Pe urmele jurnalului românesc.

Laura-Ana ChirobanLiceul Tehnologic Nr. 1, Galgau (Sălaj)16 nov. 2021

Jurnalul românesc este, la început, orientat mai mult spre exterior fiind în mare parte o consemnare a evenimentelor zilnice „Explorarea eului e mai puțin semnificativă și adesea se ascunde în spatele unor conflicte, relații, tensiuni diverse cu exteriorul.”1. Mulți dintre scriitorii români s-au arătat receptivi la această specie literară, însă sunt puțini cei care și-au asumat această responsabilitate pe o perioadă mai lungă de timp. Cei mai mulți au scris sub impulsul momentului, în perioade de criză, și au renunțat să mai scrie când criza a trecut.
Eugen Simion, referitor la evoluția jurnalului românesc, afirmă că românii „cunosc și trăiesc diferit această revelație, în funcție de multe necunoscute”2 precizând faptul că aceștia ar descoperi mai întâi pe alții, ar începe, timid cu memoriale, și jurnale de călătorie (îi dă exemplu pe Spătarul Milescu și Dinicu Golescu); se descoperă pe ei înșiși, afirmându-și identitatea printre străini (aici îi are în vedere pe C.A. Rosetti, Ion Codru – Drăgușan și pe Jacob Negruzzi). Afirmând faptul că aceștia nu au convingerea de la început că jurnalul are o valoare literară. Această valoare literară i-ar fi recunoscută jurnalului mai târziu începând cu generația lui Mircea Eliade.
Spătarul Milescu (secolul al XVII-lea) a fost un cărturar, traducător, călător, geograf și diplomat moldovean, activ atât în Moldova, cât și în Țaratul Rusiei s-a remarcat și cu lucrarea sa De la Tobolsk până în China (note de călătorie – în care își notează experiențele călătoriilor sale). Constantin Cantacuzino în lucrarea sa intitulată Istoria Țării Rumânești dintru început analizează critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori antici, bizantini și occidentali. Lucrarea este redactată la inițiativa lui Ferdinand Marsigli, și susține cu multă fervență, combătând opiniile contrare, originea romană a poporului român și continuitatea sa pe teritoriul Daciei, acumulând mărturii despre teritoriul și locuitorii acestui stat, despre războaiele daco-romane și romanizarea Daciei. Cantacuzino subliniază faptul că românii se deosebesc de popoarele vecine prin capacitatea lor de a rezista vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în menținerea structurilor politice proprii), au avut astfel de tentative, redactând (voluntar sau nu) pagini de jurnal prin simplu fapt că și-a expus părerile personale în anumite situații impuse de conjunctura politică a vremurilor respective, evident nu intenționau să scrie pagini de literatură ci doar impresii personale.
În anul 1826 își face cunoscute însemnări de călătorie o altă personalitate, Dinicu Golescu, reunite sub titlul Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826, tipărită la Buda. Este primul jurnal de călătorie tipărit din literatura română. „Notele sale de drum cuprind referiri critice la starea de înapoiere socială și culturală a Țării Românești. Sub raportul limbii literare, lucrarea lui Golescu oglindește trecerea de la limba română literară veche la limba română literară modernă.”3
Zece ani mai târziu, în 1836, Timotei Ciparu, preot greco-catolic, erudit român transilvănean, preocupat de corectitudinea limbii literare, considerat părintele filologiei, înregistrează în caiete de călătorie experiențele de care are parte cu ocazia trecerii munților în Țara Românească observând frumusețea exprimării bucureștenilor, constatând, însă că și ei au greșeli de exprimare. Acesta își înregistrează zilnic impresiile și întâmplările fapt care-l aproprie cel mai mult de stilul diaristic.
Ion Codru – Drăgușan a fost un scriitor român, memorialist, călător, a scris într-o „românească latinizată”4 o carte care preia câteva din elementele jurnalului : Câteva epistole ale unui peregrin transilvan, revăzute și ajustate după 25 de ani, publicate în „Foișoara” „Concordia” din Budapesta începând din luna martie 1863 până în ianuarie 1864. Lucrarea a fost publicată apoi în volum, cu titlul: Peregrinulu transelvanu sau Epistole scrise de tinere straine unui amicu in patria, de la anulu 1835 pana inchisive 1844. La S. Filtsch, Sibiu, 1865.
