ce oferă servicii de invățământ de masă.Trist și scandalos este că nu se ține cont resursa umană: dacă școala din învățământul de masă are personal abilitat: profesor consilier cu competențe în integrarea școlară, profesor itinerant, profesor de sprijin, logoped, contract cu centre școlare de educație incluzivă prin care să se ofere servicii de logopedie și kinetoterapie specializate pentru copiii cu erințe educaționale speciale. Integrarea se face și nu se discută! Profesorii se trezesc cu elevul cu cerințe educaționale speciale în clasă, pur și simplu, și trebuie să se descurce cum pot, cum le dictează conștiința, ținuta profesională și în consens cu sistemul de competențe (achizii metodice, abilități psihopedagogice, etc) deținute.
Incluziunea educațională reprezintă procesul complex, complet și echilibrat de derulare a activității didactice la orice clasă în care este integrat unul- maxim trei elevi cu cerințe educaționale speciale. Spunem că este un proces complex întrucât cadrul didactic specialist pentru fiecare disciplină trebuie să proiecteze să implementeze și să evalueze, oră de oră, strategia didactice astfel încât competențele predate să fie asimilate de înreg colectiv de elev, implict și de elevii cu cerințe educaționale speciale. Spunem că este un proces complet întrucât actul educațional de predare- consolidare- evaluare se face prin accesibilizarea tuturor beneficiarilor (înclusiv a elevului cu C.E.S.) la cele trei etape de formare a competenței avute în vedere. Atenție, diferența, cerută de adaptare curriculară nu referă la conținuturi ci face referire la nivelul de dificultate de operare cu achiziții și deprinderi în cadrul competenței. Spre exemplu, când un profesor de Limba și literatura română predă, să spunem, Substantivul, nivelul de dificultate de operare cu achiziții și deprinderi în cadrul competenței, în cazul unui elev cu cerințe educaționale speciale cu tulburări intrumentale și retard mediu se limitează la, de exemplu, a identifica, a exemplifica, a discrimina critic în substantiv după criterii date: simplu/compus, propriu/comun. Spunem că este un proces echilibrat întrucât sarcinile de lucru din timpul procesului de predare- consolidare și evaluare se face în consens cu potențialul psihointelectual al fiecărui elev, fără a prejuducia niciun elev, nici elevul cu cerințe educaționale speciale dar nici elevul mediocru sau cel cu capacități psihointeelctuale și motric-fizice de a face performanță.
La nivel de macroproiectare, este important de reținut că profesorul de specialitate (de matematică, de Limba și literatura română, de Religie sau orice altă disciplină predată la clasa) în colaborare cu profesorul itinerant sau profesorul de sprijin realizează o adaptare curriculară pentru fiecare disciplină unde se consideră necesară adaptarea. Reținem că acest document școlar nu poate fi realizat individual nici de profesorul de specialitate pentru că nu are competențele de a identifica nivelul de dezvoltare psihointelectuală și motric-funcțională a elevului cu cerințe educaționale speciale, dar nici profesorul itinerant/ de sprijin pentru că nu are cum să cunoască toate programele specifice disciplinelor predate în România. Implicit se formează o echipă interdisciplinară de lucru care poate lucra chiar și în mediul online, folosind resursele Google Drive, completând documentele școlare în timp real și comunicare mediată de computer. Acest document școlar are valoare juridică, ca ataare este recomandat a fi înregistrat la secretariatul unității de învățământ și aprobat/avizat de direcțiunea instituției școlare și coordonatorul Comisiei Metodice în aria căreia se află disciplina predată de profesorul de specialitate. Acesta este unul dintre motivele pentru care scriam în preambulul acestei expuneri că ”trist și scandalos este că nu se ține cont de resursa umană”- ce faci dacă nu ai profesor de sprijin/ itinerant??? Conceperea, crearea și utilizarea conținuturilor folosite în timpul orelor predate la clasă, întregului colectiv de elevi, implicit și elevilui/elevilor cu cerințe educaționale speciale, este atriburul profesorului de specialitate. Totuși, este recomandat ca profesorul de sprijin/ itinerant să pună la dispoziția profesorului de specialitate resurse educaționale ca model, fără a le impune că, să nu uităm, conform legii, profesorul este suveran la ora sa!!!
]]>
Publicat în 20. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
| Etichetat cu: bicicleta, consum responsabil, ecologie
Categorie: proiectul scoala pentru comunitate
Bicicleta este moartea lentă a planetei.
Un bancher i-a făcut pe economiști să gândească asta când a spus: “Un biciclist este un dezastru pentru economia țării: nu cumpără mașini și nu împrumută bani ca să cumpere. El, nu plătește polițe de asigurare. Nu cumpără combustibil, nu plătește să ducă mașina la revizie și reparațiile necesare. Nu folosește parcare plătită. Nu provoacă accidente majore. Nu necesită autostrăzi cu mai multe benzi. El nu devine obez.
Oamenii sănătoși nu sunt necesari sau utili economiei. Ei nu cumpără medicamente. Ei nu merg la spitale sau la doctori. Ei nu adaugă nimic în PIB-ul țării.
Dimpotrivă, fiecare nou magazin McDonald ' s creează cel puțin 30 locuri de muncă, de fapt 10 cardiologi, 10 stomatologi, 10 experți în dietă și nutriționiști, evident precum și oamenii care lucrează în magazinul propriu-zis".
Alege cu grijă: o bicicletă sau un Mc Donald? Merită să te gândești.
PS: mersul pe jos este și mai rău. Pietonii nici măcar nu cumpără bicicletă!
]]>
Publicat în 20. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
| Etichetat cu: bicicleta, consum responsabil, ecologie
Categorie: proiectul scoala pentru comunitate
Bicicleta este moartea lentă a planetei.
Un bancher i-a făcut pe economiști să gândească asta când a spus: “Un biciclist este un dezastru pentru economia țării: nu cumpără mașini și nu împrumută bani ca să cumpere. El, nu plătește polițe de asigurare. Nu cumpără combustibil, nu plătește să ducă mașina la revizie și reparațiile necesare. Nu folosește parcare plătită. Nu provoacă accidente majore. Nu necesită autostrăzi cu mai multe benzi. El nu devine obez.
Oamenii sănătoși nu sunt necesari sau utili economiei. Ei nu cumpără medicamente. Ei nu merg la spitale sau la doctori. Ei nu adaugă nimic în PIB-ul țării.
Dimpotrivă, fiecare nou magazin McDonald ' s creează cel puțin 30 locuri de muncă, de fapt 10 cardiologi, 10 stomatologi, 10 experți în dietă și nutriționiști, evident precum și oamenii care lucrează în magazinul propriu-zis".
Alege cu grijă: o bicicletă sau un Mc Donald? Merită să te gândești.
PS: mersul pe jos este și mai rău. Pietonii nici măcar nu cumpără bicicletă!
]]>
În acest an școlar am fost singur... Am căutat să găsesc soluții într-un sistem educaționa special-incluziv în care sunt oameni plătiți să fie personal de îndrumare dar au făcut numai control, sunt specialiști plătiți ca profesori în centre de resurse și asitență educațională, centre de resurse educațională integrată... Similar miilor de colegi din învățământul special, special integrat dar ma ales din învățământul de masă, am conceput și redactat, singuri și fără niciun fel de suport logistic și tehnologic, materiale didactice multimedia, jocuri, fișe de lucru interactive, materiale video... cu resursele noastre, pe cheltuiala noastră. Ca profesor de sprijin nu am avut niciun sprijin...
Ca profesor metodist, calitate ce am avut-o în acest an școlar la ISJ Timiș, am scris în multe rapoate de inspecție, în speranța că poate cineva va citi și va simți profesional-afectiv cele notate, că ”învățămânstul special și special integrat este similar secției de A.T.I. (anestezie și terapie intensivă) din spitale căci, trebuie să conștientizăm acest lucru, este ultima șansă la supraviețuire educațională a elevului, a copilului cu cu cerințe educaționale speciale”. Dacă această șansă este pierdută, elevul cu cerințe educaționale speciale nu va deveni persoană integrată social, poate chiar cu un status-rol profesional, după puterile lui psiho-intelectuale, ci o persoană asitată pentru care statul va plati, și va plati scump., ani și zeci de ani de zile... derâderea cu care acum tratează cadrele didactice.
A FOST UN AN PLIN DE PROVOCĂRI! ne spune la tv... FALS, a fost un an în care, iar și iar, cadrele didactice a trebuit să identifice soluții pentru a compensa mediocritatea și dezinteresul în disens cu discursul public, subfinanțarea cronică a educației din România. Adevărul este că în multe cazuri nu am fost singuri, recunoscători suntem că alături ne-au fost părinții copiilor, poate comunitatea locală. Dar, per general, a fost un an în care noi, dascălii din România, iarăși am compensat cu resurse proprii dezinteresul și demagogia lor, pentru a evita suferința copiilor.
A FOST UN AN ÎN CARE NE-AM DIGITALIZAT EDUCAȚIA!- ne este spus prin media on-line... FALS, a fost un an în care elevii au avut acces la educație mediată de device-uri dacă părinții și-au permis achiziționarea lor și plata utilităților: curent electric și internet. Să nu uităm că se promovează educația on-line impusă de contextul epidemiologic încă din martie 2020 iar celebrele tablete abia prin noiembrie 2020, cele mai multe prin februarie 2021 au ajuns în posesia elevilor. A fost un an cu resurse digitale și multimedia dacă cadrul didactic a știut să identifice sau să realizeze conținuturi curriculare specifice și în funcție de potențialul copilului de a învăța. De cele mai multe ori a învățat pe contr propriu, prin autoformare și... realitatea arată că această strategiea avut o oarecare eficiență și profitabilitate econmică- statul nu a plătit nimic!
A FOST UN AN ÎN CARE AM FOST ALĂTURI DE CADRELE DIDACTICE PRIN PROIECTUL C.R.E.D.!- citim că scrie, frumos colorat, prin colțuri de ecran pe site-urile C.C.D.-urilor. FALS- ați făcut acel proiect fără a cunoaște temeinic copilul din România, pe baze științifice și tot ceea ce formați în cadrul programului C.R.E.D. este aplicabil pentru elevul perfect, ideal... Acesta nu există nici în România, nici aievea, oriunde. Lipsa de cercetare științifică, validă metodologic și cu reprezentativitate statistică și cunoașterea superficială a mediului școlar din România a făcut un eșec răsunător din proiectul propus, chiar dacă intențiile sunt bune și proiectul... trebuie să iasă cu bine. Normal că o să iasă cu bine căci Uniunea Europeană... Dar miile de resurse digitale cu care vă laudați au fost create de dascălii din România care nu în mod necesar au beneficiat de proiectul propus de dvs. Ba mai mult, muți dintre cei care au participat la proiect, nu au creat resurse digitale și au venit pentru diplome.
A FOST UN AN ÎN CARE CADRELE DIDACTICE AU FOST FURATE SALARIAL! scriu profesorii pe rețelele de socializare. ADEVĂRAT: începând din 2018 ne furați din salarii prin calculul intenționa-eronat al sporurilor (prin programul EduSal), nu în consens cu prevederile legale din Legea Educației și Legea Unică a Salarizării ci în baza unei ordonanțe de urgență, impusă pe criterii de... plată în derădere a lucrătorului și... din perspectivă creștină este păcat. Aceasta este realitatea chiar dacă ne titrați prin presă că dați măririle de salariu. Mințiți, nu le-ați dat, le-ați anulat: și măririle salariale din septembrie 2020, și cele ce ajustau salariul, în ianuarie 2021, cu nivelul de inflației.
A FOST UN AN ÎN CARE CADRELE DIDACTICE AU FOST JIGNITE! scriu profesorii pe rețelele de socializare. ADEVĂRAT: ne-ați umilit public la cel mai înalt nivel prin desconsiderarea muncii de dascăl, dovedint lipsă de responsabilitate, recunoștință și respect:
a) se declară la TV că profesorii nu lucrează profesionist pe platformele educaționale dar omit că nu au platformă educațională (platformele utilizate aparțin unor firme private (Google, Microsoft) și sunt create pentru team building, nu pentru sistemul educațional național.
b) se intervine acuzator punând eșecul școlar al multor elevi în cârca cadrelor didactice uitând că nu am avut manuale și resurse digitale create la standarde înalte, profesori nu au fost prgătiți să predea în situații de urgență și, în timpul orelor online, elevii s-au ascuns după camere video închise- consțiința lor știe cât de implicați au fost prin participare la orele online .... De o duplicitate emblematică este faptul că profesorii sunt acuzați că nu folosesc resurse multimedia dar exemplele oferite de programul ”Teleșcoala” de pe TVR 2, care se consideră a fi cel mai înalt for de exemplificare a lecțiilor bine pregătite și realizate, se folosește ca metodă didactică expunerea ca principală formă de predare și consolidare. Lecțiile au un ritm atât de alert încât nici eu nu reușeșc să țin pasul cu prezentările, să le înțeleg, ca adult. Ce să mai vorbim de un elev mediocru, care nu are nicio atenție focalizată, nici cunoștințele anterioare atât de bine ancorate în competențe...
c) pentru actele de violență și tulburare a liniștii publice din școli (celebrul bullying) sunt acuzați profesorii că nu intervin dar se uită că profesorul nu este autoritate publică și nu are calificarea (și nu este plătit) pentru a constata și a interveni (atribuțiile aparțin poliției, jandarmariei- chiar s-a creat poliția școlară). Ba mai mult, profesorii sunt acuzați mediatic și de bullyingul ce are loc între elevi și în afara școlii.
Efectele acestui an dramatic pentru elevi, tragic pentru educație și dincolo de limite pentru părinți/tutori nu vor fi simțite acum, ci în ani și ani de zile. Societatea va plătii scump și foarte scump populismul și cinismul cu care tratează dascălii din România prin pierderi economice cu reprezentativitate în Produsul Intern Brut, fapt consemna și de economiștii B.N.R. Pregătirea școlară superficială a elevilor va duce la crearea unor absolvenți ce se vor dovedi o forță de muncă slab calificată, cu competențe minime ce poate fi utilizată doar la munci rutiniene sau... Sunt excepții, multe, foarte multe, de copii și dascăli care au reușit să depăsească aceste praguri. Dar român excepții!
Pentru educație a fost un an dezastruos căci pandemia de Coronavirus nu a făcut decât să scoată la lumină impostura și dubla măsură, duplicitatea din populismul celor numiți politic... Nu noi, dascălii din România, suntem incompetenți ci dvs., cei care nu știți, nu puteți și ezitați din lașitate a lua cele mai bune decizii în favoarea sistemului educațional. Sub populismul ”Elevul este în centrul procesului educațional!” uitați ca principalul actor al actului educațional este cadrul didactic căci, similar unei piese de teatru, actorul este în centrul scenei iar beneficiarul în public. Dar învățământul se dorește a fi un teatru ieftin, o scenă proastă de teatru.
