La Izbiceni este un obicei aparte, care se practică din vechime, în noaptea Sfântului Ion (6-7 ianuarie). Obiceiul a pornit de la o poveste transmisă din bătrăni, potrivit căreia Sfântul loan Botezătorul sărbătorit de credincioşii ortodocşi la 7 ianuarie, în drumul său către apa Iordanului, aruncă cenuşă cu aurul în fiecare fântână pe care o găsea nepăzită de oameni, pedepsind în acest fel nepăsarea lor. Povestea este neverosimilă din mai multe puncte de vedere, dar dacă de la ea a plecat obiceiul, trebuie respectată. Aşadar, în noaptea de 6-7 ianuarie fiecare fântână publică (din uliţe) era păzită de oamenii care se alimentau cu apă de la acea fântână. Oamenii se adunau la fântâna respectivă şi o păzeau pentru ca nimeni să nu arunce gunoaie în ea. Era de altfel şi un prilej de petrecere, deoarece pentru a rezista noaptea în „gerul bobotezei", îşi improvizau adăposturi, iar bărbaţii beau ţuică fiartă sau vin fiert după care serveau diferite mâncăruri, de regulă cârnţi sau carne de porc însoţite de murăturile tradiţionale. Supravegherea fântânii dura până în zorii zilei de 7 ianuarie, când bătrânii care locuiau în zona respectivă, veneau cu sticla şi aruncau aghiazma în apa fântânii, sfinţind în acest fel întreaga apă. După sfinţirea apei, de la fiecare familie venea câte un reprezentant şi lua apă într-un vas pentru a iordani casele, animalele, păsările grajdurile etc.. Cei care nu păzeau fântâna erau blamaţi de săteni, pentru faptul că aveau apa murdară în fântâna de la care se alimentau cu apă, întârziind astfel procesul.
Termenul de “iordan" este de origine slavă şi în satele de pe malul drept al Oltului inferior este mai mult un obicei decât o colmdă, care se practica prin deplasarea celui care iordânea la mai multe case, în cazul copiilor, sau prin deplasarea flăcăilor prin tot satul. Colindul avea rol purificator şi protector, de alungare a spiritelor rele, dar şi de urare de sănătate şi belşug, făcută oamenilor la început de an. În ziua de 7 ianuarie dimineaţa, înainte de a răsări soarele. în familiile în care erau băieţi mici, le era pregătit un vas cu apă sfinţită (aiasmă sau aghiasmă), adusă din ziua de bobotează de la bisencă şi un buchet de busuioc uscat, „planta sau floarea dragoste«“, considerată că are şi puteri magice. Băiatul stropea cu busuiocul înmuiat în aghiasmă, toate persoanele familiei, in frunte, strigând „ura ura ura!”. După ce iordănea persoanele din casă, mergea în gospodărie, unde iordănea toate animalele, apoi în magazii şi în alte încâperi, unde făcea acelaşi lucru, pentru alungarea spiritelor malefice, care acţionau în timpul anului. 
În vasul de aghiasmâ familiile puneau monezi, care rămâneau băiatului, ca răsplată pentru iordănit. Acelaşi băiat mergea să iordănească şi neamurile a căror familie nu aveau băieţi, iordănitul fiind un obicei practicat in exclusivitate de băieţi. În aceeaşi dimineaţă, înainte de a se lumina bine, flăcăul satului mergeau în grup însoţiţi de muzică şi se opreau la toate fântânile din sat şi după ce aruncau aghiasma în apă, adunau toate fetele din apropierea fântânii şi in sunetele muzicii şi a strigătelor de “ura, ura!" erau lordănite, aruncându-le o găleată (ciutură) de apă pe cap, apă ne-ncepută (scoasă din fântână înainte de răsăritul soarelui) care avea aceleaşi puteri protectoare, ca şi aghiasma. Pentru iordănit. fiecare fată răsplătea flăcău cu o sumă de bani. Iordânitul practicat de copii se continuă şi in zilele noastre, în schimb cel al flăcăilor nu se mai practică, pierzându-se undeva în negura vremurilor. (din păcate)
Protejatul fântânilor in noaptea de Sf. Ion şi iordănitul sunt obiceiuri întâlnite în mai multe zone, dar în această formă le găsim numai în sudul ţării, ceea ce ne diferenţiază totuşi pe noi locuitorii din Izbiceni de ceilalţi, fiind tocmai povestea transmisă din bătrâni de la care se spune că a pornit obiceiul.