. Teoriile contemporane ale comunicării influenţate de discipline atât de diverse ca lingvistica, psihologia, sociologia, antropologia, asigură astăzi locul cuvenit comunicării nonverbale, bazându-se pe ipoteze ale canalelor multiple ale comunicării umane. Comunicarea umană este concepută ca o enunţare eterogenă rezultând din combinarea de elemente vocal acustice şi vizuale. Primele studii care au în titlu sintagma “comunicare nonverbală” au apărut la jumătateasecolului trecut. Jurgen Ruesch şi Weldon Kees au fost cei care au inclus termenul de“comunicare nonverbală” în titlul unei cărţi (Nonverbal Comunication: Notes on the VisualPerceprtion of Human Relations, 1956). Cei doi autori au arătat că în comunicarea umană sunt implicate şapte sisteme diferite: - prezenţa fizică şi îmbrăcămintea - gesturile sau mişcările voluntare - acţiunile întâmplătoare - urmele acţiunilor - sunetele vocale - cuvintele rostite - cuvintele scrise. De remarcat, este faptul că în concepţia celor doi autori cinci din cele şapte sisteme implicate în comunicarea umană sunt de natură nonverbală Analiza structurii comunicării nonverbale impune luarea în considerare a codurilor,modelelor şi scopurilor specifice implicate. În comunicarea nonverbală se folosesc seturi de semne, coduri, care prin combinare dau o anumită structură.De exemplu, semnalele vizuale pot fi asociate semnalelor olfactive. De fapt, aceste semne sunt stimuli senzoriali care impresionează simţurile omului (văz, auz, pipăit, miros). Pe baza semnelor şi canalelor de transmitere s-au propus multiple clasificări ale comportamentelor nonverbale şi ale comunicării nonverbale. În literatura de specialitate se aminteşte gruparea comunicării nonverbale în trei categorii,propusă de J.Ruesch şi W.Kess: - limbajul semnelor incluzând gesturile - limbajul acţiunilor incluzând mişcările corpului implicate în diferite activităţi - limbajul obiectelor care încorporează dispunerea intenţionată sau neinţentionată aobiectelor în spaţiu în vederea utilizării lor. O alta clasificare o datoram lui R. P. Harrison care împarte comunicarea nonverbală în patru categorii: - coduri de executare asociate mişcărilor corpului, expresiilor faciale, privirii, atingeriişi activităţilor vocale - coduri spaţio - temporale referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizării spaţiului şi timpului - coduri artefacte utilizate în mesajele primite de la obiecte - coduri mediatoare referitoare la efectele speciale rezultate din interpunerea între emiţător şi receptor. Mark L. Knapp considera că domeniul comunicării nonverbale include următoarele fapte: - cum privim - cum auzim (tonul vocii) - cum mirosim - cum ne mişcăm - individual sau în conjuncţie cu alţii (gesturile, postura, privirea,expresiile faciale, atingerile corporale şi proxemitatea) - cum afectează mediul înconjurător interacţiunile umane şi cum afectează acestea, larândul lor, mediul înconjurător (dispunerea spaţială a mobilei, temperatura, prezenţaaltor oameni, zgomotele ş.a.m.d) Un om îşi poate ţine mâinile încrucişate la piept, nu doar ca să se apere instinctiv în faţa interlocutorului, ci şi pentru a se apăra de frig. În plus, mâna dusă la ochi poate însemna şi că te mănâncă ochiul, nu doar că eşti pe cale să spui o minciună gogonată. Nu trebuie să consideri călimbajul trupului nu poate fi controlat. El poate fi controlat, modificat şi apoi poate chiar să modifice şi starea de spirit şi încet-încet personalitatea persoanei respective. 1. Postura - spatele drept şi capul sus, precum şi poziţia trasă în spate a umerilor va sugera interlocutorului încredere în sine şi hotărâre. 2. Poziţia corpului aplecată în faţă cu măsură poate face minuni la un interviu de job, la un curs sau la o şedinţă, sugerându-i interlocutorului că eşti interesat de ceea ce are acesta de spus. 3. Poziţia corpului lasătă pe spate, sprijinită de spătarul scaunului poate sugera, din contră, dezinteres, atitudine refractară faţă de ceea ce are de spus interlocutorul. 