]]>
Publicat în 19. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
| Etichetat cu: digitalizare, duplicitate, dezastru educațional cu impact major economic
Categorie: experienţe pedagogice
În acest an școlar am fost singur... Am căutat să găsesc soluții într-un sistem educaționa special-incluziv în care sunt oameni plătiți să fie personal de îndrumare dar au făcut numai control, sunt specialiști plătiți ca profesori în centre de resurse și asitență educațională, centre de resurse educațională integrată... Similar miilor de colegi din învățământul special, special integrat dar ma ales din învățământul de masă, am conceput și redactat, singuri și fără niciun fel de suport logistic și tehnologic, materiale didactice multimedia, jocuri, fișe de lucru interactive, materiale video... cu resursele noastre, pe cheltuiala noastră. Ca profesor de sprijin nu am avut niciun sprijin...
Ca profesor metodist, calitate ce am avut-o în acest an școlar la ISJ Timiș, am scris în multe rapoate de inspecție, în speranța că poate cineva va citi și va simți profesional-afectiv cele notate, că ”învățămânstul special și special integrat este similar secției de A.T.I. (anestezie și terapie intensivă) din spitale căci, trebuie să conștientizăm acest lucru, este ultima șansă la supraviețuire educațională a elevului, a copilului cu cu cerințe educaționale speciale”. Dacă această șansă este pierdută, elevul cu cerințe educaționale speciale nu va deveni persoană integrată social, poate chiar cu un status-rol profesional, după puterile lui psiho-intelectuale, ci o persoană asitată pentru care statul va plati, și va plati scump., ani și zeci de ani de zile... derâderea cu care acum tratează cadrele didactice.
A FOST UN AN PLIN DE PROVOCĂRI! ne spune la tv... FALS, a fost un an în care, iar și iar, cadrele didactice a trebuit să identifice soluții pentru a compensa mediocritatea și dezinteresul în disens cu discursul public, subfinanțarea cronică a educației din România. Adevărul este că în multe cazuri nu am fost singuri, recunoscători suntem că alături ne-au fost părinții copiilor, poate comunitatea locală. Dar, per general, a fost un an în care noi, dascălii din România, iarăși am compensat cu resurse proprii dezinteresul și demagogia lor, pentru a evita suferința copiilor.
A FOST UN AN ÎN CARE NE-AM DIGITALIZAT EDUCAȚIA!- ne este spus prin media on-line... FALS, a fost un an în care elevii au avut acces la educație mediată de device-uri dacă părinții și-au permis achiziționarea lor și plata utilităților: curent electric și internet. Să nu uităm că se promovează educația on-line impusă de contextul epidemiologic încă din martie 2020 iar celebrele tablete abia prin noiembrie 2020, cele mai multe prin februarie 2021 au ajuns în posesia elevilor. A fost un an cu resurse digitale și multimedia dacă cadrul didactic a știut să identifice sau să realizeze conținuturi curriculare specifice și în funcție de potențialul copilului de a învăța. De cele mai multe ori a învățat pe contr propriu, prin autoformare și... realitatea arată că această strategiea avut o oarecare eficiență și profitabilitate econmică- statul nu a plătit nimic!
A FOST UN AN ÎN CARE AM FOST ALĂTURI DE CADRELE DIDACTICE PRIN PROIECTUL C.R.E.D.!- citim că scrie, frumos colorat, prin colțuri de ecran pe site-urile C.C.D.-urilor. FALS- ați făcut acel proiect fără a cunoaște temeinic copilul din România, pe baze științifice și tot ceea ce formați în cadrul programului C.R.E.D. este aplicabil pentru elevul perfect, ideal... Acesta nu există nici în România, nici aievea, oriunde. Lipsa de cercetare științifică, validă metodologic și cu reprezentativitate statistică și cunoașterea superficială a mediului școlar din România a făcut un eșec răsunător din proiectul propus, chiar dacă intențiile sunt bune și proiectul... trebuie să iasă cu bine. Normal că o să iasă cu bine căci Uniunea Europeană... Dar miile de resurse digitale cu care vă laudați au fost create de dascălii din România care nu în mod necesar au beneficiat de proiectul propus de dvs. Ba mai mult, muți dintre cei care au participat la proiect, nu au creat resurse digitale și au venit pentru diplome.
A FOST UN AN ÎN CARE CADRELE DIDACTICE AU FOST FURATE SALARIAL! scriu profesorii pe rețelele de socializare. ADEVĂRAT: începând din 2018 ne furați din salarii prin calculul intenționa-eronat al sporurilor (prin programul EduSal), nu în consens cu prevederile legale din Legea Educației și Legea Unică a Salarizării ci în baza unei ordonanțe de urgență, impusă pe criterii de... plată în derădere a lucrătorului și... din perspectivă creștină este păcat. Aceasta este realitatea chiar dacă ne titrați prin presă că dați măririle de salariu. Mințiți, nu le-ați dat, le-ați anulat: și măririle salariale din septembrie 2020, și cele ce ajustau salariul, în ianuarie 2021, cu nivelul de inflației.
A FOST UN AN ÎN CARE CADRELE DIDACTICE AU FOST JIGNITE! scriu profesorii pe rețelele de socializare. ADEVĂRAT: ne-ați umilit public la cel mai înalt nivel prin desconsiderarea muncii de dascăl, dovedint lipsă de responsabilitate, recunoștință și respect:
a) se declară la TV că profesorii nu lucrează profesionist pe platformele educaționale dar omit că nu au platformă educațională (platformele utilizate aparțin unor firme private (Google, Microsoft) și sunt create pentru team building, nu pentru sistemul educațional național.
b) se intervine acuzator punând eșecul școlar al multor elevi în cârca cadrelor didactice uitând că nu am avut manuale și resurse digitale create la standarde înalte, profesori nu au fost prgătiți să predea în situații de urgență și, în timpul orelor online, elevii s-au ascuns după camere video închise- consțiința lor știe cât de implicați au fost prin participare la orele online .... De o duplicitate emblematică este faptul că profesorii sunt acuzați că nu folosesc resurse multimedia dar exemplele oferite de programul ”Teleșcoala” de pe TVR 2, care se consideră a fi cel mai înalt for de exemplificare a lecțiilor bine pregătite și realizate, se folosește ca metodă didactică expunerea ca principală formă de predare și consolidare. Lecțiile au un ritm atât de alert încât nici eu nu reușeșc să țin pasul cu prezentările, să le înțeleg, ca adult. Ce să mai vorbim de un elev mediocru, care nu are nicio atenție focalizată, nici cunoștințele anterioare atât de bine ancorate în competențe...
c) pentru actele de violență și tulburare a liniștii publice din școli (celebrul bullying) sunt acuzați profesorii că nu intervin dar se uită că profesorul nu este autoritate publică și nu are calificarea (și nu este plătit) pentru a constata și a interveni (atribuțiile aparțin poliției, jandarmariei- chiar s-a creat poliția școlară). Ba mai mult, profesorii sunt acuzați mediatic și de bullyingul ce are loc între elevi și în afara școlii.
Efectele acestui an dramatic pentru elevi, tragic pentru educație și dincolo de limite pentru părinți/tutori nu vor fi simțite acum, ci în ani și ani de zile. Societatea va plătii scump și foarte scump populismul și cinismul cu care tratează dascălii din România prin pierderi economice cu reprezentativitate în Produsul Intern Brut, fapt consemna și de economiștii B.N.R. Pregătirea școlară superficială a elevilor va duce la crearea unor absolvenți ce se vor dovedi o forță de muncă slab calificată, cu competențe minime ce poate fi utilizată doar la munci rutiniene sau... Sunt excepții, multe, foarte multe, de copii și dascăli care au reușit să depăsească aceste praguri. Dar român excepții!
Pentru educație a fost un an dezastruos căci pandemia de Coronavirus nu a făcut decât să scoată la lumină impostura și dubla măsură, duplicitatea din populismul celor numiți politic... Nu noi, dascălii din România, suntem incompetenți ci dvs., cei care nu știți, nu puteți și ezitați din lașitate a lua cele mai bune decizii în favoarea sistemului educațional. Sub populismul ”Elevul este în centrul procesului educațional!” uitați ca principalul actor al actului educațional este cadrul didactic căci, similar unei piese de teatru, actorul este în centrul scenei iar beneficiarul în public. Dar învățământul se dorește a fi un teatru ieftin, o scenă proastă de teatru.
]]>
În acest an școlar am fost singur... Am căutat să găsesc soluții într-un sistem educaționa special-incluziv în care sunt oameni plătiți să fie personal de îndrumare dar au făcut numai control, sunt specialiști plătiți ca profesori în centre de resurse și asitență educațională, centre de resurse educațională integrată... Similar miilor de colegi din învățământul special, special integrat dar ma ales din învățământul de masă, am conceput și redactat, singuri și fără niciun fel de suport logistic și tehnologic, materiale didactice multimedia, jocuri, fișe de lucru interactive, materiale video... cu resursele noastre, pe cheltuiala noastră. Ca profesor de sprijin nu am avut niciun sprijin...
Ca profesor metodist, calitate ce am avut-o în acest an școlar la ISJ Timiș, am scris în multe rapoate de inspecție, în speranța că poate cineva va citi și va simți profesional-afectiv cele notate, că ”învățămânstul special și special integrat este similar secției de A.T.I. (anestezie și terapie intensivă) din spitale căci, trebuie să conștientizăm acest lucru, este ultima șansă la supraviețuire educațională a elevului, a copilului cu cu cerințe educaționale speciale”. Dacă această șansă este pierdută, elevul cu cerințe educaționale speciale nu va deveni persoană integrată social, poate chiar cu un status-rol profesional, după puterile lui psiho-intelectuale, ci o persoană asitată pentru care statul va plati, și va plati scump., ani și zeci de ani de zile... derâderea cu care acum tratează cadrele didactice.
A FOST UN AN PLIN DE PROVOCĂRI! ne spune la tv... FALS, a fost un an în care, iar și iar, cadrele didactice a trebuit să identifice soluții pentru a compensa mediocritatea și dezinteresul în disens cu discursul public, subfinanțarea cronică a educației din România. Adevărul este că în multe cazuri nu am fost singuri, recunoscători suntem că alături ne-au fost părinții copiilor, poate comunitatea locală. Dar, per general, a fost un an în care noi, dascălii din România, iarăși am compensat cu resurse proprii dezinteresul și demagogia lor, pentru a evita suferința copiilor.
A FOST UN AN ÎN CARE NE-AM DIGITALIZAT EDUCAȚIA!- ne este spus prin media on-line... FALS, a fost un an în care elevii au avut acces la educație mediată de device-uri dacă părinții și-au permis achiziționarea lor și plata utilităților: curent electric și internet. Să nu uităm că se promovează educația on-line impusă de contextul epidemiologic încă din martie 2020 iar celebrele tablete abia prin noiembrie 2020, cele mai multe prin februarie 2021 au ajuns în posesia elevilor. A fost un an cu resurse digitale și multimedia dacă cadrul didactic a știut să identifice sau să realizeze conținuturi curriculare specifice și în funcție de potențialul copilului de a învăța. De cele mai multe ori a învățat pe contr propriu, prin autoformare și... realitatea arată că această strategiea avut o oarecare eficiență și profitabilitate econmică- statul nu a plătit nimic!
A FOST UN AN ÎN CARE AM FOST ALĂTURI DE CADRELE DIDACTICE PRIN PROIECTUL C.R.E.D.!- citim că scrie, frumos colorat, prin colțuri de ecran pe site-urile C.C.D.-urilor. FALS- ați făcut acel proiect fără a cunoaște temeinic copilul din România, pe baze științifice și tot ceea ce formați în cadrul programului C.R.E.D. este aplicabil pentru elevul perfect, ideal... Acesta nu există nici în România, nici aievea, oriunde. Lipsa de cercetare științifică, validă metodologic și cu reprezentativitate statistică și cunoașterea superficială a mediului școlar din România a făcut un eșec răsunător din proiectul propus, chiar dacă intențiile sunt bune și proiectul... trebuie să iasă cu bine. Normal că o să iasă cu bine căci Uniunea Europeană... Dar miile de resurse digitale cu care vă laudați au fost create de dascălii din România care nu în mod necesar au beneficiat de proiectul propus de dvs. Ba mai mult, muți dintre cei care au participat la proiect, nu au creat resurse digitale și au venit pentru diplome.
A FOST UN AN ÎN CARE CADRELE DIDACTICE AU FOST FURATE SALARIAL! scriu profesorii pe rețelele de socializare. ADEVĂRAT: începând din 2018 ne furați din salarii prin calculul intenționa-eronat al sporurilor (prin programul EduSal), nu în consens cu prevederile legale din Legea Educației și Legea Unică a Salarizării ci în baza unei ordonanțe de urgență, impusă pe criterii de... plată în derădere a lucrătorului și... din perspectivă creștină este păcat. Aceasta este realitatea chiar dacă ne titrați prin presă că dați măririle de salariu. Mințiți, nu le-ați dat, le-ați anulat: și măririle salariale din septembrie 2020, și cele ce ajustau salariul, în ianuarie 2021, cu nivelul de inflației.
A FOST UN AN ÎN CARE CADRELE DIDACTICE AU FOST JIGNITE! scriu profesorii pe rețelele de socializare. ADEVĂRAT: ne-ați umilit public la cel mai înalt nivel prin desconsiderarea muncii de dascăl, dovedint lipsă de responsabilitate, recunoștință și respect:
a) se declară la TV că profesorii nu lucrează profesionist pe platformele educaționale dar omit că nu au platformă educațională (platformele utilizate aparțin unor firme private (Google, Microsoft) și sunt create pentru team building, nu pentru sistemul educațional național.
b) se intervine acuzator punând eșecul școlar al multor elevi în cârca cadrelor didactice uitând că nu am avut manuale și resurse digitale create la standarde înalte, profesori nu au fost prgătiți să predea în situații de urgență și, în timpul orelor online, elevii s-au ascuns după camere video închise- consțiința lor știe cât de implicați au fost prin participare la orele online .... De o duplicitate emblematică este faptul că profesorii sunt acuzați că nu folosesc resurse multimedia dar exemplele oferite de programul ”Teleșcoala” de pe TVR 2, care se consideră a fi cel mai înalt for de exemplificare a lecțiilor bine pregătite și realizate, se folosește ca metodă didactică expunerea ca principală formă de predare și consolidare. Lecțiile au un ritm atât de alert încât nici eu nu reușeșc să țin pasul cu prezentările, să le înțeleg, ca adult. Ce să mai vorbim de un elev mediocru, care nu are nicio atenție focalizată, nici cunoștințele anterioare atât de bine ancorate în competențe...
c) pentru actele de violență și tulburare a liniștii publice din școli (celebrul bullying) sunt acuzați profesorii că nu intervin dar se uită că profesorul nu este autoritate publică și nu are calificarea (și nu este plătit) pentru a constata și a interveni (atribuțiile aparțin poliției, jandarmariei- chiar s-a creat poliția școlară). Ba mai mult, profesorii sunt acuzați mediatic și de bullyingul ce are loc între elevi și în afara școlii.
Efectele acestui an dramatic pentru elevi, tragic pentru educație și dincolo de limite pentru părinți/tutori nu vor fi simțite acum, ci în ani și ani de zile. Societatea va plătii scump și foarte scump populismul și cinismul cu care tratează dascălii din România prin pierderi economice cu reprezentativitate în Produsul Intern Brut, fapt consemna și de economiștii B.N.R. Pregătirea școlară superficială a elevilor va duce la crearea unor absolvenți ce se vor dovedi o forță de muncă slab calificată, cu competențe minime ce poate fi utilizată doar la munci rutiniene sau... Sunt excepții, multe, foarte multe, de copii și dascăli care au reușit să depăsească aceste praguri. Dar român excepții!
