Acum câțiva ani am suferit și mi-am promis ca voi fi alături de vecinii noștri vitregiți de soarta. Am mers la Isaccea pentru a ura bun-venit unei familii de ucraineni și pentru a-i oferi găzduire. Am făcut donații, alături de mulți alți oameni. Am văzut concitadini precum fiul domnului director Rădulescu și pe domnul inspector Gheorghiță care îi ajutau pe oamenii aflați în cumpănă. Am mulțumit Celui de Sus pentru cea mai de preț calitate umană: empatia.
        Am plecat de la Isaccea dezamăgită. Nu am putut găzdui o familie așa cum visasem, așa cum pregătisem căminul, primitor, curat, cu miros de delicatese  romanesti.  Am suferit dar, treptat, am realizat ca ajutorul pe care ardeam să-l ofer a venit mai târziu, atunci când școala noastră i-a primit pe elevii ucraineni.
        Elevul meu de suflet va rămâne Dima, pe care l-am avut în clasa “pastorit-o” cu drag. Ulterior, am recomandat să fie înscris la clasa a V-a A, având în vedere faptul ca îi știa pe viitorii săi colegi de la cursurile de dans popular. Din fericire, recomandarea mea a fost luată în considerare, Dima adaptându-se rapid în noul colectiv.
          Treptat, la dansuri, am colaborat și cu dragii elevi ucraineni Olga, Nikolai, Yana, Mark, micul Dima și sufletul mi-a zâmbit. Am știut atunci ca Divinitatea mi-a ascultat ruga. I-am ajutat să se adapteze noii vieți.