O altă personalitate politică de mare valoare, C. A. Rosetti (unul din conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru Unirea Principatelor Române) notează în caiete secrete preocupările care-l frământă legate de existența personală, însemnări adunate sub titlul Jurnalul meu. Începe redactarea acestui jurnal cu hotărârea de a-și schimba viața, de a-i da un nou curs. Cu ocazia plecării la Paris în 1844 nota următoarele: „Aveam apoi nădejdea că lucrând 3-4 ani, mă voi întoarce în patria mea, voi străluci eu prin știință și virtute, voi ferici o zi măcar pe muma, voi ridica puțin patria mea și astfel mă voi sfârși și eu, cu cugetul în pace că mi-am împlinit frumos misia."5
Iacob Negruzzi (1842-1932) personalitate marcantă, fiul lui Costache Negruzzi, fost membru fondator al Junimii, „secretarul perpetuu" al Societăţii şi redactorul revistei Convorbiri literare (pentru a cărei apariţie scotea adesea bani din buzunarul propriu) scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, politician, președinte al Academiei Române, a scris între anii 1861-1864, un jurnal în limba germană, tradus și publicat abia după o sută douăzeci de ani, în anul 1980.
Titu Maiorescu este prima personalitate din cultura românească care ne oferă un jurnal cu însemnări zilnice făcute pe o perioadă mai lungă de timp (câteva decenii- începe însemnările la vârsta de 15 ani și, cu unele întreruperi, rămâne fidel acestuia până în ceasul morții), Însemnări zilnice –jurnalul lui Maiorescu compus din 42 de caiete este cel mai lung jurnal intim din literatura română având zece volume, urmat apoi de interbelici de mare valoare ca: Mircea Eliade (începe să scrie de la 13 ani), Camil Petrescu (la vârsta de 23 de ani își începe redactarea însemnărilor zilnice), Mihail Sebastian (este elev de liceu când redactează prima pagină de jurnal), Anton Holban (care la 9 ani începe să își noteze preocupări personale), și alții ca: Liviu Rebreanu ( abia la 42 de ani se deschide în fața foii de scris), Eugen Lovinescu (42 de ani), Mateiu Caragiale (42 de ani), Jeni Acterian (la 16 ani se întreabă dacă să aibă sau nu un jurnal), Octav Șuluțiu (din anii de liceu începe redactarea unui jurnal), Octavian Goga, Gala Galaction, Geo Bogza, Petru Cormanescu, etc. Aceștia, din dorința de a fi cât mai autentici fără a se lăsa influențați de operele altor scriitori, transcriau trăirile personale într-o formă cât mai aproape de realitate, fără prea multe intervenții stilistice.
Observăm totodată că nu este o regulă în ceea ce privește vârsta la care un scriitor își împărtășește confesiunile sale caietului secret, unii din adolescență simt nevoia să se destăinuie, alții mai târziu, la maturitate iar o altă categorie mult mai târziu – și îl am în vedere aici pe C. Fântâneru care la vârsta de 62 de ani își găsește un refugiu în acest tip de scriitură. Desigur că fiecare dintre ei au avut, cel mai probabil, o experiență negativă sau pozitivă care le-a dat imboldul de a scrie, de a mărturisi într-o formă sigură – fără riscul de a fi deconspirați – stările interioare pe care le încearcă. Deși marii critici ai literaturii universale au încercat să facă un clasament al celor care au redactat jurnale, în funcție de mediile sociale din care proveneau, în funcție de sex, sau de mediul familial, clasament care nu a avut nicio finalitate, deoarece părerile au fost împărțite și concluziile au lăsat urme de îndoială.
Mircea Eliade afirmă că „un jurnal intim are pentru mine o mai universală valoare omenească decât un roman cu mase, cu zeci de mii de oameni”, motivând acest sentiment prin argumente ca: „faptele din jurnal sunt cu desăvârșit autentice” și relevă „o experiență autentică, adică nealterată și neliteraturizată” iar romanul nu este altceva decât „o simplă carte făcută care nu surprinde în autenticitatea ei conștiința umană, așa cum un muzeu nu surprinde viața, oricâte animale ar cuprinde împăiate.”6
În opinia lui Eugen Ionescu jurnalul este preferabil romanului, tragediei, poemei și celorlalte genuri literare, pentru că e mai complet și mai adevărat, și oferă cititorului putința de a vedea viața fără sufleur – „e genul originar, literar, genul tip, adevăratul gen literar. Romanul, tragedia, poezia, toate celelalte specii n-ar fi decât pervertiri ale jurnalului pur.”7 dar admite posibilitatea că din cauza unor scriitori de jurnale mediocri acest tip de scriitură ar fi compromis.
Dumitru Micu în paginile cărții sale, În căutarea autenticității, își exprimă consternarea asupra faptului că „întâiul teoretician român al autenticității n-a pledat niciodată în favoarea jurnalului, n-a acordat acestei specii, necondiționat, caracter de autenticitate; dimpotrivă, a denunțat supralicitările în acest sens. Nu-i suficient, după Camil Petrescu, a scrie EU pentru a fi autentic.”8 precizând că sunt povestiri la persoana I care nu sunt autentice. După părerea sa jurnalele nu ar oferi niciodată informații de ordin autobiografic strict autentice și nici nu ar înregistra cu indiscutabilă exactitate fiecare stare de conștiință parcursă de autori în durata procesului de creație sau în alte împrejurări.