Pentru educație a fost un an dezastruos căci pandemia de Coronavirus nu a făcut decât să scoată la lumină impostura și dubla măsură, duplicitatea din populismul celor numiți politic... Nu noi, dascălii din România, suntem incompetenți ci dvs., cei care nu știți, nu puteți și ezitați din lașitate a lua cele mai bune decizii în favoarea sistemului educațional. Sub populismul ”Elevul este în centrul procesului educațional!” uitați ca principalul actor al actului educațional este cadrul didactic căci, similar unei piese de teatru, actorul este în centrul scenei iar beneficiarul în public. Dar învățământul se dorește a fi un teatru ieftin, o scenă proastă de teatru.
]]>
Publicat în 19. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
| Etichetat cu: digitalizare, duplicitate, dezastru educațional cu impact major economic
Categorie: experienţe pedagogice
În acest an școlar am fost singur... Am căutat să găsesc soluții într-un sistem educaționa special-incluziv în care sunt oameni plătiți să fie personal de îndrumare dar au făcut numai control, sunt specialiști plătiți ca profesori în centre de resurse și asitență educațională, centre de resurse educațională integrată... Similar miilor de colegi din învățământul special, special integrat dar ma ales din învățământul de masă, am conceput și redactat, singuri și fără niciun fel de suport logistic și tehnologic, materiale didactice multimedia, jocuri, fișe de lucru interactive, materiale video... cu resursele noastre, pe cheltuiala noastră. Ca profesor de sprijin nu am avut niciun sprijin...
Ca profesor metodist, calitate ce am avut-o în acest an școlar la ISJ Timiș, am scris în multe rapoate de inspecție, în speranța că poate cineva va citi și va simți profesional-afectiv cele notate, că ”învățămânstul special și special integrat este similar secției de A.T.I. (anestezie și terapie intensivă) din spitale căci, trebuie să conștientizăm acest lucru, este ultima șansă la supraviețuire educațională a elevului, a copilului cu cu cerințe educaționale speciale”. Dacă această șansă este pierdută, elevul cu cerințe educaționale speciale nu va deveni persoană integrată social, poate chiar cu un status-rol profesional, după puterile lui psiho-intelectuale, ci o persoană asitată pentru care statul va plati, și va plati scump., ani și zeci de ani de zile... derâderea cu care acum tratează cadrele didactice.
A FOST UN AN PLIN DE PROVOCĂRI! ne spune la tv... FALS, a fost un an în care, iar și iar, cadrele didactice a trebuit să identifice soluții pentru a compensa mediocritatea și dezinteresul în disens cu discursul public, subfinanțarea cronică a educației din România. Adevărul este că în multe cazuri nu am fost singuri, recunoscători suntem că alături ne-au fost părinții copiilor, poate comunitatea locală. Dar, per general, a fost un an în care noi, dascălii din România, iarăși am compensat cu resurse proprii dezinteresul și demagogia lor, pentru a evita suferința copiilor.
A FOST UN AN ÎN CARE NE-AM DIGITALIZAT EDUCAȚIA!- ne este spus prin media on-line... FALS, a fost un an în care elevii au avut acces la educație mediată de device-uri dacă părinții și-au permis achiziționarea lor și plata utilităților: curent electric și internet. Să nu uităm că se promovează educația on-line impusă de contextul epidemiologic încă din martie 2020 iar celebrele tablete abia prin noiembrie 2020, cele mai multe prin februarie 2021 au ajuns în posesia elevilor. A fost un an cu resurse digitale și multimedia dacă cadrul didactic a știut să identifice sau să realizeze conținuturi curriculare specifice și în funcție de potențialul copilului de a învăța. De cele mai multe ori a învățat pe contr propriu, prin autoformare și... realitatea arată că această strategiea avut o oarecare eficiență și profitabilitate econmică- statul nu a plătit nimic!
A FOST UN AN ÎN CARE AM FOST ALĂTURI DE CADRELE DIDACTICE PRIN PROIECTUL C.R.E.D.!- citim că scrie, frumos colorat, prin colțuri de ecran pe site-urile C.C.D.-urilor. FALS- ați făcut acel proiect fără a cunoaște temeinic copilul din România, pe baze științifice și tot ceea ce formați în cadrul programului C.R.E.D. este aplicabil pentru elevul perfect, ideal... Acesta nu există nici în România, nici aievea, oriunde. Lipsa de cercetare științifică, validă metodologic și cu reprezentativitate statistică și cunoașterea superficială a mediului școlar din România a făcut un eșec răsunător din proiectul propus, chiar dacă intențiile sunt bune și proiectul... trebuie să iasă cu bine. Normal că o să iasă cu bine căci Uniunea Europeană... Dar miile de resurse digitale cu care vă laudați au fost create de dascălii din România care nu în mod necesar au beneficiat de proiectul propus de dvs. Ba mai mult, muți dintre cei care au participat la proiect, nu au creat resurse digitale și au venit pentru diplome.
A FOST UN AN ÎN CARE CADRELE DIDACTICE AU FOST FURATE SALARIAL! scriu profesorii pe rețelele de socializare. ADEVĂRAT: începând din 2018 ne furați din salarii prin calculul intenționa-eronat al sporurilor (prin programul EduSal), nu în consens cu prevederile legale din Legea Educației și Legea Unică a Salarizării ci în baza unei ordonanțe de urgență, impusă pe criterii de... plată în derădere a lucrătorului și... din perspectivă creștină este păcat. Aceasta este realitatea chiar dacă ne titrați prin presă că dați măririle de salariu. Mințiți, nu le-ați dat, le-ați anulat: și măririle salariale din septembrie 2020, și cele ce ajustau salariul, în ianuarie 2021, cu nivelul de inflației.
A FOST UN AN ÎN CARE CADRELE DIDACTICE AU FOST JIGNITE! scriu profesorii pe rețelele de socializare. ADEVĂRAT: ne-ați umilit public la cel mai înalt nivel prin desconsiderarea muncii de dascăl, dovedint lipsă de responsabilitate, recunoștință și respect:
a) se declară la TV că profesorii nu lucrează profesionist pe platformele educaționale dar omit că nu au platformă educațională (platformele utilizate aparțin unor firme private (Google, Microsoft) și sunt create pentru team building, nu pentru sistemul educațional național.
b) se intervine acuzator punând eșecul școlar al multor elevi în cârca cadrelor didactice uitând că nu am avut manuale și resurse digitale create la standarde înalte, profesori nu au fost prgătiți să predea în situații de urgență și, în timpul orelor online, elevii s-au ascuns după camere video închise- consțiința lor știe cât de implicați au fost prin participare la orele online .... De o duplicitate emblematică este faptul că profesorii sunt acuzați că nu folosesc resurse multimedia dar exemplele oferite de programul ”Teleșcoala” de pe TVR 2, care se consideră a fi cel mai înalt for de exemplificare a lecțiilor bine pregătite și realizate, se folosește ca metodă didactică expunerea ca principală formă de predare și consolidare. Lecțiile au un ritm atât de alert încât nici eu nu reușeșc să țin pasul cu prezentările, să le înțeleg, ca adult. Ce să mai vorbim de un elev mediocru, care nu are nicio atenție focalizată, nici cunoștințele anterioare atât de bine ancorate în competențe...
c) pentru actele de violență și tulburare a liniștii publice din școli (celebrul bullying) sunt acuzați profesorii că nu intervin dar se uită că profesorul nu este autoritate publică și nu are calificarea (și nu este plătit) pentru a constata și a interveni (atribuțiile aparțin poliției, jandarmariei- chiar s-a creat poliția școlară). Ba mai mult, profesorii sunt acuzați mediatic și de bullyingul ce are loc între elevi și în afara școlii.
Efectele acestui an dramatic pentru elevi, tragic pentru educație și dincolo de limite pentru părinți/tutori nu vor fi simțite acum, ci în ani și ani de zile. Societatea va plătii scump și foarte scump populismul și cinismul cu care tratează dascălii din România prin pierderi economice cu reprezentativitate în Produsul Intern Brut, fapt consemna și de economiștii B.N.R. Pregătirea școlară superficială a elevilor va duce la crearea unor absolvenți ce se vor dovedi o forță de muncă slab calificată, cu competențe minime ce poate fi utilizată doar la munci rutiniene sau... Sunt excepții, multe, foarte multe, de copii și dascăli care au reușit să depăsească aceste praguri. Dar român excepții!
Pentru educație a fost un an dezastruos căci pandemia de Coronavirus nu a făcut decât să scoată la lumină impostura și dubla măsură, duplicitatea din populismul celor numiți politic... Nu noi, dascălii din România, suntem incompetenți ci dvs., cei care nu știți, nu puteți și ezitați din lașitate a lua cele mai bune decizii în favoarea sistemului educațional. Sub populismul ”Elevul este în centrul procesului educațional!” uitați ca principalul actor al actului educațional este cadrul didactic căci, similar unei piese de teatru, actorul este în centrul scenei iar beneficiarul în public. Dar învățământul se dorește a fi un teatru ieftin, o scenă proastă de teatru.
]]>
Într-o societate bazată pe consum precum este socieatea noastră, neaoș românească în context european, școala devine un ofertant de servicii ca oricare altul, într-un sistem educațional similar celui medical. Cum în medicină intervențiile medicale cu risc ridicat de eșec sunt realizate de instituțiile spitalicești de stat și cele cu risc mediu și scăzut sunt efectuate în mediul privat, astfel evitându-se orice orice risc financiar și de insucces, și în cazul sistemului educațional, școlile private etalează performanța în contextul în care ei au oportunitatea de a-și alege clientela...
Par cinic, dar acesta este adevărul după o analiză empirică sintetică, școala privată dorește a se impune folosind nu mijloacele performanței absolvenților ei ci strategii de marketing agresiv precum:
a) generalizarea incidentelelor din școlile publice de stat, prin victimizarea excesivă a celor prejudiciați;
b) selecția elevilor care să beneficieze de serviciile școlii private dintre cei interesați, ceea ce școala de stat nu își poate permite conform legii;
c) comunicarea asertiva față de beneficiari prin crearea sentimentului de plus valoare, prezetarea ofertei de servicii într-un mod persuasiv, conform așteptărilor potențialilor beneficiari;
d) minimalizarea eșecului performanței elevilor la evaluările naționale: cele mai multe instituții private sunt gradiniță și clasele primare (ai cărei beneficiari direcți fie nu se supun evaluărilor naționale, fie...), apoi licee și universități (cu câteva excepții notabile, reale fabrici de diplome și centre de tipărire și multiplicare de acte pentru emitere de documente școlare) ce se adresează beneficiarilor cu rezultatele școlare binecunoscute.
Legat de selecția resursei uman, instituțiile private de învățământ merg pe o adevărată dihotomie alegând:
a) profesorul vedetă, cu notorietate publică, cunoscut în comunitate, a cărui imagine este folosită pentru marketing comercial
b) profesori obedienți și servili capabili de orice compromiv în consens cu așteptările beneficiarilor indirecți (părinții, tutorii, reprezentanții legali) și ale patronului (în contextul maximizării profitului căci școala privată este un simplu SRL- și numic mai mult, orientat spre profit ca orice firmă)
Dacă la stat, munca cadrul didactic nu numai că este denigrată (chiar și public ministrul educației sau inspectorul școlar general, cu scop politic și în virtutea propagandei și demagiei, fără a se lua în calcul costurile sociale), în cazul școlii private munca dascălului este pusă în valoare cu scop publicitar. Mai mult, cadrul diactic de la stat este încărcat cu realizare de acte birocratice și activități conexe ce nu aduc plus valoare actului educațional în timp ce în sistemul privat întâietate are supravegherea beneficiarului direct și crearea sentimentului de fericire pe termen scurt.
Remunereația financiară oficială, la stat, se face în virtutea legii educației și legii unice a salarizări, dar drepturile salariale ale profesorilor de la stat sunt furate prin emiterea unor cadre legislative abuzive (cum este cazul calcului sporurilor de dirigienție: legea prevede că este 10% din salariul de bază, prin ordnanță, guvernul valoarea sa a fost calculată la nivelul salariului de baza din 2018), în mediul privat, de cele mai maulte ori, cadrele didactice primesc, oficial, salariul minim pe economie sau cu puțin peste salariul minim pe economie. Nu sunt probe juridice asupra plăților suplimentare, la negru, căci instituțiile statului cu atribuții în domeniu își indeplinesc deficitar atribuțiile.
Controlul calității actului educațional, atât la stat cât și la privat de face, în învățământul preuniversitar, de către ARACIP. Normal că în cazul instituțiilor școlare de stat, doar directorul și colectivul de cadre didactice are interes pentru obținerea unor calificative bune, la privat interesul este și al patronului, pentru aximizarea profitului. Mai mult, sunt multe instituții școlare private la limita legii sau, unele, chiar incalcă legea neavând acreditare/aviz...
Profesorul la stat muncește 8 ore, pe lângă norma didactică realizează activitățile prevăzute în legea educației, însă din resursele sale proprii căci instituțiile școlare în învățământul de stat nu au spații locative, logistica necesară și nici resurse materiale și informaționale pentru realizarea acelor activități. La privat, profesorul sta 8 ore la școală și acolo are tot ce îi trebuie.
Între stat și privat, concurența loială este binevenită!
]]>
Publicat în 18. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
| Etichetat cu: școala privată, școala de stat, denigrarea muncii cadrului didactic din școala de stat, punerea în valoare a muncii dascălului de la școala privată în scop publicitar
Categorie: sistem de învăţământ
Într-o societate bazată pe consum precum este socieatea noastră, neaoș românească în context european, școala devine un ofertant de servicii ca oricare altul, într-un sistem educațional similar celui medical. Cum în medicină intervențiile medicale cu risc ridicat de eșec sunt realizate de instituțiile spitalicești de stat și cele cu risc mediu și scăzut sunt efectuate în mediul privat, astfel evitându-se orice orice risc financiar și de insucces, și în cazul sistemului educațional, școlile private etalează performanța în contextul în care ei au oportunitatea de a-și alege clientela...
Par cinic, dar acesta este adevărul după o analiză empirică sintetică, școala privată dorește a se impune folosind nu mijloacele performanței absolvenților ei ci strategii de marketing agresiv precum:
a) generalizarea incidentelelor din școlile publice de stat, prin victimizarea excesivă a celor prejudiciați;
b) selecția elevilor care să beneficieze de serviciile școlii private dintre cei interesați, ceea ce școala de stat nu își poate permite conform legii;
c) comunicarea asertiva față de beneficiari prin crearea sentimentului de plus valoare, prezetarea ofertei de servicii într-un mod persuasiv, conform așteptărilor potențialilor beneficiari;
d) minimalizarea eșecului performanței elevilor la evaluările naționale: cele mai multe instituții private sunt gradiniță și clasele primare (ai cărei beneficiari direcți fie nu se supun evaluărilor naționale, fie...), apoi licee și universități (cu câteva excepții notabile, reale fabrici de diplome și centre de tipărire și multiplicare de acte pentru emitere de documente școlare) ce se adresează beneficiarilor cu rezultatele școlare binecunoscute.
