Teorii cu privire la joc

Publicat în 06. 07. 2022 de Elena Moncea
Categorie: abordări teoretice

Teorii cu privire la joc
Teoriile explicative cu privire la natura şi funcţiile jocului pot fi împărţite în două mari curente: teorii biologizante şi teorii psihosociale. Fiecare dintre aceste două mari categorii de interpretări are adepţi şi reprezentanţi importanţi, care-şi susţin argumentele, mai mult sau mai puţin puternice.
Teoriile biologizante au ca punct comun ideea că jocul are ca finalitate satisfacerea unei nevoi de natură biologică: descărcarea unui surplus de energie, manifestarea spiritului de imitaţie, satisfacerea dorinţei de dominare, contracararea unor porniri dăunătoare, împlinirea unor dorinţe ce nu pot fi satisfăcute în realitate, satisfacrea rolului de exerciţiu pregătitor pentru viaţă, precum şi altele.
Teoriile psihosociologice văd jocul ca un mijloc de dezvoltare psihică şi fizică şi de integrare în viaţa socială. Acest tip de teorii despre joc îşi pun mai mult problema importanţei jocului în dezvoltarea personalităţii celor care participă la el. Prin joc sunt dezvoltate laturi ale pesonalităţii umane care ţin de formarea identităţii, de cunoaştere şi autocunoaştere.
Cei mai importanţi reprezentanţi ai teoriilor biologizante despre joc sunt: Karl Gross cu teoria pre-exerciţiului pentru viaţă; H. Carr cu teoria exerciţiului complementar sau a compensaţiei; Stanley Hall cu teoria repetiţiunii..
Toate aceste teorii despre joc îşi aduc contribuţia la dezvoltarea conceptului de joc ca activitate umană şi nu numai, dar au, alături de puncte tari şi puncte slabe, ce sunt combătute de adepţii teoriilor psihosociale, care acordă alte valenţe jocului şi rolului acestuia.
Teoria pre-exerciţiului pentru viaţă a lui Karl Gross, după cum sugerază şi numele acesteia, spune că jocul are rolul de a exersa zestrea nativă a individului în vederea maturizării. Acestă teorie nu face o distincţie majoră între jocul la specia umană şi jocul la specia animală, iar punctul ei slab este acela că ignoră total prezenţa sentimentului şi a creativităţii în jocul copiilor. Totuşi, teoria lui K. Gross este de reţinut deoarece presupune corect faptul că jocul este diferenţiat în funcţie de evoluţia fiinţelor aflate pe scara filogenetică pe un nivel mai înalt.
H. Carr completează prin a sa teorie a exerciţiului complementar sau a compensaţiei, ideile teoriei lansate de K.Gross. H.Carr spune, prin teoria sa, că jocul nu are menirea de a perfecţiona instinctele deja existente, ci este un exerciţiu care întreţine tendinţe şi instincte. Ceea ce aduce nou teoria exerciţiului complementar sau a compensaţiei, faţă de concepţia lui Karl Gross este admiterea ideii că jocul are un rol de purificare (cathartic) a fiinţei umane de unele porniri cu caracter războinic, considerate antisociale, şi face acest lucru nu anulându-le, ci canalizând personalitatea, degajând-o de opresiunea lor.
H. Stanley este tot un reprezentat al teoriilor biologizante despre joc şi adoptă o teorie numită teoria repetiţiunii, care preia ideile teoriei lui H. Carr. Teoria repetiţiunii a lui H. Stanley are ca punct de plecare ideea lui Haeckel, că ontogeneze repetă filogeneza. În continuarea acestei idei, Stanley spune că, prin joc, fiinţa umană repetă unele manifestări primitive din zorii evoluţiei umanităţii. Punctul slab al teoriei repetiţiunii este acela că desconsideră total funcţiile jocului şi chiar existenţa acestuia la vârsta adultă.
Ca o concluzie, teoriile biologizante asupra fenomenului ludic la specia umană sunt limitate, acordând prea mare importanţă laturii biologice, de satisfacere a unor nevoi de natură biologică, dar sunt importante prin faptul că analizează unele aspecte legate de legătura dintre jocul la om şi la alte specii, precum şi prin faptul că recunosc rolul jocului, ca fiind foarte important în evoluţia personalităţii umane. Fiecare dintre teoriile mai sus descrise a fost analizată şi şi-a găsit adepţi care au completat-o, dar şi-au găsit şi critici, care au avut puncte de vedere total diferite cu privire la funcţiile şi geneza fenomenului ludic, la specia umană. (Răduţ-Taciu, R., coord., Câmpean, A., Iacob, D., Răduţ-Taciu, I., Vancea., G., 2004)
Teoriile psihosociologice au adus contribuţii deosebit de importante în ceea ce priveşte explicarea fenomenului ludic. Cei mai reprezentativi adepţi ai acestor teorii sunt: R. S. Lazarus cu teoria recreaţiunii; Fr. Schiller şi Herbert Spencer cu teoria surplusului de energie; Ch. Buller cu teoria plăcerii funcţionale; Sigmund Freud cu teoria jocului ca activitate inferioară, de refulare; Edouard Claparède; A.N. Leontiev; L.S. Vâgotski; J. Piaget; Lehman şi Witly; C.H. Plehanov. Toate aceste teorii sunt diferite dar au, în esenţă, acelaşi punct de plecare, şi anume acela că jocul are o importanţă deosebită în adaptarea individului la viaţa socială.
