Argoul în limba română actuală

Publicat în 16. 10. 2025 de Maria-Viviana Grigore
Categorie: cercetare educaţională

În contemporaneitate, fiecare individ are dreptul la liberă exprimare. Acest lucru poate fi înțeles în mod diferit de o persoană la alta. Comunicarea este marcată de folosirea unui game variate de elemente de limbaj, ce au drept scop dinamizarea conversației. Un tip de limbaj folosit astăzi din în ce mai des atât pe teritoriul limbii române, dar și în cadrul altor limbi, este argoul. Despre lexicul argotic s-au scris numeroase cărți, studii de caz, articole și chiar dicționare. Am ales să consultăm, în principal, cartea Rodicăi Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală și Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influențe, creativitate , scrisă de Adriana Stoichițoiu-Ichim, precum și Dicționarul de cuvinte recente al Floricăi Dimitrescu, pentru a trata subiectul – argoul în limba română actuală.
Dacă în perioada comunistă exista acea tendință spre „limbajul de lemn”, în limba română actuală limbajele neconvenționale sunt „la modă”, pătrunzând și în domenii precum cel publicistic sau cel politic. Argoul are o mare răspândire în rândul tinerilor, și nu numai. Expresivitatea, inovațiile lingvistice și libertatea de exprimare sunt doar câteva trăsături ale acestui tip de limbaj. De asemenea, argoul reușește să îndepărteze comunicarea de normele academice, și are o tendință de înnoire mult mai puternică decât limba standard.
O primă problemă care apare în studierea argoului este aceea de a-l defini și de a-l plasa într-o anumită ierarhie în funcție de celelalte limbaje neconvenționale. Adriana Stoichițoiu-Ichim ne prezintă în cartea sa diverse opinii ale lingviștilor români cu privire la delimitarea argou-jargon-limbaj popular-limbaj familiar. De exemplu, în opinia lui Iorgu Iordan, prin argou se pot înțelege următoarele : limbajul răufăcătorilor, cerșetorilor și al altor categorii similare, jargonul – vorbirea specială a unor grupuri sociale precum soldații, studenții, artiștii etc. sau ceea ce aparține limbii culte din graiul popular, caracterizat prin naturalețe, grosolănie, vulgaritate etc. Lazăr Șăineanu considera că argoul, în interiorul căruia există și jargonul, este unul și același lucru cu limbajul popular sau cu limbajul familiar, sau, de ce nu, cu amândouă. În cadrul Dicționarului de argou și expresii familiare ale limbii române (DAEF), se observă diferite categorii de termeni, precum : termeni proveniți din limbajul infractorilor, jargoane profesionale, vulgarisme, obscenități, țigănisme, jargonul adolescenților, expresii familiare etc. Dar, apar și opinii precum cea a Elenei Slave care consideră argoul a fi o ramificație socială a limbii, vorbit de o categorie de oameni care folosesc termeni proprii, neînțeleși de cei din afara grupului, așadar argoul se delimitează de celelalte limbaje neconvenționale prin caracterul său secret. Opinia autoarei Adriana Stoichițoiu-Ichim cu privire la această delimitare este redată printr-o schemă concludentă :

Argou
argou jargon

Limbaj Limbaj
popular literar

limbaj familiar
Așadar, argoul este văzut ca o sferă lexicală din care fac parte atât argoul cât și jargoanele unor grupuri sociale, întrucât ambele reprezintă limbaje ale unor microsocietăți omogene și închise și au un character conventional și codificat. Doar din perspectivă pragmatică, argoul și jargonul pot fi considerate două tipuri de limbaj diferite. Putem afirma faptul că argoul este un vocabular specific, grefat pe structura morfo-sintactică a limbii și este caracterizat de : trăsătura criptică, expresivitate și rapiditatea în înnoire.
