Comunicarea eficientă în clasa de elevi

“ Să-l înţelegi pe celălalt înseamnă să i te alături în realitatea sa, să-i
înţelegi diversele limbaje...să înţelegi ce spune, dar să-i înţelegi şi zâmbetele, privirea, gesturile, respiraţia, faptele, durerile, energiile. ”

Existenţa fiecărui individ e asigurată de sistemul de relaţii interpersonale pe care reuşeşte să le stabiliească cu semenii săi. Gradul în care aceste relaţii ne sunt sau nu favorabile e alimentat de capacitatea noastră de a comunica mai bine cu sine şi cu ceilalţi.
A comunica, a avea o relaţie, a şti că aparţi unui anumit loc, grup, a avea sentimentul că eşti parte a unui ansamblu mai vast, că eşti recunoscut, identificat…acestea reprezintă unele din cele mai profunde aspiraţii umane.
Cine oare nu cunoaşte sentimentul difuz că nu comunică exact ceea ce gândeşte, că ar fi vrut să spună ceva dar s-a trezit prins într-o capcană a propriului său mod de a comunica. Cine oare nu se loveşte zilnic de dificultatea de a se exprima şi  de a se face înţeles?
Dacă vrem să ne îmbunătăţim comunicarea trebuie mai întâi să ne punem întrebări despre felul cum am învăţat să comunicăm. Probabil vom ajunge la concluzia că nu am învăţat să comunicăm, nicăieri nu am fost învăţaţi să comunicăm şi devenim astfel deficienţi, infirmi în ceea ce priveşte relaţiile noastre.
Ajungem să ne simţim aşa pentru că înaninte de toate comunicarea este o interacţiune. Ea se prezintă ca un fenomen dinamic care implică o anumită transformare, ea devine astfel subsumată unui proces de influenţă reciprocă între mai mulţi actori sociali. Avem astfel de a face nu cu un emiţător şi un receptor, ci cu doi locutori aflaţi în interacţiune: doi interlocutori.
Comunicarea nu poate fi concepută ca un simplu proces de transmitere informaţională, ea constituie o tranzacţie între doi locutori. Emiterea şi receptarea mesajelor transmise de cei doi actori sunt simultane, emiţătorul fiind în acelaşi timp şi emiţător şi receptor.

Comunicarea reprezintă aşadar un act social, deliberat sau involuntar, conştient sau nu. Watzlawick et al. menţiona: “ dacă admitem că, într-o interacţiune, orice comportament are valoarea unui mesaj, cu alte cuvinte este o comunicare, rezultă că nu poţi să nu comunici, indiferent că vrei sau nu vrei”(apud.  Abric,2002,p.15)  Oricum ar fi aceasta ea reprezintă unul din elementele cheie ce stau la baza legăturilor sociale, ea răspunzând astfel unui ansamblu de mize ce constiutuie structura fenomenologică a interacţiunilor interpersonale.
Orice individ care comunică este direct implicat în situaţia de comunicare, angajându-se în ea cu personalitatea sa şi cu propriul sistem de nevoi care îi determină motivaţiile.
Pe de o parte comunicarea este o transmitere de informaţii, despre sine sau despre un subiect ales de cei doi actori ai acesteia, şi pe de altă parte actul de comunicare este întotdeauna şi o tentativă de influenţare a celuilalt.
Propunându-i interlocutorului o anumită definiţie despre ceea ce gandesc, sau simt eu îl oblig pe acesta implicit să adopte o anumită poziţie faţă de cele relatate de mine. Actul de comunicare pare aşadar să aibă rolul de a produce anumite efecte, îl determină  pe  celălalt  să  creadă,  să  gândească,  să  acţioneze  într-un  anumit  fel.
Ansamblul comunicărilor pe care le putem avea cu partenerii noştrii contribuie în mod fundamental la identitatea noastră, indiferent dacă aceste schimburi se situează la nivel relaţional sau la nivelul conţinutului intelectual al comunicării. Aşadar prin această activitate se asumă întâi de toate o anumită identitate. Comunicând nu pot să nu-mi afirm fiinţa şi deci să mă poziţionez în raport cu celălalt.
Pentru numeroşi cercetători, finalitatea comunicării constă în crearea identităţii pentru celălalt. Goffman de pildă consideră că un individ comunică pentru a avea identitatea voită în situaţia de comunicare în care se găseşte. În orice situaţie de comunicare interumană, fiecare actor intrepretează un rol menit să-i asigure controlul situaţiei, capacitatea de a se face recunoscut în rolul său.
Alţi lingvişti contemporani pun acccentul pe “ locul” pe care-l ocupă diferiţi interlocutori într-o comunicare. De exemplu pentru Flahaut, orice discurs este produs pornind de la întrebări fundamentale, precum: “ cine sunt eu pentru tine?”, şi “ cine eşti tu pentru mine?” (apud. Mucchielli, 2005, p. 81). “comunicarea este atunci percepută ca un proces complex în care informaţia şi mesajul sunt mai puţin importante decât chestiunea centrală, care este aceea de a şti cui vorbeşti.”(M. F. Agnoletti, apud. Mucchielli, 2005, p.81)

