Utilizare
Cursuri: 0
Publicare RED: 0
Publicare articole în reviste: 0
Servicii AI: 0
Autobiografie – Memorialistică – Jurnal – Jurnal intim.
Autobiografie – Memorialistică – Jurnal – Jurnal intim.
Conform studiilor teoretice în domeniu (teoria literaturii) creațiile literare se împart (în funcție de forma externă – metrul sau structura specifică –, cât și de forma internă – atitudinea, tonul, scopul în general, subiectul și publicul cărora operele se adresează) în trei mari genuri literare: epic, liric și dramatic, fiecare împărțite în specii distincte. Ion Manolescu în Literatura memorialistică aduce în discuție faptul că în conformitate cu cerințele ultimelor decenii ar fi necesară revizuirea acestei clasificări, după părerea sa textele se împart în funcție de gradul de „ficționalitate” sau „literaturitate” în literatură de ficțiune (aici încadrează: poezia, proza scurtă, romanul, etc.) și literatura de întrebuințare (reclama, sloganul publicitar sau de propagandă,etc.) și specifică faptul că există o „ zonă incertă și laxă situată între cele două domenii, numită de cercetători literatură de frontieră”1, aceasta producând specii hibride, cum ar fi jurnalul, memoriile sau scrisorile literare.
Trebuie specificat faptul că există o diferență clară între jurnal și celelalte specii ale însemnărilor subiective: autobiografie și memorialistică. Prima noțiune se referă la istoria vieții cuiva scrisă de el însuși, povestirile se raportează la existența naratorului – în centrul scriiturii fiind eul narativ care se dezvăluie, totul se raportează la el „perspectiva de a scrie autobiografie este un gest, un proiect istoric, realizat de un eu ce se găsește ancorat în mediile culturale, sociale și religioase specifice”2 iar conform lui Olney citat de același autor „autobiografia este povestea unei culturi distincte, scrisă cu litere individuale și din interiorul ei.”3
Roland Barthes pus în situația de a-și face autobiografie își pune întrebarea cine este, răspunsul este unul ambiguu: „o aparență informă, dezmembrată, descompusă în cuvinte, chiar această suprafață și profunzime în același timp, granița dintre ele pe care vreau să o trec mereu, oglinda care vă răsfrânge o imagine, privirea care trebuie la rându-vă, să vă priviți, pentru a mă recompune, pentru a-mi reda privirea pierdut, așa cum sunt, în încremenire. S-ar putea spune: iată un autoportret.”4.
Lejeune Philippe afirmă că nu putem da o definiție autobiografiei fără a implica intervenția unor elemente care țin de diverse categorii printre care întâlnim forma limbajului aceasta fiind nici mai mult nici mai puțin decât o „poveste retrospectivă în proză”, un alt element esențial amintit este subiectul tratat care trebuie să reflecte „viața privată” sau „viața interioară”, dar nu trebuie ignorată nici situația autorului și poziția naratorului care presupune, implicit, contractul de identitate sau pactul autobiografic.5
Insistând asupra acestei noțiuni, autobiografia, Lejeune o definește ca fiind „o povestire retrospectivă în proză, pe care o persoană reală o face despre propria existență atunci când pune accent pe viața individuală, îndeosebi pe istoria personalității sale”.6 După părerea acestuia una dintre regulile importante pentru a defini autobiografia este cea a identității numelui, aceasta trebuie stabilită între autor și personajul central. Din punctul său de vedere există două modalități de a stabili această identitate și anume: autoprezentarea autorului ca narator și personaj principal al povestirii sale sau relevarea numelui propriu. În cazul în care autorul nu-și dezvăluie numele cititorul înțelege că autorul este personajul central și naratorul povestirii. Titlul și angajamentul dezvăluiesc faptul că este vorba de autobiografie. Lejeune numind această relație „pact”. Mai concis într-o povestire autobiografică numele personajului este identic cu numele autorului.
Deci autobiografia nu este decât o încercare de recompunere a întregului din frânturi, un puzzle care odată recompus creează o imagine de ansamblu a unui întreg, o oglindă care nu redă decât ceea ce se oglindește. După părerea lui Lacan (proeminent psihanalist și psihiatru francez, cu contribuții remarcabile în psihanaliză, filosofie și teorie literară) stadiul oglinzii este o dramă, doar scrisul, scriitura ar putea reface unitatea unui corp dezmembrat, care nu se mai recunoaște – se vede văzându-se.
În cea de a doua situație – memorialistică – accentul se pune pe evenimentele care se succed, la care autorul a participat sau a fost martor, acestea având, mai mult, o funcție documentară. Potrivit Dicționarului de terminologie literară „forma memoriilor este mult mai liberă decât a autobiografiei; ea poate prezenta lacune sau insistențe mai mari asupra unei anumite perioade, evenimente. Fără a intra de drept în granițele literaturii beletristice (sunt foarte frecvente memoriile istorice, politice etc), cel mai adesea memoriile îi aparțin totuși din momentul în care autorul e un bun povestitor.”7 Eugen Simion citându-l pe Philippe Lejeune spune că autorul de memorii este nici mai mult, nici mai puțin decât un martor dublu al existenței sale și al epocii sale. „În memorii naratorul povestindu-se pe sine, povestește mai ales lumea prin care trece(...) memorialistul prezintă cu precădere evenimentele (mari sau mici) și tinde să dea o imagine a istoriei pe care a traversat-o, în timp ce autobiograficul se are în vedere în primul rând pe sine; istoria reprezintă de cele mai multe ori rama acestor acte ale interiorității.”8
Spre deosebire de autobiografie și memorialistică, jurnalul nu este scris pentru a fi dat publicității, el nu urmărește să fie citit, nici măcar transmis mai departe, este doar confidentul celui care-l redactează, fiind „prietenul” care ascultă tăcut frământările și preocupările diaristului, nu urmărește să fie ridicat la rangul de operă literară. Este o permanentă revizuire a propriei imagini. Dar dacă este redactat de un scriitor autentic atunci șansele ca el să ajungă o adevărată operă literară cresc mai mult în cazul în care viața celui care notează ritmic are o poveste interesantă, palpitantă cu evenimente care stârnesc interesul lecturii.