Legat de selecția resursei uman, instituțiile private de învățământ merg pe o adevărată dihotomie alegând:
a) profesorul vedetă, cu notorietate publică, cunoscut în comunitate, a cărui imagine este folosită pentru marketing comercial
b) profesori obedienți și servili capabili de orice compromiv în consens cu așteptările beneficiarilor indirecți (părinții, tutorii, reprezentanții legali) și ale patronului (în contextul maximizării profitului căci școala privată este un simplu SRL- și numic mai mult, orientat spre profit ca orice firmă)
Dacă la stat, munca cadrul didactic nu numai că este denigrată (chiar și public ministrul educației sau inspectorul școlar general, cu scop politic și în virtutea propagandei și demagiei, fără a se lua în calcul costurile sociale), în cazul școlii private munca dascălului este pusă în valoare cu scop publicitar. Mai mult, cadrul diactic de la stat este încărcat cu realizare de acte birocratice și activități conexe ce nu aduc plus valoare actului educațional în timp ce în sistemul privat întâietate are supravegherea beneficiarului direct și crearea sentimentului de fericire pe termen scurt.
Remunereația financiară oficială, la stat, se face în virtutea legii educației și legii unice a salarizări, dar drepturile salariale ale profesorilor de la stat sunt furate prin emiterea unor cadre legislative abuzive (cum este cazul calcului sporurilor de dirigienție: legea prevede că este 10% din salariul de bază, prin ordnanță, guvernul valoarea sa a fost calculată la nivelul salariului de baza din 2018), în mediul privat, de cele mai maulte ori, cadrele didactice primesc, oficial, salariul minim pe economie sau cu puțin peste salariul minim pe economie. Nu sunt probe juridice asupra plăților suplimentare, la negru, căci instituțiile statului cu atribuții în domeniu își indeplinesc deficitar atribuțiile.
Controlul calității actului educațional, atât la stat cât și la privat de face, în învățământul preuniversitar, de către ARACIP. Normal că în cazul instituțiilor școlare de stat, doar directorul și colectivul de cadre didactice are interes pentru obținerea unor calificative bune, la privat interesul este și al patronului, pentru aximizarea profitului. Mai mult, sunt multe instituții școlare private la limita legii sau, unele, chiar incalcă legea neavând acreditare/aviz...
Profesorul la stat muncește 8 ore, pe lângă norma didactică realizează activitățile prevăzute în legea educației, însă din resursele sale proprii căci instituțiile școlare în învățământul de stat nu au spații locative, logistica necesară și nici resurse materiale și informaționale pentru realizarea acelor activități. La privat, profesorul sta 8 ore la școală și acolo are tot ce îi trebuie.
Între stat și privat, concurența loială este binevenită!
]]>
Într-o societate bazată pe consum precum este socieatea noastră, neaoș românească în context european, școala devine un ofertant de servicii ca oricare altul, într-un sistem educațional similar celui medical. Cum în medicină intervențiile medicale cu risc ridicat de eșec sunt realizate de instituțiile spitalicești de stat și cele cu risc mediu și scăzut sunt efectuate în mediul privat, astfel evitându-se orice orice risc financiar și de insucces, și în cazul sistemului educațional, școlile private etalează performanța în contextul în care ei au oportunitatea de a-și alege clientela...
Par cinic, dar acesta este adevărul după o analiză empirică sintetică, școala privată dorește a se impune folosind nu mijloacele performanței absolvenților ei ci strategii de marketing agresiv precum:
a) generalizarea incidentelelor din școlile publice de stat, prin victimizarea excesivă a celor prejudiciați;
b) selecția elevilor care să beneficieze de serviciile școlii private dintre cei interesați, ceea ce școala de stat nu își poate permite conform legii;
c) comunicarea asertiva față de beneficiari prin crearea sentimentului de plus valoare, prezetarea ofertei de servicii într-un mod persuasiv, conform așteptărilor potențialilor beneficiari;
d) minimalizarea eșecului performanței elevilor la evaluările naționale: cele mai multe instituții private sunt gradiniță și clasele primare (ai cărei beneficiari direcți fie nu se supun evaluărilor naționale, fie...), apoi licee și universități (cu câteva excepții notabile, reale fabrici de diplome și centre de tipărire și multiplicare de acte pentru emitere de documente școlare) ce se adresează beneficiarilor cu rezultatele școlare binecunoscute.
Legat de selecția resursei uman, instituțiile private de învățământ merg pe o adevărată dihotomie alegând:
a) profesorul vedetă, cu notorietate publică, cunoscut în comunitate, a cărui imagine este folosită pentru marketing comercial
b) profesori obedienți și servili capabili de orice compromiv în consens cu așteptările beneficiarilor indirecți (părinții, tutorii, reprezentanții legali) și ale patronului (în contextul maximizării profitului căci școala privată este un simplu SRL- și numic mai mult, orientat spre profit ca orice firmă)
Dacă la stat, munca cadrul didactic nu numai că este denigrată (chiar și public ministrul educației sau inspectorul școlar general, cu scop politic și în virtutea propagandei și demagiei, fără a se lua în calcul costurile sociale), în cazul școlii private munca dascălului este pusă în valoare cu scop publicitar. Mai mult, cadrul diactic de la stat este încărcat cu realizare de acte birocratice și activități conexe ce nu aduc plus valoare actului educațional în timp ce în sistemul privat întâietate are supravegherea beneficiarului direct și crearea sentimentului de fericire pe termen scurt.
Remunereația financiară oficială, la stat, se face în virtutea legii educației și legii unice a salarizări, dar drepturile salariale ale profesorilor de la stat sunt furate prin emiterea unor cadre legislative abuzive (cum este cazul calcului sporurilor de dirigienție: legea prevede că este 10% din salariul de bază, prin ordnanță, guvernul valoarea sa a fost calculată la nivelul salariului de baza din 2018), în mediul privat, de cele mai maulte ori, cadrele didactice primesc, oficial, salariul minim pe economie sau cu puțin peste salariul minim pe economie. Nu sunt probe juridice asupra plăților suplimentare, la negru, căci instituțiile statului cu atribuții în domeniu își indeplinesc deficitar atribuțiile.
Controlul calității actului educațional, atât la stat cât și la privat de face, în învățământul preuniversitar, de către ARACIP. Normal că în cazul instituțiilor școlare de stat, doar directorul și colectivul de cadre didactice are interes pentru obținerea unor calificative bune, la privat interesul este și al patronului, pentru aximizarea profitului. Mai mult, sunt multe instituții școlare private la limita legii sau, unele, chiar incalcă legea neavând acreditare/aviz...
Profesorul la stat muncește 8 ore, pe lângă norma didactică realizează activitățile prevăzute în legea educației, însă din resursele sale proprii căci instituțiile școlare în învățământul de stat nu au spații locative, logistica necesară și nici resurse materiale și informaționale pentru realizarea acelor activități. La privat, profesorul sta 8 ore la școală și acolo are tot ce îi trebuie.
Între stat și privat, concurența loială este binevenită!
]]>
Publicat în 18. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
| Etichetat cu: școala privată, școala de stat, denigrarea muncii cadrului didactic din școala de stat, punerea în valoare a muncii dascălului de la școala privată în scop publicitar
Categorie: sistem de învăţământ
Într-o societate bazată pe consum precum este socieatea noastră, neaoș românească în context european, școala devine un ofertant de servicii ca oricare altul, într-un sistem educațional similar celui medical. Cum în medicină intervențiile medicale cu risc ridicat de eșec sunt realizate de instituțiile spitalicești de stat și cele cu risc mediu și scăzut sunt efectuate în mediul privat, astfel evitându-se orice orice risc financiar și de insucces, și în cazul sistemului educațional, școlile private etalează performanța în contextul în care ei au oportunitatea de a-și alege clientela...
Par cinic, dar acesta este adevărul după o analiză empirică sintetică, școala privată dorește a se impune folosind nu mijloacele performanței absolvenților ei ci strategii de marketing agresiv precum:
a) generalizarea incidentelelor din școlile publice de stat, prin victimizarea excesivă a celor prejudiciați;
b) selecția elevilor care să beneficieze de serviciile școlii private dintre cei interesați, ceea ce școala de stat nu își poate permite conform legii;
c) comunicarea asertiva față de beneficiari prin crearea sentimentului de plus valoare, prezetarea ofertei de servicii într-un mod persuasiv, conform așteptărilor potențialilor beneficiari;
d) minimalizarea eșecului performanței elevilor la evaluările naționale: cele mai multe instituții private sunt gradiniță și clasele primare (ai cărei beneficiari direcți fie nu se supun evaluărilor naționale, fie...), apoi licee și universități (cu câteva excepții notabile, reale fabrici de diplome și centre de tipărire și multiplicare de acte pentru emitere de documente școlare) ce se adresează beneficiarilor cu rezultatele școlare binecunoscute.
Legat de selecția resursei uman, instituțiile private de învățământ merg pe o adevărată dihotomie alegând:
a) profesorul vedetă, cu notorietate publică, cunoscut în comunitate, a cărui imagine este folosită pentru marketing comercial
b) profesori obedienți și servili capabili de orice compromiv în consens cu așteptările beneficiarilor indirecți (părinții, tutorii, reprezentanții legali) și ale patronului (în contextul maximizării profitului căci școala privată este un simplu SRL- și numic mai mult, orientat spre profit ca orice firmă)
Dacă la stat, munca cadrul didactic nu numai că este denigrată (chiar și public ministrul educației sau inspectorul școlar general, cu scop politic și în virtutea propagandei și demagiei, fără a se lua în calcul costurile sociale), în cazul școlii private munca dascălului este pusă în valoare cu scop publicitar. Mai mult, cadrul diactic de la stat este încărcat cu realizare de acte birocratice și activități conexe ce nu aduc plus valoare actului educațional în timp ce în sistemul privat întâietate are supravegherea beneficiarului direct și crearea sentimentului de fericire pe termen scurt.
Remunereația financiară oficială, la stat, se face în virtutea legii educației și legii unice a salarizări, dar drepturile salariale ale profesorilor de la stat sunt furate prin emiterea unor cadre legislative abuzive (cum este cazul calcului sporurilor de dirigienție: legea prevede că este 10% din salariul de bază, prin ordnanță, guvernul valoarea sa a fost calculată la nivelul salariului de baza din 2018), în mediul privat, de cele mai maulte ori, cadrele didactice primesc, oficial, salariul minim pe economie sau cu puțin peste salariul minim pe economie. Nu sunt probe juridice asupra plăților suplimentare, la negru, căci instituțiile statului cu atribuții în domeniu își indeplinesc deficitar atribuțiile.
Controlul calității actului educațional, atât la stat cât și la privat de face, în învățământul preuniversitar, de către ARACIP. Normal că în cazul instituțiilor școlare de stat, doar directorul și colectivul de cadre didactice are interes pentru obținerea unor calificative bune, la privat interesul este și al patronului, pentru aximizarea profitului. Mai mult, sunt multe instituții școlare private la limita legii sau, unele, chiar incalcă legea neavând acreditare/aviz...
Profesorul la stat muncește 8 ore, pe lângă norma didactică realizează activitățile prevăzute în legea educației, însă din resursele sale proprii căci instituțiile școlare în învățământul de stat nu au spații locative, logistica necesară și nici resurse materiale și informaționale pentru realizarea acelor activități. La privat, profesorul sta 8 ore la școală și acolo are tot ce îi trebuie.
Între stat și privat, concurența loială este binevenită!
]]>
Într-o societate contemporană bazată pe consumerism și retorica dialecticii materialiste, specifică capitalismului, instituția școlară a devenit, prin adaptarea sa la spațiul social cotidian din țara noastră, nu o instituție a competențelor și reperelor morale ci o construcție fizică și socială ce răspunde unor nevoi. Practic, școala, în România, nu mai reprezintă o școală (gândire, mișcare științifică, competențe, idealuri și valori), ci este pur și simplu o oarecare școală, clădirea și grupurile umane (reprezentate de elevi, părinți/tutori și cadrele didactice) care își desfășoară activitatea în acea clădire, învățând elementele de bază ale principalelor discipline... Avea ca finalitate dezvoltarea completă și echilibrată a personalității umane, integrarea socială și profesională a absolventului în câmpul muncii. Acum știe ce finalitate mai are? La nivel praxiologic, nu teoretic.
Retoric se întreabă mulți oameni care încă mai cred în valori sociale și argumente morale cum de s-a prăbușit școala românească, deși avea modele precum școala ardeleană, cea de la Brașov sau ”Junimea” de la Iași. Explicația este simplă: după perioada interbelică, s-a prăbușit acea o școală căci dascălii ei au fost intemnițați, retrogradați social prin înlăturarea lor de la catedră și reorientarea spre munci necalificate, sub demnitatea lor umană și pregătirea profesională, ori cenzurați și supuși autocenzurii prin frică și delațiune, sau s-au stins căci vrea-i vreme vremuiește... Școala românească s-a prăbușit din lipsă de continuitate... Dascălii nu au mai fost lăsați să creeze... dascăli. Nimic nu a mai rămas din acele școli căci, pur și simplu acesta este adevărul social, societatea nu a mai vrut.
În anii comunismului s-au construit oarecare școli, nu puține la număr, multe acolo unde era nevoie pentru pregătirea copiilor spre dezvoltare și integrarea în câmpul muncii, conform nevoilor regimului comunist,nicidecum în funcție de interesele economice ale oportuniștilor afaceriști sau nomenclatura de partid. Pentru aceasta s-au construit clădiri, s-a pregătit un corp profesoral IP3 și s-a realizat o bază materială. Ba mai mult, s-au construit strategii didactice la nivel de macropriectare și microproiectare pentru eificientizarea procesului didactic de predare-consolidare- evaluare bazate pe cercetare și studiu științific. Eficacitatea acelei școli comuniste a fost dată de faptul că a răspuns nevoilor societății, pe care le cunoștea.
În anii de tranziție, precum societatea și școala a fost rătăcită. Societatea nu știa ce vrea și școala livra conform reperelor sociale. Deși sunt multe încercări de reformare a școlii, de atunci și până acum reconstrucția unei școli reprezintă un eșec răsunător ca urmare a lipsei de predictibilitate din partea societății (societatea nu știe ce vrea de la absolventul studiilor școlare), a penuriei de cadre didactice resursă (cei cu vocație și aflați în pragul senectuții așteaptă pensionarea, supuși anatemei că sunt depășiți de vremuri, iar tinerii cu cele ma bune performanțe școlare la nivel universitar evită intrarea în sistemul de învățământul ca urmare a salarizării făcute în derâdere, examenelor naționale, similare rezidențiatului la medici și intrării în stagiatură la personalul din sistemul judiciar, extrem de riguroase și evaluărilor făcute cu cinism de personal de îndrumare și control, în cele mai multe cazuri, numiți politic și cu simple competențe conform așteptărilor partidului ce guvernează la nivel național și/sau local căci, să nu uităm, partidul e în toate). Mai mult, ce tânăr performant vine să se chinuie pentru 12-23 lei net/oră???