Nu putem exista deci, fără a nu ne defini în raport cu ceilalţi într-o lume interumană. Comunicarea apare ca fiind fundamentul existenţial al relaţiei umane.
Comunicarea aduce relaţia umană de la esenţă la existenţă, de la atemporal la istorie. Fără comunicare, relaţia umană ar fi mai puţin ancorată în real şi ar rămâne o noţiune eterată. Relaţia umană devine un act prin procesul exprimării.( Mucchielli, 2005, p.85)  Natura relaţiei pe care vrem să o avem cu interlocutorul nostru este   fixată deci de comunicare.
Pornid de la aceste premise comunicarea devine un element cu atât mai special şi important în relaţia profesor - elev. În acest cadru putem vorbi de o comunicare ce înlesneşte şi facilitează aceste relaţii şi în acelaşi timp de o comunicare didactică, aceasta fiind o comunicare instrumentală, direct implicată în susţinerea unui proces sistematic de învăţare. În această accepţiune nu apar restricţii de conţinut( învăţarea poate avea diferite scopuri fie dobândirea de noi cunoştinţe, fie formarea unor deprinderi, sau solidificarea unor motivaţii sau formarea unor atitudini), de cadru instituţional sau privitoare la partenerii de discuţie. Nu prezenţa celor doi actori ai cadrului educaţional, profesor – elev dau comunicării un caracter didactic, ci respectarea normelor impuse de un act sistemtic de învăţare. Comunicarea didactică se poate realiza atât între elevi-elevi, manual-elevi, carte–persoană care învaţă, instructor-instruiţi, antrenor-antrenaţi, condiţia de bază o reprezintă însă faptul ca personajul resursă, adică cel care iniţiază comuincarea, să depăşească statutul de informator.
Orice tip de comunicare, deci şi cea din cadrul clasei de elevi presupune existenţa unui ansamblu de elemente: agenţii comunicării, distanţa dintre aceştia, dispoziţia aşezării lor, ceea ce generează utilizarea unui anumit canal de transmitere a conţinutului informaţional, cadrul şi contextul în care are loc aceasta, ceea ce impune un an umit cod , situaţia enunţiativă, repertoriile active sau latente ale celor doi locutori, retroacţiunile practice şi elementele de bruiaj, care constituie baraje în comunicare.
Pentru fiecare din aceste elemente comunicarea în clasa de elevi are specificul său. Printre caracteristicile acesteia se numără: dimensiunea explicativă a discursului didactic pentru că acesta vizează în primul rând înţelegerea celor transmise. O învăţare eficientă are ca premisă în primul rând înţelegera materialului propus. O altă caracteristică o reprezintă logica prezentării materialulul infomaţional vehiculat de cadrul didactic. Simpla enunţare a lui, fără nici un efort din partea cadrului didactic va