Un alt lucru demn de luat în calcul atunci când discutăm despre argou este însăși denumirea acestuia, pe cât de simplă este acum, pe atât de complexă și de interesantă era în trecut. Astfel, discutăm despre denumiri pentru acest tip de limbaj precum : dialectul pușcăriașilor și al cartoforilor de cafenele, jargonul arestaților, limba cârâitorilor, șmechereasca. În perioada interbelică s-a impus termenul de „argou”, însă și în limba română actuală, circulă și alte denumiri : limbajul șmecherilor, limbajul mahalalelor, limbajul infractorilor sau miștocăreasca.
Se pot contura trei surse cu ajutorul cărora limbajul argotic să se afle în permanentă înnoire și să își păstreze caracterul secret : modificarea sensului unor termini ai vocabularului standard, împrumuturile, dar și creațiile lexicale proprii. Iorgu Iordan semnalează două procedee prin care se poate asigura expresivitatea și noutatea argoului : reducerea sau amplificarea expresiei. În prima categorie – cea de reducere a expresiei – întâlnim termini trunchiați : mate(matică), bio(logie), prof(esor), dirig(inte), nașpa(rliu), șme(cher) etc, dar și abrevieri prin inițiale (argoul militarilor, al deținuților, polițiștilor, infractorilor ) : V.S.D. (vineri, sâmbătă, duminică), A.M.R. (au mai rămas), p.p.c. (poate pică ceva) etc. Amplificarea expresiei, însă, se poate realiza în două moduri : fie prin sufixare parazitară : străinar/străinez, sexos, diliman/dilimandros etc., fie prin adăugarea la termeni banali a unor determinanți care au, în general, conotații glumețe sau peiorative : fraier cu cioc, fraier oxidat/coclit, șmecher cu legitimație, sufletul lui Avram Iancu etc.
Modificarea semantică a unor termeni ce aparțin lexicului comun este un procedeu des utilizat în crearea argourilor. Astfel, putem afirma că în argoul românesc există :
• Arhaisme (exemplu : agealâc – casă de toleranță)
• Cuvinte populare (exemplu : poteră – poliție)
• Regionalisme (exemplu : glajă – sticlă de vin)
• Neologisme (exemplu : intervenție – spargere, furt)
• Termeni specializați :
- Domeniul juridico-administrativ (senat – restaurant de lux)
- Domeniul tehnicii (ială – gură)
- Domeniul medical (doctorie/dezinfectant – băutură alcoolică)
- Domeniul comercial (a face inventarul – a ancheta pe cineva)
- Domeniul muzical (taraf – gașcă de hoți care operează împreună)
- Domeniul armatei (sergent – chiștoc de țigară de dimeniuni mici)
Împrumuturile din limbi străine constituie una dintre cele mai prolifice surse pentru argoul românesc. Vom prezenta în continuare scurte liste de termeni argotici ce provin din diferite limbi :
 Țigănească : solovast – furt din buzunare, ciorimos – furt, șinimos – tâlhărie cu lovituri de cuțit, hohaiseală – escrocherie cu aur sau alte metale prețioase false, somnacai/șumracai – aur, phirnitor – ceas, grast – cal, balo – porc, țifler – polițist, hândeali – pușcărie, avelo caralo – vine polițistul!, avelo cago – vine românul!, garău – ascunde!, siles – lovește cu cuțitul!, carici, cocar – penis, a bulăni – a lovi la picior, bulangiu – homosexual pasiv/norocos/ipocrit, a șuti – a fura, a șucări – a supăra, a soili – a dormi, a ușchi – a fugi etc.
 Turcă : gealat – polițist/prieten, ghiaur – țigan, hogeag – loc de tăinuire a lucrurilor furate de hoți, parlagiu – scandalagiu/bătăuș, pașă – șeful unei bande de infractori, caimacam – bișnițar, martalog – lent, greoi în mișcări, meterhanea – grup de infractori etc.
 Greacă : chitră – persoană avară, marafeți – bani etc.
 Maghiară : gabor – polițist, ilău – pat.