Dincolo de retorica discursivă bazată pe ipocrizenie socială și demagogie politică, acum, societatea vrea o oarecare școală, clădirea și grupurile umane care își desfășoară activitatea în acea clădire, învățând elementele de bază ale principalelor discipline, necunoscând finalitatea actului educațional, dincolo de disonanța dintre retorica discursivă și realitatea concretă. Ministerul educației și școala românească se supun exemplar ideologiei capitaliste prin care se cere profitabilitate maximă cu minim de investiții: inclusiv investiți in logistică, în pregătirea continuă a cadrelor didactice, în motivarea financiară netă (principala formă de motivare a resursei umane, indiscutabil, rămâne venitul obținut în urma unei munci, fie că vorbim de salariu sau alte venituri/facilități financiare conexe conexe) etc... Lipsa invetițiilor făcute de societate, în foarte multe cazuri, este suplinită de... cadrele didactic și părinți, nevoiți a achizționa... și... pentru a-și putea, efectuv, derula activitatea.
Acum, la momentul redactării prezentului material, școala se zbate pentru a-și defini o identitate, dar nu are cum să-și construiască o strategie la nivel de macroproiectare (nivel sistemic național) sau microproiectare din multiple cauze: nu-și cunoaște beneficiarii direcți (cercetare epistemologică, validă metodologic și cu reprezentativitate statistică asupra elevilor din România), nu cunoaște tabloul de expectanțe pe care societatea le are față de un absolvent al școlii, nu are reusurse (inclusiv umane, materiale, financiare și tehnologice) și prestigiu instituțional. Mai mult, personalul diactic din școala românească este tratat cu lipsă de respect, supus oprobiului public prin generalizarea gratuită a unor incidente particulare, munca dascălului este desconsiderată, salarizarea se face în derâdere, evaluarea se face cu cinism, în funcție de interese dar nu ale elevilor, resursele materiale și tehnologice sunt achiziționate, de multe ori, prin efortul cadrelor didactice și...
TOTUȘI, pentru construcția unei școli plecăm de la premiza că ”Nu zidurile fac o școală ci spiritul care domnește într-ânsa” (Regele Ferdinand I). Consider că aceasta ar trebui să fie temelia construcției unei școli, fie că vorbim de... celebra grădiniță cu predare înlimba germană din buricul Cimișoarei sau liceul tehnologic de la Halânga, cu promovabilitate O la B.A.C. Construcția unei școli nu se face prin interesele economice ale nomenclaturii de partid și afaceri bazate pe oportunitatea profitului imadiat prin construire de clădiri! Normal că este nevoie de spații locative, dar precum Biserica în Creștinism nu este clădirea ci adunarea de enoriași ce vin la Sfânta Slujbă, așa și o școală nu este clădirea ci grupul de elevi ce vin a învăța gândire, competențe, idealuri și valori, în centrul cărora se află un dascăl. Construcția unei școli de bazează pe un spirit, pe acea cultură organizaținală cum le place celor din managementul educațional a spune. Construcția unei școli se face cu dascăli de elită și lideri înăscuți nu numiți politic, sprijiniți, ajutați, nicidecum denigrați, umiliți și supuși evaluărilor făcute de semianalfabeți cu diplome obținute la diverse universități din... pusta Banatului sau ciulinii Baraganului, sau, mai nou, pur și simplu tipărite la propria imprimantă și nimic mai mult,prin reproducerea unor acte de studiu. Nu generealizăm gratuit, dar asidua muncă a unor jurnaliști de elită au aduc în fața opiniei publice astfel de exemple. Ba chiar le-au dovedit în jurtiție!
Construcția unei școli se face zi de zi, prin sentimentul de apartenență al fiecărui membru al acelei școli: elev, cadru didactic și părinte/tutore. Căci omul sfințelte locul. Construcția unei școli se face prin temeinic prestigiu și asiduă muncă, nicidecum prin oportunismul vremelnic al celor ce fură munca celor ce au fost într-o școală să trudească. Niciodată, un sentimen de apartență nu poate fi construit în sufletul unei dascăl, al unui copil sau al unui părinte/tutore de către un director, un inspector sau orice alt personal cu rol de îndrumare și control care... Sentimentul de aparteneță poate fi cladit exclusiv de un lider care știe să pună în valoare competențele fiecărui membru al comunității școlare, care identifică pericolele pentru a le evita și valorifică oportunitățile oferite de diferite contexte.
Reținem că un om cu slabe repre morale, va alege un om șubred pentru a-l putea conduce, supune, vulnerabiliza. Și în România, cum nu avem lideri politici puternici, cu prestigiu social și valori morale prosociale, normal că nici puternici membri ai personalului de îndrumare și control în învățământ nu putem avea- atât timp cât aceștia nu sunt lideri: nu își asumă responsabilități, evită situațiile de dezbatere, minimalizează disfuncționalitățile din sistem până la prăbușirea sistemului... sistemului educațional din România! Nu generalizăm, mai sunt și excepții. Mai sunt... Construcția unei școli se face cu lideri puternici, oameni de alesă ținută culturală, devotați și cu temeinică pregătire profesională, prin sentimentul de apartenență, capabili să delibereze, să decidă și să-și asume. Nicidecum prin ziduri căci elevii nu învață între ziduri ci alături de un dascăli!
]]>
Publicat în 16. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
| Etichetat cu: ziduri și valori, școală
Categorie: sistem de învăţământ
Într-o societate contemporană bazată pe consumerism și retorica dialecticii materialiste, specifică capitalismului, instituția școlară a devenit, prin adaptarea sa la spațiul social cotidian din țara noastră, nu o instituție a competențelor și reperelor morale ci o construcție fizică și socială ce răspunde unor nevoi. Practic, școala, în România, nu mai reprezintă o școală (gândire, mișcare științifică, competențe, idealuri și valori), ci este pur și simplu o oarecare școală, clădirea și grupurile umane (reprezentate de elevi, părinți/tutori și cadrele didactice) care își desfășoară activitatea în acea clădire, învățând elementele de bază ale principalelor discipline... Avea ca finalitate dezvoltarea completă și echilibrată a personalității umane, integrarea socială și profesională a absolventului în câmpul muncii. Acum știe ce finalitate mai are? La nivel praxiologic, nu teoretic.
Retoric se întreabă mulți oameni care încă mai cred în valori sociale și argumente morale cum de s-a prăbușit școala românească, deși avea modele precum școala ardeleană, cea de la Brașov sau ”Junimea” de la Iași. Explicația este simplă: după perioada interbelică, s-a prăbușit acea o școală căci dascălii ei au fost intemnițați, retrogradați social prin înlăturarea lor de la catedră și reorientarea spre munci necalificate, sub demnitatea lor umană și pregătirea profesională, ori cenzurați și supuși autocenzurii prin frică și delațiune, sau s-au stins căci vrea-i vreme vremuiește... Școala românească s-a prăbușit din lipsă de continuitate... Dascălii nu au mai fost lăsați să creeze... dascăli. Nimic nu a mai rămas din acele școli căci, pur și simplu acesta este adevărul social, societatea nu a mai vrut.
În anii comunismului s-au construit oarecare școli, nu puține la număr, multe acolo unde era nevoie pentru pregătirea copiilor spre dezvoltare și integrarea în câmpul muncii, conform nevoilor regimului comunist,nicidecum în funcție de interesele economice ale oportuniștilor afaceriști sau nomenclatura de partid. Pentru aceasta s-au construit clădiri, s-a pregătit un corp profesoral IP3 și s-a realizat o bază materială. Ba mai mult, s-au construit strategii didactice la nivel de macropriectare și microproiectare pentru eificientizarea procesului didactic de predare-consolidare- evaluare bazate pe cercetare și studiu științific. Eficacitatea acelei școli comuniste a fost dată de faptul că a răspuns nevoilor societății, pe care le cunoștea.
În anii de tranziție, precum societatea și școala a fost rătăcită. Societatea nu știa ce vrea și școala livra conform reperelor sociale. Deși sunt multe încercări de reformare a școlii, de atunci și până acum reconstrucția unei școli reprezintă un eșec răsunător ca urmare a lipsei de predictibilitate din partea societății (societatea nu știe ce vrea de la absolventul studiilor școlare), a penuriei de cadre didactice resursă (cei cu vocație și aflați în pragul senectuții așteaptă pensionarea, supuși anatemei că sunt depășiți de vremuri, iar tinerii cu cele ma bune performanțe școlare la nivel universitar evită intrarea în sistemul de învățământul ca urmare a salarizării făcute în derâdere, examenelor naționale, similare rezidențiatului la medici și intrării în stagiatură la personalul din sistemul judiciar, extrem de riguroase și evaluărilor făcute cu cinism de personal de îndrumare și control, în cele mai multe cazuri, numiți politic și cu simple competențe conform așteptărilor partidului ce guvernează la nivel național și/sau local căci, să nu uităm, partidul e în toate). Mai mult, ce tânăr performant vine să se chinuie pentru 12-23 lei net/oră???
Dincolo de retorica discursivă bazată pe ipocrizenie socială și demagogie politică, acum, societatea vrea o oarecare școală, clădirea și grupurile umane care își desfășoară activitatea în acea clădire, învățând elementele de bază ale principalelor discipline, necunoscând finalitatea actului educațional, dincolo de disonanța dintre retorica discursivă și realitatea concretă. Ministerul educației și școala românească se supun exemplar ideologiei capitaliste prin care se cere profitabilitate maximă cu minim de investiții: inclusiv investiți in logistică, în pregătirea continuă a cadrelor didactice, în motivarea financiară netă (principala formă de motivare a resursei umane, indiscutabil, rămâne venitul obținut în urma unei munci, fie că vorbim de salariu sau alte venituri/facilități financiare conexe conexe) etc... Lipsa invetițiilor făcute de societate, în foarte multe cazuri, este suplinită de... cadrele didactic și părinți, nevoiți a achizționa... și... pentru a-și putea, efectuv, derula activitatea.
Acum, la momentul redactării prezentului material, școala se zbate pentru a-și defini o identitate, dar nu are cum să-și construiască o strategie la nivel de macroproiectare (nivel sistemic național) sau microproiectare din multiple cauze: nu-și cunoaște beneficiarii direcți (cercetare epistemologică, validă metodologic și cu reprezentativitate statistică asupra elevilor din România), nu cunoaște tabloul de expectanțe pe care societatea le are față de un absolvent al școlii, nu are reusurse (inclusiv umane, materiale, financiare și tehnologice) și prestigiu instituțional. Mai mult, personalul diactic din școala românească este tratat cu lipsă de respect, supus oprobiului public prin generalizarea gratuită a unor incidente particulare, munca dascălului este desconsiderată, salarizarea se face în derâdere, evaluarea se face cu cinism, în funcție de interese dar nu ale elevilor, resursele materiale și tehnologice sunt achiziționate, de multe ori, prin efortul cadrelor didactice și...
TOTUȘI, pentru construcția unei școli plecăm de la premiza că ”Nu zidurile fac o școală ci spiritul care domnește într-ânsa” (Regele Ferdinand I). Consider că aceasta ar trebui să fie temelia construcției unei școli, fie că vorbim de... celebra grădiniță cu predare înlimba germană din buricul Cimișoarei sau liceul tehnologic de la Halânga, cu promovabilitate O la B.A.C. Construcția unei școli nu se face prin interesele economice ale nomenclaturii de partid și afaceri bazate pe oportunitatea profitului imadiat prin construire de clădiri! Normal că este nevoie de spații locative, dar precum Biserica în Creștinism nu este clădirea ci adunarea de enoriași ce vin la Sfânta Slujbă, așa și o școală nu este clădirea ci grupul de elevi ce vin a învăța gândire, competențe, idealuri și valori, în centrul cărora se află un dascăl. Construcția unei școli de bazează pe un spirit, pe acea cultură organizaținală cum le place celor din managementul educațional a spune. Construcția unei școli se face cu dascăli de elită și lideri înăscuți nu numiți politic, sprijiniți, ajutați, nicidecum denigrați, umiliți și supuși evaluărilor făcute de semianalfabeți cu diplome obținute la diverse universități din... pusta Banatului sau ciulinii Baraganului, sau, mai nou, pur și simplu tipărite la propria imprimantă și nimic mai mult,prin reproducerea unor acte de studiu. Nu generealizăm gratuit, dar asidua muncă a unor jurnaliști de elită au aduc în fața opiniei publice astfel de exemple. Ba chiar le-au dovedit în jurtiție!
Construcția unei școli se face zi de zi, prin sentimentul de apartenență al fiecărui membru al acelei școli: elev, cadru didactic și părinte/tutore. Căci omul sfințelte locul. Construcția unei școli se face prin temeinic prestigiu și asiduă muncă, nicidecum prin oportunismul vremelnic al celor ce fură munca celor ce au fost într-o școală să trudească. Niciodată, un sentimen de apartență nu poate fi construit în sufletul unei dascăl, al unui copil sau al unui părinte/tutore de către un director, un inspector sau orice alt personal cu rol de îndrumare și control care... Sentimentul de aparteneță poate fi cladit exclusiv de un lider care știe să pună în valoare competențele fiecărui membru al comunității școlare, care identifică pericolele pentru a le evita și valorifică oportunitățile oferite de diferite contexte.
Reținem că un om cu slabe repre morale, va alege un om șubred pentru a-l putea conduce, supune, vulnerabiliza. Și în România, cum nu avem lideri politici puternici, cu prestigiu social și valori morale prosociale, normal că nici puternici membri ai personalului de îndrumare și control în învățământ nu putem avea- atât timp cât aceștia nu sunt lideri: nu își asumă responsabilități, evită situațiile de dezbatere, minimalizează disfuncționalitățile din sistem până la prăbușirea sistemului... sistemului educațional din România! Nu generalizăm, mai sunt și excepții. Mai sunt... Construcția unei școli se face cu lideri puternici, oameni de alesă ținută culturală, devotați și cu temeinică pregătire profesională, prin sentimentul de apartenență, capabili să delibereze, să decidă și să-și asume. Nicidecum prin ziduri căci elevii nu învață între ziduri ci alături de un dascăli!
]]>
Într-o societate contemporană bazată pe consumerism și retorica dialecticii materialiste, specifică capitalismului, instituția școlară a devenit, prin adaptarea sa la spațiul social cotidian din țara noastră, nu o instituție a competențelor și reperelor morale ci o construcție fizică și socială ce răspunde unor nevoi. Practic, școala, în România, nu mai reprezintă o școală (gândire, mișcare științifică, competențe, idealuri și valori), ci este pur și simplu o oarecare școală, clădirea și grupurile umane (reprezentate de elevi, părinți/tutori și cadrele didactice) care își desfășoară activitatea în acea clădire, învățând elementele de bază ale principalelor discipline... Avea ca finalitate dezvoltarea completă și echilibrată a personalității umane, integrarea socială și profesională a absolventului în câmpul muncii. Acum știe ce finalitate mai are? La nivel praxiologic, nu teoretic.
Retoric se întreabă mulți oameni care încă mai cred în valori sociale și argumente morale cum de s-a prăbușit școala românească, deși avea modele precum școala ardeleană, cea de la Brașov sau ”Junimea” de la Iași. Explicația este simplă: după perioada interbelică, s-a prăbușit acea o școală căci dascălii ei au fost intemnițați, retrogradați social prin înlăturarea lor de la catedră și reorientarea spre munci necalificate, sub demnitatea lor umană și pregătirea profesională, ori cenzurați și supuși autocenzurii prin frică și delațiune, sau s-au stins căci vrea-i vreme vremuiește... Școala românească s-a prăbușit din lipsă de continuitate... Dascălii nu au mai fost lăsați să creeze... dascăli. Nimic nu a mai rămas din acele școli căci, pur și simplu acesta este adevărul social, societatea nu a mai vrut.