4. Poziţia corpului cu bazinul puţin împins înainte şi cu mâinile în buzunar, eventual cu degetele mari în exteriorul pantalonilor va însemna încredere în sine. 5. Poziţia ridicată cu mâinile pe masă şi cu corpul aplecat înainte va însemna o atitudine de autoritate, dorinţa de a se impune. Poziţia lasată pe spate cu mâinile împreunate la ceafă sugerează o atitudine de superioritate. 6. Poziţia mâinilor - mâinile ascunse în buzunare sau oricum altundeva decât la vedere poate sugera interlocutorului că ai ceva de ascuns. Mâinile apropiate cu degetele mari unul sprijinit de celălalt pot sugera încredere în sine, sau în anumite contexte chiar aroganţă. Mâna dusă la faţă, sprijinind bărbia sau falca este un semn de plictiseală sau de neascultare a interlocutorului. Mâinile încrucişate la piept sugerează o atitudine închisă, neîncrezătoare sau o persoană care se apără. Mâinile sprijinite una pe alta, eventual jucându-se necontrolat sugerează o stare de nervozitate. 7. Gesturi - Gestul reflex de a scoate ochelarii de pe nas şi de a lua unul dintre braţele ochelarilorşi a-l duce în dreptul gurii sugerează interes şi chiar dorinţa de a spune ceva. - Gestul de a duce o mână sau un deget la ceafă poate însemna că cel care face gestul a fost pus într-o încurcătură. - Mâna dusă în dreptul feţei sau al ochilor poate însemna că cel care face gestul încearcă să ascundă ceva. Comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează înţelesul comunicării verbale sauunele elemente ale comunicării nonverbale pot substitui aspecte ale comunicării verbale. Aprobare: legănare şi venire spre tine; mişcarea capului; zâmbetul; fumul suflat în sus;depărtarea picioarelor a braţelor. Ostilitate: privirea ceasului; încruntarea; frecarea cefei; culesul scamelor; fumul de ţigară, suflat în jos; spionatul peste ochelari; depărtarea de celălalt. Dominarea: strângerea mâinii de încheietură; încălecarea scaunului; sprijin în mâini pe masă; degetul la vestă. Evaluare, reflectare, decizie: corpul dat pe spate; mâna la baza nasului; mângâierea bărbiei; introducerea unui obiect în gură; sprijinirea capului în mâini; un deget pe obraz, altul sub bărbie şi celelalte îndoite. Plictiseala: palma la bărbie; bătaie în masă; tropăit. Superioritate: lăsare pe spate în scaun, mâinile după ceafă. Încrederea în sine: mâinile adunate cu degete sprijinite. Exasperare - palma pusă pe ceafa. Apărare: încrucişarea braţelor şi picioarelor. Încredere: mâinile la spate; mâinile în buzunare. Nemulţumire, frustrare: pumnul strâns; trece mâna prin par; respiraţie scurtă. Nervozitate: agitare pe scaun; zornăit de bani în buzunar Cum să ne îmbunătăţim comunicarea nonverbală? Pentru a te afirma sunt importante a fi respectate câteva reguli : - să fii conştient de impactul elementelor nonverbale asupra sensului mesajului. - să îţi cunoşti bine propriul comportament nonverbal şi să îl modifici, dacă e nevoie. - când se vorbeşte, să avem o atitudine de ascultare. să zâmbeşti: când vrei să începi un dialog; când mulţumeşti; când primeşti sau faci un compliment. - să nu zâmbeşti când eşti criticat sau când interlocutorul e furios)
Limbajul nonverbal
În literatura de specialitate sunt menţionate nu o singură definiţie a comunicării nonverbale, ci mai multe şi toate sunt acceptate, totul depinde din ce perspectivă esteabordat procesul de transmitere a semnelor nonligvistice.
Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi care pot fi decodificate, creândî nţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.Importanţa comunicării nonverbale a fost demonstrată în 1967 de către Albert Mehrabian. În urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia că numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbală în timp ce 38% este transmis pe cale vocală şi 55% prinlimbajul corpului.