Teoria recreaţiunii a lui R.S. Lazarus spune că jocul este total opus muncii şi are funcţii exclusiv de recreere. Este o teorie foarte simplistă şi nu reuşeşte să surprindă aspectul unor finalităţi de tip educaţional ale jocului pentru copii. Jocul ca recreere şi modalitate de odihnă activă este însă un aspect care va fi luat în considerare de unii urmaşi ai acestei teorii.
Fr. Schiller formulează teoria surplusului de energie, care este împărtăşită şi de H. Spencer. Această teorie afirmă că jocul are rolul de eliberare a energiei ce nu poate fi consumată în alte activităţi. Punctul slab al teoriei surplusului de energie este acela că nu poate explica jocul copiilor în cazul în care nu există un surplus de energie, şi anume în caz de boală sau oboseală. Atât Fr. Schiller cât şi H. Spencer au o contribuţie totuşi importantă la explicarea fenomenului ludic prin faptul că acordă o mare importanţă aspectului estetic al jocului, creativităţii de care omul dă dovadă cand se joacă.
O altă teorie de factură psihosociologică a jocului este teoria plăcerii funcţionale a lui Ch. Buller. Importanţa primordială a jocului rezidă în plăcerea pe care copilul o simte în timpul jocului, în concepţia lui Ch. Buller. Teoria mai sus amintită are şi ea limitări în faptul că nu reuşeşte să explice repetarea unor jocuri de către copii, chiar dacă nu provoacă neapărat numai plăcere, ci dimpotrivă.
Psihanalistul Sigmund Freud acordă, în studiile sale despre psihicul uman, o atenţie deosebită jocului. Adepţii lui S. Freud consideră jocul ca o activitate de ordin inferior, de refulare. Jocul este considerat ca o formă bolnăvicioasă de manifestare a psihicului, de eliberare a Eului prin compensare. A. Adler, ca adept al freudismului, spunea că jocul poate fi o manifestare a complexului de inferioritate a copilului faţă de adult.
Există însă o serie de teorii privitoare la joc care îl consideră drept formă de dezvoltare psihofizică şi de explorare şi cunoaştere a realităţii. Edouard Claparède consideră jocul ca principal mijloc de manifestare a personalităţii. Teoria lui Ed. Claparède este destul de completă, el recunoscând şi valenţe ale jocului ce ţin de relaxare, transmitere a valorilor de la o generaţie la alta, sau de mijloc de manifestare socială. Ed. Claparède studiază relaţia dintre joc şi învăţare şi ajunge la concluzia că mediul şcolar conduce copilul de la jocul inferior la munca forţată. Tot adepţi ai acestui gen de teorii sunt şi A. Gesell şi J. Chateau. Primul consideră jocul ca o modalitate de socializare şi culturalizare, iar cel de-al doilea spune că jocul este un stadiu pregătitor pentru muncă.
Importanţa deosebită a jocului în formarea personalităţii în general, şi în manifestarea psihicului la vârsta preşcolară, este recunoscută de A.N. Leontiev. Acesta consideră că jocul îşi are punctul de plecare în încercările copilului de a face faţă cerinţelor din mediul social şi natural. Prin joc, consideră A.N. Leontiev, copilul realizează unitatea dintre nevoia de a acţiona asupra mediului şi găsirea metodelor potrivite de acţiune asupra lui.
Lev Vîgotski, în cadrul teoriei sale despre învăţarea socială, acordă jocului rolul primordial în dezvoltarea personalităţii copilului. La vârsta copilăriei, prin joc sunt definitivate tipurile de interacţiune socială, care duc la dezvoltarea psihofizică a copilului.
Şi Jean Piaget acordă mare atenţie jocului, în studiile sale referitoare la dezvoltarea copilului. Principala idee care se desprinde din teoria lui J. Piaget este aceea că jocul este, pentru copil, principalul mijloc de adaptare la real. Prin joc copilul cercetează, descoperă şi, mai ales, îşi dezvoltă strategii de acţiune asupra mediului.
Contribuţiile lui Lehman şi Witly privesc conţinutul jocului. Aceştia sunt primii care aduc în atenţie faptul că jocul este în strânsă legătură cu mediul social în care trăieşte copilul. Acest lucru dovedeşte o dată în plus, faptul că jocul copiilor este un exerciţiu de socializare şi este influenţat de cultura din care face parte.
C.H. Plehanov consideră jocul un fenomen social şi spune că jocul este generat de muncă, având particularităţi comune cu aceasta. Relaţia muncă-joc este punctul central al teoriei lui C.H. Plehanov. Acesta exemplifică această relaţie prin existenţa unor jocuri care imită aspecte specifice ale muncii din mediul social şi din momentul istoric în care copilul trăieşte.
Dacă urmărim firul teoriilor psihosociologice despre joc, observăm că au o mai mare acoperire în ceea ce priveşte aspectele analizate şi laturile personalităţii umane considerate implicate în activitatea ludică, dar şi invers, ce rol are ludicul în dezvoltarea diferitelor laturi ale personalităţii umane, cu accent deosebit pe psihic şi socializare.