avea un fect de bumerang, în sensul că el se va întoarce cum a plecat, făra efecte benefice în procesul de învăţare. Legat de acest aspect trebuie precizat rolul activ pe care îl joacă profesorul faţă de conţinuturile stiinţifice cu care operează.
Pe de altă parte combinarea a celor două forme verbale oralul şi scrisul dau o serie de particularităţi de ritm, de formă şi de conţinut. De asemenea personalizarea comunicării didactice face ca acelaşi cadru instituţional, acelaşi conţinut formal(programă, manual) acelaşi potenţial uman( clasele de elevi) să fie explorat şi exploatat diferit şi cu rezultate diferite, de profesori diferiţi. O comuincare eficientă a profesorului trebuie să fie adecvată la nivelul clasei cu care lucrează. Un anumit conţinut infomaţional poate fi înţeles şi recepţionat mai uşor de anumite grupuri de levi şi ma greu de alete grupe de levi. Limbajul, atât verbal cât şi nonverbal, al cadrului didactic trebuie adaptat în permanenţă la elevii cu care interacţionează.
Deprinderile de comunicare şi relaţionare reprezintă un factor protector faţă de comportamentle de risc ( consum de alcool, droguri, fumat) şi faţă de situaţiile de criză( cum ar fi de exemplu suicidal); nedezvoltarea lor este asociată cu performanţe şcolare scăzute, probleme emoţionale, comportamentale şi de adaptare socială. Dezvoltarea acestor abilităţi de relaţionare pozitivă are ca efect pe termen lung formarea unor abilităţi de management al situaţiilor problematice sau de criză.
Cele mai multe mesaje se transmit nonverbal. Atât cadrul didactic cât şi educabilii transmit mare parte din mesajul dorit nonverbal. Modul în care sunt încrucişate mâinile, poziţia picioarelor, felul în care se mişcă buzele, direcţia privirii sau modalitatea în care e atinsă o perosnă sunt consiederate de marea majoritatea a psihologilor ca fiind canale de comunicare. De cele mai multe ori prin aceste canale ne parvin ceel amai acurate mesaje. Aceste canale nonverbale de comunicare includŞ mesaje corporale ( poziţia corpului, gesturi, mimică,contact visual şi contact fizic), comunicare spaţială( disstanţa dintre persoane care conversează) şi paralimbajul ( cum ar fi tonul, intonaţia sau accentual folosite).
Ca în orice alta relaţie de comunicare aceste elemente ale limbajului nonverbal joacă un rol foarte important şi în relaţia professor-educabil.
Clasa de elevi reprezintă un cadru social în care sunt foarte frecvente conflictele, acestea fiind nu numai între colegii de clasă , ci din ce în ce mai mult se instalează între cadrele didactice şi educabili. Acestia din urmă simt ca nu sunt înţeleşi, că nimeni nu încearcă să-i trateze ca pe nişte persoane demne de respectat etc. Una din cele mai importante cauze ale acestor conflicte o reprezintă chiar capacitatea

deficitară de a comunica ceea ce simţi, doreşti, speri, crezi în nu numai a elevilor , ci deseori şi a cadrelor didactice.
Există o serie de bariere care periclitează o relaţie de comunicare eficientă. Printre acestea se numără: a) tendinţa de a judeca, de a a aproba, sau de a nu fi de accord cu părerile interlocutorului, când deseori în loc să atacăm ideea, atacăm persoana în sine, emitentul respectivei ideii. b) oferirea de soluţii este o altă modalitate de a bloca procesul comunicării, fie direct prin oferirea gratuită de sfaturi când nu le-a cerut nimeni, fie indirect prin utilizarea întrebărilor într-un mod agresiv, autoritar sau evaluator; c) recurgerea la ordine este o altă barieră în calea comunicării, efectele acestei maniere de abordare a unor situaţii conduce la scăderea stimei de sine a persoanei căreia îi sunt adresate acele ordine; d) folosirea ameninţărilor este o modalitate prin care se transmite mesajul, că dacă soluţiile propuse nu sunt puse în practică persoana va suporta consecinţele negative ale nerespectării instrucţiunilor date; e) moralizarea este o altă formă neadecvată în comunicare ce se află sub tirania lui “trebuie” sau “ar fi cea mai mare greşală dacă ”; f) evitarea abordării anumitor
probleme este de asemena un alt mod de periclitare a actului de comunicare; g) încercarea de a rezolva problema comunicării prin impunerea unor argumente logice prorpii – această manieră de comunicare conduce la frustrarea celuilalt, prin ignorarea sentimentelor şi a opiniilor acestuia.
Toate aceste cauze conduc la serioase crize de comunicare, iar clasa de elevi , şi chiar şcoala devine un câmp deschis de luptă între profesori şi elevi. Ambele tabere au nevoie de o asculatre activă, de o dorinţă reală de a încerca să-l asculţi pe celălalt, fără a interpreta informaţiile ce-ţi sunt transmise.
Psihologii consideră că există diverse modalităţi de îmbunătăţire a comunicării.
Cele mai utilizate dintre acestea sunt:
 Limbajul responsabilităţii: este o formă de comunicare prin care propriile opinii şi emoţii sunt exprimate fără a-ţi ataca însă interlocutorul, fiind o modalitate de deschidere a comunicării chiar şi pentru subiectele care se ştie că pot reprezenta focare ale unor posibile conflicte. Acest model de comunicare este un model ideal de evitare a criticii, etichetării, moralizării interlocutorului, focalizând conversaţia asupra comportamentului şi nu a individului în sine. Acest limbaj utilizează trei aserţiuni:

a) descrierea comportamentului:( “când nu îţi faci temele......, când nu vii acasă la ora stabilită ”)
b)  exprimarea propriilor emoţii şi sentimente ca o consecinţă a comportamentului interlocutorului ( “ mă îngrijorezi când..”, “Mă deranjează să ” , “m-aş
bucura dacă ”)
c)  formularea consecinţelor comportamnetului asupra propriei persoane( “ pentru că nu ştiu nimic de tine...”, „pentru că mi-ar place să ”)
 Exprimarea emoţională: una din cauzele principale ale comunicării este reprezentată de teama de autodezvăluire, teama de a nu fi etichetat, sau blamat aduce serioase probleme într-o relaţiie de comunicare. A comunica eficient presupune a şti să-ţi exprimi emoţiile. Există diverse modalităţi de îmbunătăţire a a exprimării emoţionale:
a) exprimarea emoţiei printr-un limbaj adecvat. Emoţia poate fi exprimată printr-un cuvânt( sunt supărat, curios, nervos....”), prin descrierea aceea ce se întâmplă cu tine( “tremur de spaimă”), prin descrierea a ceea ce îţi doreşti să faci ( “simt că vreau să vorbesc cu tine, simt că nu mai pot să…”)
b) exprimarea emoţiilor într-un mod clar:
- sumarizarea printr-un cuvânt aceea ce simţi: confuz, fericit, bucuros etc;
- evitarea eveluării emoţiei: “mă simt fericit”
- evitarea exprimării emoţiei într-un mod codat: în loc de a spune “mă simt singur” ai putea spune „mi-aş dori să stăm mai mult împreună”;
- exprimarea frecventă a emoţiilor faţă de un comportament specific: în loc de “ sunt nemulţumit” poţi spune “sunt nemulţumit când faci acest lucru…”

c) acceptă responsabilitatea pentru ceea ce simţi: în loc de “mai supărat” poţi spune “sunt suparat când faci acest lucru” . Asumarea responsabilităţii, şi a ceea ce simţi şi exprimi este o formă de validare personală.
 Comunicarea asertivă: asertivitatea este rezultatul unui set de atitudini şi comportamente învăţate care au drept consecinţe pe termen lung îmbunătăţirea relaţiilor sociale, dezvoltarea încredrerii în sine, respectarea drepturilor personale, formarea unui stil de viaţă sănătos, îmbunătăţirea abilităţilor de luarea a deciziilor, dezvoltarea abilităţilor de management al conflictelor. Asertivitatea este abilitatea de a ne exprima emoţiile şi convingerile fără a afecta drepturile celorlalţi. Asertivitatea în comunicare reprezintă abilitatea de comunicare directă, deschisă, onestă, care ne face să avem încredre în noi şi să câştigăm respectul prietenilor, colegilor. Ea este abilitatea de exprimare a emoţiilor , gândurilor într-un mod în care ne satisfacem nevoile şi dorinţele, fără a le deranja pe cele ale interlocutorului, de a iniţia, menţine şi încheia o conversaţie într-un mod plăcut , de a împărtăşi opiniile şi experienţele cu ceilalţi, de exprimare a emoţiilor negative, fără să te simţi stânjenit sau a-l ataca pe celălalt, de a solicita cereri sau a refuza cereri, de a spune NU fără să te simţi stânjenit, etc.
Comportamentele nonasertive care blochează comunicarea sunt pasivitatea şi agresivitatea.
Pasivitatea este un comportament ce poate fi descris ca răspunsul unei persoane ce încearcă pe cât  posibil să evite confruntările , îşi doreşte ca toată lumea  să fie mulţumită fără însă a ţine cont de sentimentele sau dorinţele personale.
Pasivitatea presupune manifestarea unei persoane care nu face cereri, canu nu solicită niciodată nimic, care se simte mereu frustrată, iritată, fără a încerca însă niciodată să facă ceva pentru a schimba această situaţie disconfortantă.
Agresivitatea este o reacţie comportamentală prin care îl blamezi şi îl acuzi pe celălalt, încalci normele impuse de autorităţi( familie, profesori, etc.) eşti insensibil la