Comunicarea nonverbală opusă comunicării verbale este concepută de multă vreme ca limbaj în sens strict. În această viziune toate celelalte forme de comunicare sunt considerate ca secundare (scrisul). Teoriile contemporane ale comunicării influenţate de discipline atât de diverse ca lingvistica, psihologia, sociologia, antropologia, asigură astăzi locul cuvenit comunicării nonverbale, bazându-se pe ipoteze ale canalelor multiple ale comunicării umane. Comunicarea umană este concepută ca o enunţare eterogenă rezultând din combinarea de elemente vocal acustice şi vizuale. Primele studii care au în titlu sintagma “comunicare nonverbală” au apărut la jumătateasecolului trecut. Jurgen Ruesch şi Weldon Kees au fost cei care au inclus termenul de“comunicare nonverbală” în titlul unei cărţi (Nonverbal Comunication: Notes on the VisualPerceprtion of Human Relations, 1956). Cei doi autori au arătat că în comunicarea umană sunt implicate şapte sisteme diferite:
- prezenţa fizică şi îmbrăcămintea
- gesturile sau mişcările voluntare
- acţiunile întâmplătoare
- urmele acţiunilor
- sunetele vocale
- cuvintele rostite
- cuvintele scrise.
De remarcat, este faptul că în concepţia celor doi autori cinci din cele şapte sisteme implicate în comunicarea umană sunt de natură nonverbală
Analiza structurii comunicării nonverbale impune luarea în considerare a codurilor,modelelor şi scopurilor specifice implicate. În comunicarea nonverbală se folosesc seturi de semne, coduri, care prin combinare dau o anumită structură.De exemplu, semnalele vizuale pot fi asociate semnalelor olfactive. De fapt, aceste semne sunt stimuli senzoriali care impresionează simţurile omului (văz, auz, pipăit, miros). Pe baza semnelor şi canalelor de transmitere s-au propus multiple clasificări ale comportamentelor nonverbale şi ale comunicării nonverbale.
În literatura de specialitate se aminteşte gruparea comunicării nonverbale în trei categorii,propusă de J.Ruesch şi W.Kess:
- limbajul semnelor incluzând gesturile
- limbajul acţiunilor incluzând mişcările corpului implicate în diferite activităţi
- limbajul obiectelor care încorporează dispunerea intenţionată sau neinţentionată aobiectelor în spaţiu în vederea utilizării lor. O alta clasificare o datoram lui R. P. Harrison care împarte comunicarea nonverbală în patru categorii:
- coduri de executare asociate mişcărilor corpului, expresiilor faciale, privirii, atingeriişi activităţilor vocale
- coduri spaţio - temporale referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizării spaţiului şi timpului
- coduri artefacte utilizate în mesajele primite de la obiecte
- coduri mediatoare referitoare la efectele speciale rezultate din interpunerea între emiţător şi receptor. Mark L. Knapp considera că domeniul comunicării nonverbale include următoarele fapte:
- cum privim
- cum auzim (tonul vocii)
- cum mirosim
- cum ne mişcăm - individual sau în conjuncţie cu alţii (gesturile, postura, privirea,expresiile faciale, atingerile corporale şi proxemitatea)
- cum afectează mediul înconjurător interacţiunile umane şi cum afectează acestea, larândul lor, mediul înconjurător (dispunerea spaţială a mobilei, temperatura, prezenţaaltor oameni, zgomotele ş.a.m.d)
Un om îşi poate ţine mâinile încrucişate la piept, nu doar ca să se apere instinctiv în faţa interlocutorului, ci şi pentru a se apăra de frig. În plus, mâna dusă la ochi poate însemna şi că te mănâncă ochiul, nu doar că eşti pe cale să spui o minciună gogonată. Nu trebuie să consideri călimbajul trupului nu poate fi controlat. El poate fi controlat, modificat şi apoi poate chiar să modifice şi starea de spirit şi încet-încet personalitatea persoanei respective.
1. Postura - spatele drept şi capul sus, precum şi poziţia trasă în spate a umerilor va sugera interlocutorului încredere în sine şi hotărâre.