Făcând o diferență netă între autobiografie și jurnal Holban definește aceste două specii astfel: „ Jurnalul: știind ce ești, poți afla cine vei fi. Autobiografia: știind cine ești, afli ce ai fost. Jurnalul: o poetică a expansiunii în densitatea vieții. Autobiografia: o poetică a limitării în densitatea operei. Dacă autobiografia este, într-un anume fel, simbolul idealului atins; jurnalul este raportul mobil al eului cu ținta spre care tinde. (...) Jurnalul este spațiul unde proliferează multiplicitatea realului; autobiografia în care, fie și aparent doar, cunoașterea de sine este certitudine.(...) jurnalul este o sumă a momentelor în care eul trăiește, gândește, făptuiește; autobiografia fixează momentul la care ființa se gândește ca la un fapt despre care se știe cu certitudine că a fost.”9
Autorul jurnalului intim devine personaj, ilustrând, astfel, limita superioară a aventurii omniscienței iar creația sa devine un joc al reprezentării „o lume nouă se formează, se centrează în jurul ficțiunii eului, unde instinctul devine distinct – formă, unde a trăi se manifestă prin a gândi și unde a avea înseamnă a fi”10. Deoarece jurnalul intim este „degajat de forme, supus mișcărilor vieții și capabil de toate libertățile de vreme ce gânduri, vise, ficțiuni, comentarii despre sine, evenimente importante, banale, toate îi convin, în ordinea ori dezordinea dorită, ascultă de o clauză în aparență ușoară, dar redutabilă: trebuie să respecte calendarul... . Intimismul este constrâns de calendar. ”11 este de părere Jean Rousset în studiul Le lecteur intime precizând faptul că tocmai această însemnare zilnică oferă autenticitate jurnalului deoarece numai așa se poate surprinde viața sau gândirea subiectului în perspectiva zilei „și numai a acestei zile”, rezultând, astfel, fragmentarea, o altă caracteristică esențială a genului. Scriitorului nu îi este permis să se comporte ca un autor, el nu mai este stăpânul și organizatorul povestirii deoarece nu are de unde ști ce va urma, fiind pus în fața faptului împlinit fără posibilitatea de a schimba ceva, de a interveni în cursul desfășurării evenimentelor.
Acest tip de scriitură are și o funcție terapeutică, probabil folosit din nevoia unor clarificări interioare „motiv pentru care autorul însemnează cu maximă luciditate. Notele zilnice pot duce la depășirea unor inhibiții sau complexe. Altă dată ele reprezintă, pur și simplu, un leac împotriva singurătății. Nu întâmplător diaristul i se adresează paginii de dinaintea lui ca unui confident, ca unui interlocutor.” 12 Dan Cristea în cartea sa Autorul și ficțiunile eului spune despre autorii de jurnal că fiecare dintre ei se văd diferit „ un scriitor de jurnal se vede ca «strigoi», un altul se imaginează comportându-se ca un «detectiv» care încearcă să se afle pe sine însuși, un al treilea se consideră, în jurnal, ca un «grefier» la arhiva zilelor”13. Criza eului o întâlnim constant dar manifestată diferit, amprenta și-o pune personalitatea celui care renunță la inhibiții și-și „pune sufletul pe tavă” în fața foii de scris desigur cu o oarecare subiectivitate, înregistrând faptele în momentul producerii lor.
Referitor la jurnalul intim părerile sunt împărțite el este denumit atât „adevăratul gen literar” de către Eugen Ionescu, acesta motivând afirmația făcută prin faptul că„ este genul originar, genul tip, iar romanul, tragedia, poema este, sunt pervertiri ale jurnalului pur”14 . Alți scriitori sunt de părere că jurnalul intim este o improvizație, un caiet cu însemnări fără importanță, cărora n-ar trebui să li se dea atâta importanță (G. Călinescu spune despre jurnal că nu este decât „un lucru anost și aproape fără sens” afirmând că marii scriitori – Balzac, Flaubert, Proust, Eminescu, Arghezi, Sadoveanu – n-au lăsat jurnale intime și nici măcar nu au fost interesați de acest tip de scriitură), jurnalul ar aparține unui eu superficial (diametral opus eului profund – acela care produce opera, creează lumi). Au fost totuși scriitori de renume mondial – Tolstoi, Stendhal – care au simțit nevoia să-și noteze în caiete secrete impresii, frământări, preocupări, astfel, jurnalul intim a început să fie cultivat în secolul al XX-lea ca gen literar de sine stătător.
Reprezentanți de marcă ai genului, pe lucrările cărora se bizuie majoritatea studiilor asupra diarismului sunt: André (Paul Guillame) Gide – laureat al premiului Nobel pentru literatură, Julien Hartridge Green – scriitor francez de origine americană care a primit numeroase premii pentru activitatea sa literară, Cesare Pavese – a fost un scriitor, poet, critic literar și traducător italian fiind considerat unul dintre cei mai importanți scriitori italieni ai secolului XX., Ernst Jünger – considerat ca unul dintre cei mai importanți gânditori și scriitori germani ai secolului XX, Mircea Eliade – a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago.
Ministerul Educaţiei