sentimentele celorlalţi , nu-ţi respecţi colegii , consideri că tu ai întotdeauna dreptat, rezolvi problemele prin violenţă etc.
Aceste comportamente nonasertive au în general consecinţe nefaste asupra celor ce le utilzează pe de o parte la nivel de etichetare personală, în sensul că aceştia sunt priviţi ca devianţi în grupul de apartenenţă, şi pe de altă parte aceste comportamente atrag după sine anumite pedepse din partea autorităţilor ( familie, profesori, etc.)

Principii de modificare a comportamentelor nonasertive :
 Descrierea comportamentului ( *descrie comportamentul cât mai obiectiv şi în termeni cât mai simpli, *de asemenea trebuie descris locul, timpul, frecvenţa de apariţie a respectivului comprtament şi implicit motivele acestuia;
 Exprimă ceea ce simţi: ( *exprimă-ţi emoţiile, *exprimă-ţi emoţiile fără să judeci , *exprimă-le într-o manieră pozitivă, focalizându-te asupra comportamentului şi nu asupra persoanei);
 Specifică ce vrei să schimbi: (*solicită schimbarea comportamentului, *solicită o schimbare secvenţială, * solicită una sau cel mult două schimbări comportamentale,
*specifică comportamentele specifice ce trebuie modificate,
*specifică ce comportament eşti dispus să îl schimbi pentru a facilita comunicarea);
 Focalizează-te pe consecinţele comportamentului:
( *menţionează clar consecinţele comportamentului ce trebuie schimbat, *oferă o întărire pozitivă pentru schimbarea comportamentului, *stabileşte întărirea adecvată personei şi comportamentului, *stabileşte consecinţele negative ale comportamentului indezirabil.

Activităţi de îmbunătăţire a abilităţilor de comunicare în clasa de elevi
 Elevii vor discuta în grupuri mici care sunt indicatorii unei comunicări eficiente. După ce fiecare grupă a descris care sunt

aceşti indicatori se notează pe tablă toate exemplele date de ei, discuţându-se pe marginea acestora.
 Ce înseamnă pentru ei a asculta activ;
 Elevii vor discuta în grupuri care sunt barierele unei comuinicări eficinete, li se cere acestora să realizeze o serie de aposibile modalităţi de înlăturare a acestor bariere;
 Elevilor li se va oferi o listă cu mesaje care blochează comunicarea. Sarcina lor este să transforme mesajele în mesaje ale limbajului responsabilităţii. Răspunsurile vor fi discutate, în grup mare, şi vor fi analizate dificultăţile utilizării acestor mesaje care cresc eficienţa comuinicării.
 Elevii vor identifica pe grupuri mici drepturile pe care ei cred că le au. După ce fiecare grup şi-a identificat drepturile, acestea vor fi discutate în grupul mare şi se va întocmi o listă comună cu drepturile pe care le are fiecare copil şi adolescent.
 Elevii vor identifica pe grupuri mici care sunt avantajele şi dezavantajele comportamentelor asertive şi nonassertive
 Elevii pot fi chestionţi prin aplicare unui chestionar pentru autocunoaşterea celor patru modalităţi de a reacţiona, în special în situaţii dificile sau critice: fugă, atac, manipulare, asertivitate

Bibliografie:
1. Abric J.C. (2002), Psihologia Comunicării, Polirom, Iaşi;
2. Băban A.(2001) , Consiliere educaţională, Ed. Ardealul, Cluj Napoca;
3. Iacob, L., Cosmovici, A.(1998), Psihologie Şcolară, ed. Polirom, Iaşi;
4. Mucchielli A. (2005), Arta de a comunica, Polirom, Iaşi;
5. Roco M. (2001), Creativitate şi inteligenţă emoţională, Polirom Iaşi.