2. Poziţia corpului aplecată în faţă cu măsură poate face minuni la un interviu de job, la un curs sau la o şedinţă, sugerându-i interlocutorului că eşti interesat de ceea ce are acesta de spus.
3. Poziţia corpului lasătă pe spate, sprijinită de spătarul scaunului poate sugera, din contră, dezinteres, atitudine refractară faţă de ceea ce are de spus interlocutorul.
4. Poziţia corpului cu bazinul puţin împins înainte şi cu mâinile în buzunar, eventual cu degetele mari în exteriorul pantalonilor va însemna încredere în sine.
5. Poziţia ridicată cu mâinile pe masă şi cu corpul aplecat înainte va însemna o atitudine de autoritate, dorinţa de a se impune. Poziţia lasată pe spate cu mâinile împreunate la ceafă sugerează o atitudine de superioritate.
6. Poziţia mâinilor - mâinile ascunse în buzunare sau oricum altundeva decât la vedere poate sugera interlocutorului că ai ceva de ascuns. Mâinile apropiate cu degetele mari unul sprijinit de celălalt pot sugera încredere în sine, sau în anumite contexte chiar aroganţă. Mâna dusă la faţă, sprijinind bărbia sau falca este un semn de plictiseală sau de neascultare a interlocutorului. Mâinile încrucişate la piept sugerează o atitudine închisă, neîncrezătoare sau o persoană care se apără. Mâinile sprijinite una pe alta, eventual jucându-se necontrolat sugerează o stare de nervozitate.
7. Gesturi
- Gestul reflex de a scoate ochelarii de pe nas şi de a lua unul dintre braţele ochelarilorşi a-l duce în dreptul gurii sugerează interes şi chiar dorinţa de a spune ceva.
- Gestul de a duce o mână sau un deget la ceafă poate însemna că cel care face gestul a fost pus într-o încurcătură.
- Mâna dusă în dreptul feţei sau al ochilor poate însemna că cel care face gestul încearcă să ascundă ceva. Comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează înţelesul comunicării verbale sauunele elemente ale comunicării nonverbale pot substitui aspecte ale comunicării verbale.
Aprobare: legănare şi venire spre tine; mişcarea capului; zâmbetul; fumul suflat în sus;depărtarea picioarelor a braţelor.
Ostilitate: privirea ceasului; încruntarea; frecarea cefei; culesul scamelor; fumul de ţigară, suflat în jos; spionatul peste ochelari; depărtarea de celălalt.
Dominarea: strângerea mâinii de încheietură; încălecarea scaunului; sprijin în mâini pe masă; degetul la vestă.
Evaluare, reflectare, decizie: corpul dat pe spate; mâna la baza nasului; mângâierea bărbiei; introducerea unui obiect în gură; sprijinirea capului în mâini; un deget pe obraz, altul sub bărbie şi celelalte îndoite.
Plictiseala: palma la bărbie; bătaie în masă; tropăit.
Superioritate: lăsare pe spate în scaun, mâinile după ceafă.
Încrederea în sine: mâinile adunate cu degete sprijinite.
Exasperare - palma pusă pe ceafa. Apărare: încrucişarea braţelor şi picioarelor.
Încredere: mâinile la spate; mâinile în buzunare.
Nemulţumire, frustrare: pumnul strâns; trece mâna prin par; respiraţie scurtă.
Nervozitate: agitare pe scaun; zornăit de bani în buzunar
Cum să ne îmbunătăţim comunicarea nonverbală? Pentru a te afirma sunt importante a fi respectate câteva reguli :
- să fii conştient de impactul elementelor nonverbale asupra sensului mesajului.
- să îţi cunoşti bine propriul comportament nonverbal şi să îl modifici, dacă e nevoie.
- când se vorbeşte, să avem o atitudine de ascultare. să zâmbeşti: când vrei să începi un dialog; când mulţumeşti; când primeşti sau faci un compliment.