În anii comunismului s-au construit oarecare școli, nu puține la număr, multe acolo unde era nevoie pentru pregătirea copiilor spre dezvoltare și integrarea în câmpul muncii, conform nevoilor regimului comunist,nicidecum în funcție de interesele economice ale oportuniștilor afaceriști sau nomenclatura de partid. Pentru aceasta s-au construit clădiri, s-a pregătit un corp profesoral IP3 și s-a realizat o bază materială. Ba mai mult, s-au construit strategii didactice la nivel de macropriectare și microproiectare pentru eificientizarea procesului didactic de predare-consolidare- evaluare bazate pe cercetare și studiu științific. Eficacitatea acelei școli comuniste a fost dată de faptul că a răspuns nevoilor societății, pe care le cunoștea.
În anii de tranziție, precum societatea și școala a fost rătăcită. Societatea nu știa ce vrea și școala livra conform reperelor sociale. Deși sunt multe încercări de reformare a școlii, de atunci și până acum reconstrucția unei școli reprezintă un eșec răsunător ca urmare a lipsei de predictibilitate din partea societății (societatea nu știe ce vrea de la absolventul studiilor școlare), a penuriei de cadre didactice resursă (cei cu vocație și aflați în pragul senectuții așteaptă pensionarea, supuși anatemei că sunt depășiți de vremuri, iar tinerii cu cele ma bune performanțe școlare la nivel universitar evită intrarea în sistemul de învățământul ca urmare a salarizării făcute în derâdere, examenelor naționale, similare rezidențiatului la medici și intrării în stagiatură la personalul din sistemul judiciar, extrem de riguroase și evaluărilor făcute cu cinism de personal de îndrumare și control, în cele mai multe cazuri, numiți politic și cu simple competențe conform așteptărilor partidului ce guvernează la nivel național și/sau local căci, să nu uităm, partidul e în toate). Mai mult, ce tânăr performant vine să se chinuie pentru 12-23 lei net/oră???
Dincolo de retorica discursivă bazată pe ipocrizenie socială și demagogie politică, acum, societatea vrea o oarecare școală, clădirea și grupurile umane care își desfășoară activitatea în acea clădire, învățând elementele de bază ale principalelor discipline, necunoscând finalitatea actului educațional, dincolo de disonanța dintre retorica discursivă și realitatea concretă. Ministerul educației și școala românească se supun exemplar ideologiei capitaliste prin care se cere profitabilitate maximă cu minim de investiții: inclusiv investiți in logistică, în pregătirea continuă a cadrelor didactice, în motivarea financiară netă (principala formă de motivare a resursei umane, indiscutabil, rămâne venitul obținut în urma unei munci, fie că vorbim de salariu sau alte venituri/facilități financiare conexe conexe) etc... Lipsa invetițiilor făcute de societate, în foarte multe cazuri, este suplinită de... cadrele didactic și părinți, nevoiți a achizționa... și... pentru a-și putea, efectuv, derula activitatea.
Acum, la momentul redactării prezentului material, școala se zbate pentru a-și defini o identitate, dar nu are cum să-și construiască o strategie la nivel de macroproiectare (nivel sistemic național) sau microproiectare din multiple cauze: nu-și cunoaște beneficiarii direcți (cercetare epistemologică, validă metodologic și cu reprezentativitate statistică asupra elevilor din România), nu cunoaște tabloul de expectanțe pe care societatea le are față de un absolvent al școlii, nu are reusurse (inclusiv umane, materiale, financiare și tehnologice) și prestigiu instituțional. Mai mult, personalul diactic din școala românească este tratat cu lipsă de respect, supus oprobiului public prin generalizarea gratuită a unor incidente particulare, munca dascălului este desconsiderată, salarizarea se face în derâdere, evaluarea se face cu cinism, în funcție de interese dar nu ale elevilor, resursele materiale și tehnologice sunt achiziționate, de multe ori, prin efortul cadrelor didactice și...
TOTUȘI, pentru construcția unei școli plecăm de la premiza că ”Nu zidurile fac o școală ci spiritul care domnește într-ânsa” (Regele Ferdinand I). Consider că aceasta ar trebui să fie temelia construcției unei școli, fie că vorbim de... celebra grădiniță cu predare înlimba germană din buricul Cimișoarei sau liceul tehnologic de la Halânga, cu promovabilitate O la B.A.C. Construcția unei școli nu se face prin interesele economice ale nomenclaturii de partid și afaceri bazate pe oportunitatea profitului imadiat prin construire de clădiri! Normal că este nevoie de spații locative, dar precum Biserica în Creștinism nu este clădirea ci adunarea de enoriași ce vin la Sfânta Slujbă, așa și o școală nu este clădirea ci grupul de elevi ce vin a învăța gândire, competențe, idealuri și valori, în centrul cărora se află un dascăl. Construcția unei școli de bazează pe un spirit, pe acea cultură organizaținală cum le place celor din managementul educațional a spune. Construcția unei școli se face cu dascăli de elită și lideri înăscuți nu numiți politic, sprijiniți, ajutați, nicidecum denigrați, umiliți și supuși evaluărilor făcute de semianalfabeți cu diplome obținute la diverse universități din... pusta Banatului sau ciulinii Baraganului, sau, mai nou, pur și simplu tipărite la propria imprimantă și nimic mai mult,prin reproducerea unor acte de studiu. Nu generealizăm gratuit, dar asidua muncă a unor jurnaliști de elită au aduc în fața opiniei publice astfel de exemple. Ba chiar le-au dovedit în jurtiție!
Construcția unei școli se face zi de zi, prin sentimentul de apartenență al fiecărui membru al acelei școli: elev, cadru didactic și părinte/tutore. Căci omul sfințelte locul. Construcția unei școli se face prin temeinic prestigiu și asiduă muncă, nicidecum prin oportunismul vremelnic al celor ce fură munca celor ce au fost într-o școală să trudească. Niciodată, un sentimen de apartență nu poate fi construit în sufletul unei dascăl, al unui copil sau al unui părinte/tutore de către un director, un inspector sau orice alt personal cu rol de îndrumare și control care... Sentimentul de aparteneță poate fi cladit exclusiv de un lider care știe să pună în valoare competențele fiecărui membru al comunității școlare, care identifică pericolele pentru a le evita și valorifică oportunitățile oferite de diferite contexte.
Reținem că un om cu slabe repre morale, va alege un om șubred pentru a-l putea conduce, supune, vulnerabiliza. Și în România, cum nu avem lideri politici puternici, cu prestigiu social și valori morale prosociale, normal că nici puternici membri ai personalului de îndrumare și control în învățământ nu putem avea- atât timp cât aceștia nu sunt lideri: nu își asumă responsabilități, evită situațiile de dezbatere, minimalizează disfuncționalitățile din sistem până la prăbușirea sistemului... sistemului educațional din România! Nu generalizăm, mai sunt și excepții. Mai sunt... Construcția unei școli se face cu lideri puternici, oameni de alesă ținută culturală, devotați și cu temeinică pregătire profesională, prin sentimentul de apartenență, capabili să delibereze, să decidă și să-și asume. Nicidecum prin ziduri căci elevii nu învață între ziduri ci alături de un dascăli!
]]>
Publicat în 16. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
| Etichetat cu: ziduri și valori, școală
Categorie: sistem de învăţământ
Într-o societate contemporană bazată pe consumerism și retorica dialecticii materialiste, specifică capitalismului, instituția școlară a devenit, prin adaptarea sa la spațiul social cotidian din țara noastră, nu o instituție a competențelor și reperelor morale ci o construcție fizică și socială ce răspunde unor nevoi. Practic, școala, în România, nu mai reprezintă o școală (gândire, mișcare științifică, competențe, idealuri și valori), ci este pur și simplu o oarecare școală, clădirea și grupurile umane (reprezentate de elevi, părinți/tutori și cadrele didactice) care își desfășoară activitatea în acea clădire, învățând elementele de bază ale principalelor discipline... Avea ca finalitate dezvoltarea completă și echilibrată a personalității umane, integrarea socială și profesională a absolventului în câmpul muncii. Acum știe ce finalitate mai are? La nivel praxiologic, nu teoretic.
Retoric se întreabă mulți oameni care încă mai cred în valori sociale și argumente morale cum de s-a prăbușit școala românească, deși avea modele precum școala ardeleană, cea de la Brașov sau ”Junimea” de la Iași. Explicația este simplă: după perioada interbelică, s-a prăbușit acea o școală căci dascălii ei au fost intemnițați, retrogradați social prin înlăturarea lor de la catedră și reorientarea spre munci necalificate, sub demnitatea lor umană și pregătirea profesională, ori cenzurați și supuși autocenzurii prin frică și delațiune, sau s-au stins căci vrea-i vreme vremuiește... Școala românească s-a prăbușit din lipsă de continuitate... Dascălii nu au mai fost lăsați să creeze... dascăli. Nimic nu a mai rămas din acele școli căci, pur și simplu acesta este adevărul social, societatea nu a mai vrut.
În anii comunismului s-au construit oarecare școli, nu puține la număr, multe acolo unde era nevoie pentru pregătirea copiilor spre dezvoltare și integrarea în câmpul muncii, conform nevoilor regimului comunist,nicidecum în funcție de interesele economice ale oportuniștilor afaceriști sau nomenclatura de partid. Pentru aceasta s-au construit clădiri, s-a pregătit un corp profesoral IP3 și s-a realizat o bază materială. Ba mai mult, s-au construit strategii didactice la nivel de macropriectare și microproiectare pentru eificientizarea procesului didactic de predare-consolidare- evaluare bazate pe cercetare și studiu științific. Eficacitatea acelei școli comuniste a fost dată de faptul că a răspuns nevoilor societății, pe care le cunoștea.
În anii de tranziție, precum societatea și școala a fost rătăcită. Societatea nu știa ce vrea și școala livra conform reperelor sociale. Deși sunt multe încercări de reformare a școlii, de atunci și până acum reconstrucția unei școli reprezintă un eșec răsunător ca urmare a lipsei de predictibilitate din partea societății (societatea nu știe ce vrea de la absolventul studiilor școlare), a penuriei de cadre didactice resursă (cei cu vocație și aflați în pragul senectuții așteaptă pensionarea, supuși anatemei că sunt depășiți de vremuri, iar tinerii cu cele ma bune performanțe școlare la nivel universitar evită intrarea în sistemul de învățământul ca urmare a salarizării făcute în derâdere, examenelor naționale, similare rezidențiatului la medici și intrării în stagiatură la personalul din sistemul judiciar, extrem de riguroase și evaluărilor făcute cu cinism de personal de îndrumare și control, în cele mai multe cazuri, numiți politic și cu simple competențe conform așteptărilor partidului ce guvernează la nivel național și/sau local căci, să nu uităm, partidul e în toate). Mai mult, ce tânăr performant vine să se chinuie pentru 12-23 lei net/oră???
Dincolo de retorica discursivă bazată pe ipocrizenie socială și demagogie politică, acum, societatea vrea o oarecare școală, clădirea și grupurile umane care își desfășoară activitatea în acea clădire, învățând elementele de bază ale principalelor discipline, necunoscând finalitatea actului educațional, dincolo de disonanța dintre retorica discursivă și realitatea concretă. Ministerul educației și școala românească se supun exemplar ideologiei capitaliste prin care se cere profitabilitate maximă cu minim de investiții: inclusiv investiți in logistică, în pregătirea continuă a cadrelor didactice, în motivarea financiară netă (principala formă de motivare a resursei umane, indiscutabil, rămâne venitul obținut în urma unei munci, fie că vorbim de salariu sau alte venituri/facilități financiare conexe conexe) etc... Lipsa invetițiilor făcute de societate, în foarte multe cazuri, este suplinită de... cadrele didactic și părinți, nevoiți a achizționa... și... pentru a-și putea, efectuv, derula activitatea.
Acum, la momentul redactării prezentului material, școala se zbate pentru a-și defini o identitate, dar nu are cum să-și construiască o strategie la nivel de macroproiectare (nivel sistemic național) sau microproiectare din multiple cauze: nu-și cunoaște beneficiarii direcți (cercetare epistemologică, validă metodologic și cu reprezentativitate statistică asupra elevilor din România), nu cunoaște tabloul de expectanțe pe care societatea le are față de un absolvent al școlii, nu are reusurse (inclusiv umane, materiale, financiare și tehnologice) și prestigiu instituțional. Mai mult, personalul diactic din școala românească este tratat cu lipsă de respect, supus oprobiului public prin generalizarea gratuită a unor incidente particulare, munca dascălului este desconsiderată, salarizarea se face în derâdere, evaluarea se face cu cinism, în funcție de interese dar nu ale elevilor, resursele materiale și tehnologice sunt achiziționate, de multe ori, prin efortul cadrelor didactice și...
TOTUȘI, pentru construcția unei școli plecăm de la premiza că ”Nu zidurile fac o școală ci spiritul care domnește într-ânsa” (Regele Ferdinand I). Consider că aceasta ar trebui să fie temelia construcției unei școli, fie că vorbim de... celebra grădiniță cu predare înlimba germană din buricul Cimișoarei sau liceul tehnologic de la Halânga, cu promovabilitate O la B.A.C. Construcția unei școli nu se face prin interesele economice ale nomenclaturii de partid și afaceri bazate pe oportunitatea profitului imadiat prin construire de clădiri! Normal că este nevoie de spații locative, dar precum Biserica în Creștinism nu este clădirea ci adunarea de enoriași ce vin la Sfânta Slujbă, așa și o școală nu este clădirea ci grupul de elevi ce vin a învăța gândire, competențe, idealuri și valori, în centrul cărora se află un dascăl. Construcția unei școli de bazează pe un spirit, pe acea cultură organizaținală cum le place celor din managementul educațional a spune. Construcția unei școli se face cu dascăli de elită și lideri înăscuți nu numiți politic, sprijiniți, ajutați, nicidecum denigrați, umiliți și supuși evaluărilor făcute de semianalfabeți cu diplome obținute la diverse universități din... pusta Banatului sau ciulinii Baraganului, sau, mai nou, pur și simplu tipărite la propria imprimantă și nimic mai mult,prin reproducerea unor acte de studiu. Nu generealizăm gratuit, dar asidua muncă a unor jurnaliști de elită au aduc în fața opiniei publice astfel de exemple. Ba chiar le-au dovedit în jurtiție!
Construcția unei școli se face zi de zi, prin sentimentul de apartenență al fiecărui membru al acelei școli: elev, cadru didactic și părinte/tutore. Căci omul sfințelte locul. Construcția unei școli se face prin temeinic prestigiu și asiduă muncă, nicidecum prin oportunismul vremelnic al celor ce fură munca celor ce au fost într-o școală să trudească. Niciodată, un sentimen de apartență nu poate fi construit în sufletul unei dascăl, al unui copil sau al unui părinte/tutore de către un director, un inspector sau orice alt personal cu rol de îndrumare și control care... Sentimentul de aparteneță poate fi cladit exclusiv de un lider care știe să pună în valoare competențele fiecărui membru al comunității școlare, care identifică pericolele pentru a le evita și valorifică oportunitățile oferite de diferite contexte.