 Germană : țuhaus – închisoare, oagăr – polițist/militar/ardelean, blat – operațiune ilicită, herțog – client cu dare de mână și comportament nobil, rspectuos cu femeile, holoangăr – traficant de aur, șpil – plan necinstit, ștangă – minciună/relație, știft – lucru de calitate inferioară etc.
 Franceză : bonjur – buzunarul din spate al pantalonilor, mal! – cărțile au fost distribuite într-un mod eronat, paspartu – șperaclu, tapeur – profitor, tapeză – prostituată/amantă, de pamplezir – de formă/amuzament etc.
 Italiană : bambină – femeie tânără, giorno – excelent, fidanță – amantă/iubită etc.
 Engleză : henț! – interzis, moni – bani etc.
Dacă ne referim la un alt procedeu de formare a cuvintelor, și implicit a argourilor, atunci trebuie să menționăm derivarea sufixală. Derivatele sufixale din argou sunt formate de la trei tipuri de baze : folosirea sensului comun al cuvintelor ce aparțin lexicului general (exemplu : boschetar – bețiv care doarme în parcuri, viețaș – deținut condamnat la închisoare pe viață), utilizarea cuvintelor care aparțin lexicului comun, dar cu sens argotic (exemplu : cățelar – soldat mitralior, maimuțar – hoț de serviete, genți, valize) și argourile propriu-zise ( exemple : panacotist – hoț de buzunare).
Cele mai productive sufixe folosite în crearea termenilor argotici sunt :
- ar : chichițar – hoț de buzunare
- aș : pârnăiaș – deținut
- (an)giu : caftangiu – bătăuș
- ac : zvonac – persoană care răspândește zvonuri
- tor : paraditor : hoț care fură din case
- ete : turcalete – turc/homosexual
- eală : abureală – minciună
- ură : umplutură – polițist infiltrate printer deținuți
- os : chitros – avar
- ui : a blătui – a ascunde/a tăcea/a fura
- an : șulfan – lepădătură, jigodie
- oi : cioroi – țigan
- ău : clănțau – informator
- uță : gagicuță – puștoiacă
- iță : lăchiță – om prost, nedescurcăreț
- el : ceaușel/decrețel – copil născut în perioada 1968-1990
- aș : piperaș – heroină
- ist : hornist – fumător
- ism : miserupism – indolență/nepăsare.
Rodica Zafiu, în cartea sa mai sus menționată, Diversitate stilistică în limba română actuală, tratează un subiect foarte important ce are legătură cu argoul, și anume evoluția semantică a unor termeni și expresii familiare și argotice. Cu toate că majoritatea expresiilor argotice reprezintă evoluții semantice, unele au reușit să creeze adevărate contradicții de sens. Vom trece în revistă, pe scurt, câteva exemple pe care autoarea le dă și le explică evoluția din perspectivă semantică. Unul dintre termenii argotici ai limbajului contemporan este substantivul „pilă”, cuvânt destul de răspândit, al cărui sens îl cunoaște toată lumea. Dacă ne referim strict la definiția din DEX a cuvântului, putem observa ca sens prim : „Unealtă așchietoare prevăzută pe suprafețele exterioare cu numeroși dinți mărunți și ascuțiți, folosită la prelucrări de ajustare”, și ca sens secund : „Generator de curent electric continuu, fără piese în mișcare, care transformă energia dezvoltată de un agent chimic, termic sau luminos în energie electrică”. De asemenea, se observă și prezența acestui cuvânt în diverse expresii, precum : pilă atomică = reactor nuclear sau pilă electrochimică = pilă de curent continuu. Dar, tot în DEX, apare acest cuvânt ca făcând parte din sintagma familiară „a pune (a băga) o pilă” – sprijin/ajutor (illegal) dat cuiva de o persoană influentă pentru obținerea unui avantaj, sau „a avea pile” – a se bucura de protecția cuiva. Rodica Zafiu menționează și faptul că sensul s-a transferat de la „protector” la „beneficiar”, astfel, persoana care beneficiază de sprijinul cuiva în vedea obținerii unui avantaj, este numită tot „pilă”, de exemplu : „Este pila domnului Ionescu.”. Un alt sens atribuit acestui termen este cel de „teanc de bani”. Acest sens provine din ideea conform căreia pentru a obține avantaje de pe urma cuiva se încearcă o mituire, astfel întâlnim la autori precum Cezar Petrescu această semnificație : „După masă, după ce-ai aranjat tot cu el, pune-i pe deasupra și-o pilă de o mie de lei.”. Cunoscând o răspândire rapidă, dar și o evoluție remarcabilă, acest cuvânt își pierde caracterul argotic, și este considerat ca aparținând limbajului familiar.
Un alt termen analizat de Rodica Zafiu este substantivul „bășcălie”. Atunci când îl căutăm în DEX, vom găsi mențiunea : argotic și familiar, în expresii precum : „a lua (pe cineva) în bășcălie” sau „a face băscălie (de cineva)” – a-și bate joc de cineva, a lua în râs pe cineva, iar etimologia cuvântului este necunoscută. Ipotezele etimologice nu sunt foarte convingătoare, autoarea menționând următoarele cazuri : Graur considera că acest termen provine din limba țigănească, Vasiliu îl considera un turcism (basca), Șăineanu vorbește despre familia de cuvinte a turcismului „basca”, și amintește de cuvântul „bascaliu” care ar însemna „despărțit”, dar nu se observă legătura concludentă cu sensul de astăzi al termenului. Expresii asemănătoare cu cea de „a lua pe cineva în bășcălie” există, fiind chiar numeroase : „a lua la mișto”, „a lua în balon”, „a face caterincă” etc., etimologia acestora fiind tot atât de neclară. Dar, cuvântul „bășcălie” a căpătat autonomie, la fel ca și cele din expresiile amintite : „mișto” sau „caterincă”. Astfel, astăzi putem spune că sensul cuvântului „bășcălie” este cel de categorie morală și estetică, emblemă de comportament.
În cartea Rodicăi Zafiu întâlnim și alte cuvinte argotice explicate din prisma evoluției lor semantice, precum : „tun”(afacere ilegală de proporții, cu beneficii considerabile pentru participanți), „a galibardi”(a spune, a vorbi), „papugiu”(om de nimic, care se ține de înșelăciuni, care trăiește din șiretlicuri) etc. Este foarte interesant de urmărit etimologia și evoluția unor astfel de cuvinte, căci unele dintre ele ne sunt cunoscute doar cu sensul lor argotic, sau dimpotrivă, doar cu sensul lor literal.
Argoul a devenit o categorie lexicală foarte răspândită, nu numai în rândul tinerilor, ci și în general. Una dintre cele mai evidente și importante caracteristici ale argoului este oralitatea. Orice scriitor, orice gazetar care se folosește de cuvinte argotice imprimă scrierii sale acest caracter al oralității, și implicit al expresivității și al libertății în utilizarea mijloacelor de exprimare. Fie că ne gândim la argou ca la o modalitate de a ieși din tipar, de a epata, fie că îl considerăm un mod de a încifra, de a secretiza limbajul, această categorie lexicală reușește să impresioneze cititorul, să inoveze limbajul și să aducă un plus de originalitate oricărei scrieri, fie ea literară, fie ea jurnalistică. Întrucât argourile diferă de la un grup la altul, de la o situație de întrebuințare a lor la alta, lexicul este supus unor continue schimbări, ceea ce demonstrează faptul că îi putem atribui oricând caracteristica „dinamic”.
Bibliografie :
Adriana Stoichițoiu Ichim, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influențe, creativitate, Editura All Educational, București, 2001.
Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universității din București, 2001.
Florica Dimitrescu, Dicționar de cuvinte recente, ediția a II-a, Editura Logos, București, 1997.
DEX, Academia Română Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.
Art. Argoul basarabean în stradă și în presă, Irina Condrea în revista LR, Nr. 1-3, anul XVII 2007.