Reținem că un om cu slabe repre morale, va alege un om șubred pentru a-l putea conduce, supune, vulnerabiliza. Și în România, cum nu avem lideri politici puternici, cu prestigiu social și valori morale prosociale, normal că nici puternici membri ai personalului de îndrumare și control în învățământ nu putem avea- atât timp cât aceștia nu sunt lideri: nu își asumă responsabilități, evită situațiile de dezbatere, minimalizează disfuncționalitățile din sistem până la prăbușirea sistemului... sistemului educațional din România! Nu generalizăm, mai sunt și excepții. Mai sunt... Construcția unei școli se face cu lideri puternici, oameni de alesă ținută culturală, devotați și cu temeinică pregătire profesională, prin sentimentul de apartenență, capabili să delibereze, să decidă și să-și asume. Nicidecum prin ziduri căci elevii nu învață între ziduri ci alături de un dascăli!
]]>
Relația dintre actorii sociali participanți la procesul didactic a devenit excesiv de teoretizată și complex operaționalizată de către științele din domeniul educației, în primul rând, pentru că mediul universitar și cel cu atribuții de cercetare nu realizază cercetări în domeniul științelor educație valid metodologic și cu reprezentativitate științifică. Acest fapt implică dezinteresul și imcompetența celor din domeniu, cu implicații nefeaste grave asupra activității profesorilor. Acest fap a dus la lipsa unor strategii didactice universal valabile, etalonate pentru populația de elevi din România. În al doilea rând, pentru a compensa acest neajuns, cadrele didactice din mediul preuniversitar au realizat diferite strategii la nivelul simțului comun, așa cum au putut ele, în baza experienței de la catedră. Unele au ajuns la succes, altele nu. În această ipostază sunt și eu, acela de acționa la nivel empiric ca urmare a lipsei de cercetare și rezultate valid metodologic, reprezentativ statistic, cu aplicabilitate în mediul educațional românesc. Nivelul epistemologic, specific unor țări care tratează cu respect, responsabilitate și recunoștință sistemul educațional național, nu este atins de noi în România, dar invocat cu tupeu de personalul de îndrumare și control și ministerul de resort; nu mai vorbim de perfecționarea continuă a cadrelor didactic care se face după cursuri plagiate, compilate, traduceri și texte științifice sau pseudoștiințifice cu informații fără aplicabilitate în România. Aceasta este principala cauză pentru care România nici nu poate implementa proiecte europene de anvergură: nu-și cunoaște beneficiarii, cadrele didactice și părinții/tutorii și lucrează după elevul tipologie, profesorul portret...
RESPECTUL este o atitudine de stimă și un sentiment de considerație și prețuire. Față de cine? Atât a cadrului didactic față de elev, atât a elevului față de tutore/reprezentant legal, atât a elevului față de cadrul didactic și, în primul rând, a elevului față de cadrul didactic! Mai mult, respectul incubă ”a nu lăsa pe cineva să devină familiar”! Acest ultim fapt implică un comportament NONfamiliar, în care elevul este elev, cadrul didactic este cadru didactic și părintele/tutorele este părinte/tutore. Este de netăgăduit să nu adaptăm comportamentul în raport cu contextul educațional: comportamentul didactic al profesorului pentru învățământul primar și premprimat este bazat pe respect, dar are o importantă compoenetă de afectivitate față de copil, mult mai pregnantă decât un cadru didactic ce își desfășoară activitatea la învățămntul secundar superior (liceal).
RESPONSABILITATEA este o atitudine conștinetă și asumată de a efectua un lucru și de a răspunde pentru îndeplinirea fatului asumat la cel mai înalt nivel posibil, în funcție de potențialul fiecăruia. Astfel, atutidine conștientă este apanajul activității cadrului didactic (care proiectează activitatea didatică, concepe și realizează materiale didactice de lucru cu elevii, implementează activitatea didactică și își evaluează activitatea realizată inclusiv prin procesul de feed back- componentă finală foarte importantă a microproiectării didactice pentru fiecare lecție). Astfel, atutidine conștientă este apanajul activității elevului care este prezent fizic și intelectualal în procesul de predare (când se predă la clasă), în procesul de consolidare a competențelor predate (când se realizează exerciții aplicative în clasă, când ăși realizează temele și sarcinile de lucru individuale de la clasă sau de acasă și realizează procesul de memorare a achizițiilor: învață lecțiile) și, nu în ultimul rând, în procesul de evaluare a competențelor predate (fie prin chestionarea orală, realizată de cadrul didactic sau prin evaluare scrisă ori practică). Astfel, atutidine conștientă este apanajul activității părintelui/tutorelui care ia act de informațiile funizare de cadrul didactic, demarează cu seriozitate demersul ameliorativ al comportamentului propriului copil și asugură resursele (nu numai materiale, logistice și financiare) pentru buna derulare a procesului educațional, conform legislației. Responsabilitatea aparține fiecăruia și este principala armă impotriva superficialității, furtului (copiat, plagiat, etc)...
Să nu uităm de RECUNOȘTINȚĂ- o obligație morală față de un binefăcător. Reținem că dacă este o obligație morală, aceasta se referă la moralitate și nu are niciun fel de implicații materiale sau financiare. Recunoștința cadrului didactic față de elev este o formă de apreciere, de încredre și iubire. Da, sunt recunoscător fiecărui elev al meu, chiar dacă are cerințe educaționale speciale, pentru timpul care mi l-a acordat din viața lui (o resursă limitată, dar nu se regenerează), îi sunt recunoscător că a avut încredre în mine pentru a realiza activitățile didactice ce le-am propus. Da, sunt recunoscător fiecărui părinte/tutore pentru încrederea pe care a avut-o în mine pentru a ameliora suferința copilului lui, întărzierile curriculare și tulburările instrumentale în cazul meu dar și pentru efortul de a-l aduce la școală, de a-l pregăti pentru școală. Recunoștința trebuie să fie biunivocă, adică venită și din partea elevului și a părinților/tutorilor. În unele cazuri este, în altele nu, pentru că... lui i se cuvine... SIncer, nu este cazul meu, dar am vazăt numeroase cazuri de elevi și părinți/tutori care au dovedit acte comportamentale lipsite de orice formă de recunoștință față de cadrul didactic.
În concluzie, RESPECTUL, RESPONSABILITATEA și RECUNOȘTINȚA ne fac mai buni, mai umani, mai profesioniști, conducându-ne pe drumul deveniri noaste umane.
]]>
Publicat în 15. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
| Etichetat cu: recunoștință, responsabilitate, respect, părinte, elev, relația profesor
Categorie: sistem de învăţământ
Relația dintre actorii sociali participanți la procesul didactic a devenit excesiv de teoretizată și complex operaționalizată de către științele din domeniul educației, în primul rând, pentru că mediul universitar și cel cu atribuții de cercetare nu realizază cercetări în domeniul științelor educație valid metodologic și cu reprezentativitate științifică. Acest fapt implică dezinteresul și imcompetența celor din domeniu, cu implicații nefeaste grave asupra activității profesorilor. Acest fap a dus la lipsa unor strategii didactice universal valabile, etalonate pentru populația de elevi din România. În al doilea rând, pentru a compensa acest neajuns, cadrele didactice din mediul preuniversitar au realizat diferite strategii la nivelul simțului comun, așa cum au putut ele, în baza experienței de la catedră. Unele au ajuns la succes, altele nu. În această ipostază sunt și eu, acela de acționa la nivel empiric ca urmare a lipsei de cercetare și rezultate valid metodologic, reprezentativ statistic, cu aplicabilitate în mediul educațional românesc. Nivelul epistemologic, specific unor țări care tratează cu respect, responsabilitate și recunoștință sistemul educațional național, nu este atins de noi în România, dar invocat cu tupeu de personalul de îndrumare și control și ministerul de resort; nu mai vorbim de perfecționarea continuă a cadrelor didactic care se face după cursuri plagiate, compilate, traduceri și texte științifice sau pseudoștiințifice cu informații fără aplicabilitate în România. Aceasta este principala cauză pentru care România nici nu poate implementa proiecte europene de anvergură: nu-și cunoaște beneficiarii, cadrele didactice și părinții/tutorii și lucrează după elevul tipologie, profesorul portret...
RESPECTUL este o atitudine de stimă și un sentiment de considerație și prețuire. Față de cine? Atât a cadrului didactic față de elev, atât a elevului față de tutore/reprezentant legal, atât a elevului față de cadrul didactic și, în primul rând, a elevului față de cadrul didactic! Mai mult, respectul incubă ”a nu lăsa pe cineva să devină familiar”! Acest ultim fapt implică un comportament NONfamiliar, în care elevul este elev, cadrul didactic este cadru didactic și părintele/tutorele este părinte/tutore. Este de netăgăduit să nu adaptăm comportamentul în raport cu contextul educațional: comportamentul didactic al profesorului pentru învățământul primar și premprimat este bazat pe respect, dar are o importantă compoenetă de afectivitate față de copil, mult mai pregnantă decât un cadru didactic ce își desfășoară activitatea la învățămntul secundar superior (liceal).
RESPONSABILITATEA este o atitudine conștinetă și asumată de a efectua un lucru și de a răspunde pentru îndeplinirea fatului asumat la cel mai înalt nivel posibil, în funcție de potențialul fiecăruia. Astfel, atutidine conștientă este apanajul activității cadrului didactic (care proiectează activitatea didatică, concepe și realizează materiale didactice de lucru cu elevii, implementează activitatea didactică și își evaluează activitatea realizată inclusiv prin procesul de feed back- componentă finală foarte importantă a microproiectării didactice pentru fiecare lecție). Astfel, atutidine conștientă este apanajul activității elevului care este prezent fizic și intelectualal în procesul de predare (când se predă la clasă), în procesul de consolidare a competențelor predate (când se realizează exerciții aplicative în clasă, când ăși realizează temele și sarcinile de lucru individuale de la clasă sau de acasă și realizează procesul de memorare a achizițiilor: învață lecțiile) și, nu în ultimul rând, în procesul de evaluare a competențelor predate (fie prin chestionarea orală, realizată de cadrul didactic sau prin evaluare scrisă ori practică). Astfel, atutidine conștientă este apanajul activității părintelui/tutorelui care ia act de informațiile funizare de cadrul didactic, demarează cu seriozitate demersul ameliorativ al comportamentului propriului copil și asugură resursele (nu numai materiale, logistice și financiare) pentru buna derulare a procesului educațional, conform legislației. Responsabilitatea aparține fiecăruia și este principala armă impotriva superficialității, furtului (copiat, plagiat, etc)...
Să nu uităm de RECUNOȘTINȚĂ- o obligație morală față de un binefăcător. Reținem că dacă este o obligație morală, aceasta se referă la moralitate și nu are niciun fel de implicații materiale sau financiare. Recunoștința cadrului didactic față de elev este o formă de apreciere, de încredre și iubire. Da, sunt recunoscător fiecărui elev al meu, chiar dacă are cerințe educaționale speciale, pentru timpul care mi l-a acordat din viața lui (o resursă limitată, dar nu se regenerează), îi sunt recunoscător că a avut încredre în mine pentru a realiza activitățile didactice ce le-am propus. Da, sunt recunoscător fiecărui părinte/tutore pentru încrederea pe care a avut-o în mine pentru a ameliora suferința copilului lui, întărzierile curriculare și tulburările instrumentale în cazul meu dar și pentru efortul de a-l aduce la școală, de a-l pregăti pentru școală. Recunoștința trebuie să fie biunivocă, adică venită și din partea elevului și a părinților/tutorilor. În unele cazuri este, în altele nu, pentru că... lui i se cuvine... SIncer, nu este cazul meu, dar am vazăt numeroase cazuri de elevi și părinți/tutori care au dovedit acte comportamentale lipsite de orice formă de recunoștință față de cadrul didactic.
În concluzie, RESPECTUL, RESPONSABILITATEA și RECUNOȘTINȚA ne fac mai buni, mai umani, mai profesioniști, conducându-ne pe drumul deveniri noaste umane.
]]>
Relația dintre actorii sociali participanți la procesul didactic a devenit excesiv de teoretizată și complex operaționalizată de către științele din domeniul educației, în primul rând, pentru că mediul universitar și cel cu atribuții de cercetare nu realizază cercetări în domeniul științelor educație valid metodologic și cu reprezentativitate științifică. Acest fapt implică dezinteresul și imcompetența celor din domeniu, cu implicații nefeaste grave asupra activității profesorilor. Acest fap a dus la lipsa unor strategii didactice universal valabile, etalonate pentru populația de elevi din România. În al doilea rând, pentru a compensa acest neajuns, cadrele didactice din mediul preuniversitar au realizat diferite strategii la nivelul simțului comun, așa cum au putut ele, în baza experienței de la catedră. Unele au ajuns la succes, altele nu. În această ipostază sunt și eu, acela de acționa la nivel empiric ca urmare a lipsei de cercetare și rezultate valid metodologic, reprezentativ statistic, cu aplicabilitate în mediul educațional românesc. Nivelul epistemologic, specific unor țări care tratează cu respect, responsabilitate și recunoștință sistemul educațional național, nu este atins de noi în România, dar invocat cu tupeu de personalul de îndrumare și control și ministerul de resort; nu mai vorbim de perfecționarea continuă a cadrelor didactic care se face după cursuri plagiate, compilate, traduceri și texte științifice sau pseudoștiințifice cu informații fără aplicabilitate în România. Aceasta este principala cauză pentru care România nici nu poate implementa proiecte europene de anvergură: nu-și cunoaște beneficiarii, cadrele didactice și părinții/tutorii și lucrează după elevul tipologie, profesorul portret...
RESPECTUL este o atitudine de stimă și un sentiment de considerație și prețuire. Față de cine? Atât a cadrului didactic față de elev, atât a elevului față de tutore/reprezentant legal, atât a elevului față de cadrul didactic și, în primul rând, a elevului față de cadrul didactic! Mai mult, respectul incubă ”a nu lăsa pe cineva să devină familiar”! Acest ultim fapt implică un comportament NONfamiliar, în care elevul este elev, cadrul didactic este cadru didactic și părintele/tutorele este părinte/tutore. Este de netăgăduit să nu adaptăm comportamentul în raport cu contextul educațional: comportamentul didactic al profesorului pentru învățământul primar și premprimat este bazat pe respect, dar are o importantă compoenetă de afectivitate față de copil, mult mai pregnantă decât un cadru didactic ce își desfășoară activitatea la învățămntul secundar superior (liceal).
RESPONSABILITATEA este o atitudine conștinetă și asumată de a efectua un lucru și de a răspunde pentru îndeplinirea fatului asumat la cel mai înalt nivel posibil, în funcție de potențialul fiecăruia. Astfel, atutidine conștientă este apanajul activității cadrului didactic (care proiectează activitatea didatică, concepe și realizează materiale didactice de lucru cu elevii, implementează activitatea didactică și își evaluează activitatea realizată inclusiv prin procesul de feed back- componentă finală foarte importantă a microproiectării didactice pentru fiecare lecție). Astfel, atutidine conștientă este apanajul activității elevului care este prezent fizic și intelectualal în procesul de predare (când se predă la clasă), în procesul de consolidare a competențelor predate (când se realizează exerciții aplicative în clasă, când ăși realizează temele și sarcinile de lucru individuale de la clasă sau de acasă și realizează procesul de memorare a achizițiilor: învață lecțiile) și, nu în ultimul rând, în procesul de evaluare a competențelor predate (fie prin chestionarea orală, realizată de cadrul didactic sau prin evaluare scrisă ori practică). Astfel, atutidine conștientă este apanajul activității părintelui/tutorelui care ia act de informațiile funizare de cadrul didactic, demarează cu seriozitate demersul ameliorativ al comportamentului propriului copil și asugură resursele (nu numai materiale, logistice și financiare) pentru buna derulare a procesului educațional, conform legislației. Responsabilitatea aparține fiecăruia și este principala armă impotriva superficialității, furtului (copiat, plagiat, etc)...
Să nu uităm de RECUNOȘTINȚĂ- o obligație morală față de un binefăcător. Reținem că dacă este o obligație morală, aceasta se referă la moralitate și nu are niciun fel de implicații materiale sau financiare. Recunoștința cadrului didactic față de elev este o formă de apreciere, de încredre și iubire. Da, sunt recunoscător fiecărui elev al meu, chiar dacă are cerințe educaționale speciale, pentru timpul care mi l-a acordat din viața lui (o resursă limitată, dar nu se regenerează), îi sunt recunoscător că a avut încredre în mine pentru a realiza activitățile didactice ce le-am propus. Da, sunt recunoscător fiecărui părinte/tutore pentru încrederea pe care a avut-o în mine pentru a ameliora suferința copilului lui, întărzierile curriculare și tulburările instrumentale în cazul meu dar și pentru efortul de a-l aduce la școală, de a-l pregăti pentru școală. Recunoștința trebuie să fie biunivocă, adică venită și din partea elevului și a părinților/tutorilor. În unele cazuri este, în altele nu, pentru că... lui i se cuvine... SIncer, nu este cazul meu, dar am vazăt numeroase cazuri de elevi și părinți/tutori care au dovedit acte comportamentale lipsite de orice formă de recunoștință față de cadrul didactic.
În concluzie, RESPECTUL, RESPONSABILITATEA și RECUNOȘTINȚA ne fac mai buni, mai umani, mai profesioniști, conducându-ne pe drumul deveniri noaste umane.
]]>
Publicat în 15. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
| Etichetat cu: recunoștință, responsabilitate, respect, părinte, elev, relația profesor
Categorie: sistem de învăţământ
Relația dintre actorii sociali participanți la procesul didactic a devenit excesiv de teoretizată și complex operaționalizată de către științele din domeniul educației, în primul rând, pentru că mediul universitar și cel cu atribuții de cercetare nu realizază cercetări în domeniul științelor educație valid metodologic și cu reprezentativitate științifică. Acest fapt implică dezinteresul și imcompetența celor din domeniu, cu implicații nefeaste grave asupra activității profesorilor. Acest fap a dus la lipsa unor strategii didactice universal valabile, etalonate pentru populația de elevi din România. În al doilea rând, pentru a compensa acest neajuns, cadrele didactice din mediul preuniversitar au realizat diferite strategii la nivelul simțului comun, așa cum au putut ele, în baza experienței de la catedră. Unele au ajuns la succes, altele nu. În această ipostază sunt și eu, acela de acționa la nivel empiric ca urmare a lipsei de cercetare și rezultate valid metodologic, reprezentativ statistic, cu aplicabilitate în mediul educațional românesc. Nivelul epistemologic, specific unor țări care tratează cu respect, responsabilitate și recunoștință sistemul educațional național, nu este atins de noi în România, dar invocat cu tupeu de personalul de îndrumare și control și ministerul de resort; nu mai vorbim de perfecționarea continuă a cadrelor didactic care se face după cursuri plagiate, compilate, traduceri și texte științifice sau pseudoștiințifice cu informații fără aplicabilitate în România. Aceasta este principala cauză pentru care România nici nu poate implementa proiecte europene de anvergură: nu-și cunoaște beneficiarii, cadrele didactice și părinții/tutorii și lucrează după elevul tipologie, profesorul portret...
RESPECTUL este o atitudine de stimă și un sentiment de considerație și prețuire. Față de cine? Atât a cadrului didactic față de elev, atât a elevului față de tutore/reprezentant legal, atât a elevului față de cadrul didactic și, în primul rând, a elevului față de cadrul didactic! Mai mult, respectul incubă ”a nu lăsa pe cineva să devină familiar”! Acest ultim fapt implică un comportament NONfamiliar, în care elevul este elev, cadrul didactic este cadru didactic și părintele/tutorele este părinte/tutore. Este de netăgăduit să nu adaptăm comportamentul în raport cu contextul educațional: comportamentul didactic al profesorului pentru învățământul primar și premprimat este bazat pe respect, dar are o importantă compoenetă de afectivitate față de copil, mult mai pregnantă decât un cadru didactic ce își desfășoară activitatea la învățămntul secundar superior (liceal).
RESPONSABILITATEA este o atitudine conștinetă și asumată de a efectua un lucru și de a răspunde pentru îndeplinirea fatului asumat la cel mai înalt nivel posibil, în funcție de potențialul fiecăruia. Astfel, atutidine conștientă este apanajul activității cadrului didactic (care proiectează activitatea didatică, concepe și realizează materiale didactice de lucru cu elevii, implementează activitatea didactică și își evaluează activitatea realizată inclusiv prin procesul de feed back- componentă finală foarte importantă a microproiectării didactice pentru fiecare lecție). Astfel, atutidine conștientă este apanajul activității elevului care este prezent fizic și intelectualal în procesul de predare (când se predă la clasă), în procesul de consolidare a competențelor predate (când se realizează exerciții aplicative în clasă, când ăși realizează temele și sarcinile de lucru individuale de la clasă sau de acasă și realizează procesul de memorare a achizițiilor: învață lecțiile) și, nu în ultimul rând, în procesul de evaluare a competențelor predate (fie prin chestionarea orală, realizată de cadrul didactic sau prin evaluare scrisă ori practică). Astfel, atutidine conștientă este apanajul activității părintelui/tutorelui care ia act de informațiile funizare de cadrul didactic, demarează cu seriozitate demersul ameliorativ al comportamentului propriului copil și asugură resursele (nu numai materiale, logistice și financiare) pentru buna derulare a procesului educațional, conform legislației. Responsabilitatea aparține fiecăruia și este principala armă impotriva superficialității, furtului (copiat, plagiat, etc)...
Să nu uităm de RECUNOȘTINȚĂ- o obligație morală față de un binefăcător. Reținem că dacă este o obligație morală, aceasta se referă la moralitate și nu are niciun fel de implicații materiale sau financiare. Recunoștința cadrului didactic față de elev este o formă de apreciere, de încredre și iubire. Da, sunt recunoscător fiecărui elev al meu, chiar dacă are cerințe educaționale speciale, pentru timpul care mi l-a acordat din viața lui (o resursă limitată, dar nu se regenerează), îi sunt recunoscător că a avut încredre în mine pentru a realiza activitățile didactice ce le-am propus. Da, sunt recunoscător fiecărui părinte/tutore pentru încrederea pe care a avut-o în mine pentru a ameliora suferința copilului lui, întărzierile curriculare și tulburările instrumentale în cazul meu dar și pentru efortul de a-l aduce la școală, de a-l pregăti pentru școală. Recunoștința trebuie să fie biunivocă, adică venită și din partea elevului și a părinților/tutorilor. În unele cazuri este, în altele nu, pentru că... lui i se cuvine... SIncer, nu este cazul meu, dar am vazăt numeroase cazuri de elevi și părinți/tutori care au dovedit acte comportamentale lipsite de orice formă de recunoștință față de cadrul didactic.
În concluzie, RESPECTUL, RESPONSABILITATEA și RECUNOȘTINȚA ne fac mai buni, mai umani, mai profesioniști, conducându-ne pe drumul deveniri noaste umane.
]]>
Elevul are dreptul și obligația de beneficia de procesul didactic de predare- consolidare- evaluare pentru a avea competențe.
Elevul are obligația și dreptul de a beneficia de serviciile educaționale până la absolvirea clasei a X-a și dreptul de a beneficia de servicii educaționale după clasa a X-a.
Beneficiarul serviciilor educaționale are obligația și dreptul de a participa la procesul de predare prin asimilare de competențe (achiziții instrumentale, deprinderi de lucru, etc), procesul de consolidare (dezvoltarea deprinderii de utilizare a achizițiilor școlare) și procesul de evaluare (participare la procesul de verificare a nivelul în care a asimilar competența). Acest sistem trinom (predare-evaluare- consolidare) este o structură fucțională doar unitară iar beneficiarul, elevul, nu își poate asuma episdic dreptul și obligația de a avea competența specifică- ca sa parafrazăm, nu poți acuza un frizer că tu nu ai părul aranjat, atât timp cât nu te-ai prezentat la frizer!
De aici începe dezbaterea: în actualul cotidian al profesiei de cadru didactic,elevul vrea doar beneficiile dar fără asumarea drepturilor: consideră oportun a avea competențele (precum consideră și societatea) dar ezită în a-și asuma obligațiile. Pratic, procesul de predare-consolidare-evaluare implică un proces amplu și argumentat metodic de proiectare didactică a strategiei didactice în care elevul este principalul beneficiar al actului educațional: pentru elev se predă, cu elevul de fac activitățile de consolidare, prin elev de face evaluare. Doar ca urmare a acestui proces complex și COMPLET, elevul poate achiziționa competența, în caz contrat, elevului nu îi rămâne decât să spere că va știi fără a învăța, fapt impozibil în domeniul psihologiei educației, didacticii sau psihologiei cognitive.
]]>
Publicat în 15. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
| Etichetat cu: elev, cadru didactic, competență, predare, consolidare, evaluare, strategie didatica
Categorie: sistem de învăţământ
Elevul are dreptul și obligația de beneficia de procesul didactic de predare- consolidare- evaluare pentru a avea competențe.
Elevul are obligația și dreptul de a beneficia de serviciile educaționale până la absolvirea clasei a X-a și dreptul de a beneficia de servicii educaționale după clasa a X-a.
Beneficiarul serviciilor educaționale are obligația și dreptul de a participa la procesul de predare prin asimilare de competențe (achiziții instrumentale, deprinderi de lucru, etc), procesul de consolidare (dezvoltarea deprinderii de utilizare a achizițiilor școlare) și procesul de evaluare (participare la procesul de verificare a nivelul în care a asimilar competența). Acest sistem trinom (predare-evaluare- consolidare) este o structură fucțională doar unitară iar beneficiarul, elevul, nu își poate asuma episdic dreptul și obligația de a avea competența specifică- ca sa parafrazăm, nu poți acuza un frizer că tu nu ai părul aranjat, atât timp cât nu te-ai prezentat la frizer!
De aici începe dezbaterea: în actualul cotidian al profesiei de cadru didactic,elevul vrea doar beneficiile dar fără asumarea drepturilor: consideră oportun a avea competențele (precum consideră și societatea) dar ezită în a-și asuma obligațiile. Pratic, procesul de predare-consolidare-evaluare implică un proces amplu și argumentat metodic de proiectare didactică a strategiei didactice în care elevul este principalul beneficiar al actului educațional: pentru elev se predă, cu elevul de fac activitățile de consolidare, prin elev de face evaluare. Doar ca urmare a acestui proces complex și COMPLET, elevul poate achiziționa competența, în caz contrat, elevului nu îi rămâne decât să spere că va știi fără a învăța, fapt impozibil în domeniul psihologiei educației, didacticii sau psihologiei cognitive.
]]>
Elevul are dreptul și obligația de beneficia de procesul didactic de predare- consolidare- evaluare pentru a avea competențe.
Elevul are obligația și dreptul de a beneficia de serviciile educaționale până la absolvirea clasei a X-a și dreptul de a beneficia de servicii educaționale după clasa a X-a.
Beneficiarul serviciilor educaționale are obligația și dreptul de a participa la procesul de predare prin asimilare de competențe (achiziții instrumentale, deprinderi de lucru, etc), procesul de consolidare (dezvoltarea deprinderii de utilizare a achizițiilor școlare) și procesul de evaluare (participare la procesul de verificare a nivelul în care a asimilar competența). Acest sistem trinom (predare-evaluare- consolidare) este o structură fucțională doar unitară iar beneficiarul, elevul, nu își poate asuma episdic dreptul și obligația de a avea competența specifică- ca sa parafrazăm, nu poți acuza un frizer că tu nu ai părul aranjat, atât timp cât nu te-ai prezentat la frizer!
De aici începe dezbaterea: în actualul cotidian al profesiei de cadru didactic,elevul vrea doar beneficiile dar fără asumarea drepturilor: consideră oportun a avea competențele (precum consideră și societatea) dar ezită în a-și asuma obligațiile. Pratic, procesul de predare-consolidare-evaluare implică un proces amplu și argumentat metodic de proiectare didactică a strategiei didactice în care elevul este principalul beneficiar al actului educațional: pentru elev se predă, cu elevul de fac activitățile de consolidare, prin elev de face evaluare. Doar ca urmare a acestui proces complex și COMPLET, elevul poate achiziționa competența, în caz contrat, elevului nu îi rămâne decât să spere că va știi fără a învăța, fapt impozibil în domeniul psihologiei educației, didacticii sau psihologiei cognitive.
]]>
Publicat în 15. 06. 2021 de Corneliu Dragomir
| Etichetat cu: elev, cadru didactic, competență, predare, consolidare, evaluare, strategie didatica
Categorie: sistem de învăţământ
Elevul are dreptul și obligația de beneficia de procesul didactic de predare- consolidare- evaluare pentru a avea competențe.
Elevul are obligația și dreptul de a beneficia de serviciile educaționale până la absolvirea clasei a X-a și dreptul de a beneficia de servicii educaționale după clasa a X-a.
Beneficiarul serviciilor educaționale are obligația și dreptul de a participa la procesul de predare prin asimilare de competențe (achiziții instrumentale, deprinderi de lucru, etc), procesul de consolidare (dezvoltarea deprinderii de utilizare a achizițiilor școlare) și procesul de evaluare (participare la procesul de verificare a nivelul în care a asimilar competența). Acest sistem trinom (predare-evaluare- consolidare) este o structură fucțională doar unitară iar beneficiarul, elevul, nu își poate asuma episdic dreptul și obligația de a avea competența specifică- ca sa parafrazăm, nu poți acuza un frizer că tu nu ai părul aranjat, atât timp cât nu te-ai prezentat la frizer!
De aici începe dezbaterea: în actualul cotidian al profesiei de cadru didactic,elevul vrea doar beneficiile dar fără asumarea drepturilor: consideră oportun a avea competențele (precum consideră și societatea) dar ezită în a-și asuma obligațiile. Pratic, procesul de predare-consolidare-evaluare implică un proces amplu și argumentat metodic de proiectare didactică a strategiei didactice în care elevul este principalul beneficiar al actului educațional: pentru elev se predă, cu elevul de fac activitățile de consolidare, prin elev de face evaluare. Doar ca urmare a acestui proces complex și COMPLET, elevul poate achiziționa competența, în caz contrat, elevului nu îi rămâne decât să spere că va știi fără a învăța, fapt impozibil în domeniul psihologiei educației, didacticii sau psihologiei cognitive.
]]>