- să nu zâmbeşti când eşti criticat sau când interlocutorul e furios
]]>
Publicat în 21. 09. 2023 de Mihaela-Ramona Sîrba
| Etichetat cu: comunicare
Categorie: abordări teoretice
Limbajul nonverbal
În literatura de specialitate sunt menţionate nu o singură definiţie a comunicării nonverbale, ci mai multe şi toate sunt acceptate, totul depinde din ce perspectivă esteabordat procesul de transmitere a semnelor nonligvistice.
Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi care pot fi decodificate, creândî nţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.Importanţa comunicării nonverbale a fost demonstrată în 1967 de către Albert Mehrabian. În urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia că numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbală în timp ce 38% este transmis pe cale vocală şi 55% prinlimbajul corpului.
Comunicarea nonverbală opusă comunicării verbale este concepută de multă vreme ca limbaj în sens strict. În această viziune toate celelalte forme de comunicare sunt considerate ca secundare (scrisul). Teoriile contemporane ale comunicării influenţate de discipline atât de diverse ca lingvistica, psihologia, sociologia, antropologia, asigură astăzi locul cuvenit comunicării nonverbale, bazându-se pe ipoteze ale canalelor multiple ale comunicării umane. Comunicarea umană este concepută ca o enunţare eterogenă rezultând din combinarea de elemente vocal acustice şi vizuale. Primele studii care au în titlu sintagma “comunicare nonverbală” au apărut la jumătateasecolului trecut. Jurgen Ruesch şi Weldon Kees au fost cei care au inclus termenul de“comunicare nonverbală” în titlul unei cărţi (Nonverbal Comunication: Notes on the VisualPerceprtion of Human Relations, 1956). Cei doi autori au arătat că în comunicarea umană sunt implicate şapte sisteme diferite:
- prezenţa fizică şi îmbrăcămintea
- gesturile sau mişcările voluntare
- acţiunile întâmplătoare
- urmele acţiunilor
- sunetele vocale
- cuvintele rostite
- cuvintele scrise.
De remarcat, este faptul că în concepţia celor doi autori cinci din cele şapte sisteme implicate în comunicarea umană sunt de natură nonverbală
Analiza structurii comunicării nonverbale impune luarea în considerare a codurilor,modelelor şi scopurilor specifice implicate. În comunicarea nonverbală se folosesc seturi de semne, coduri, care prin combinare dau o anumită structură.De exemplu, semnalele vizuale pot fi asociate semnalelor olfactive. De fapt, aceste semne sunt stimuli senzoriali care impresionează simţurile omului (văz, auz, pipăit, miros). Pe baza semnelor şi canalelor de transmitere s-au propus multiple clasificări ale comportamentelor nonverbale şi ale comunicării nonverbale.
În literatura de specialitate se aminteşte gruparea comunicării nonverbale în trei categorii,propusă de J.Ruesch şi W.Kess:
- limbajul semnelor incluzând gesturile
- limbajul acţiunilor incluzând mişcările corpului implicate în diferite activităţi
- limbajul obiectelor care încorporează dispunerea intenţionată sau neinţentionată aobiectelor în spaţiu în vederea utilizării lor. O alta clasificare o datoram lui R. P. Harrison care împarte comunicarea nonverbală în patru categorii:
- coduri de executare asociate mişcărilor corpului, expresiilor faciale, privirii, atingeriişi activităţilor vocale
- coduri spaţio - temporale referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizării spaţiului şi timpului
- coduri artefacte utilizate în mesajele primite de la obiecte
- coduri mediatoare referitoare la efectele speciale rezultate din interpunerea între emiţător şi receptor. Mark L. Knapp considera că domeniul comunicării nonverbale include următoarele fapte:
- cum privim
- cum auzim (tonul vocii)
- cum mirosim
- cum ne mişcăm - individual sau în conjuncţie cu alţii (gesturile, postura, privirea,expresiile faciale, atingerile corporale şi proxemitatea)
- cum afectează mediul înconjurător interacţiunile umane şi cum afectează acestea, larândul lor, mediul înconjurător (dispunerea spaţială a mobilei, temperatura, prezenţaaltor oameni, zgomotele ş.a.m.d)
Un om îşi poate ţine mâinile încrucişate la piept, nu doar ca să se apere instinctiv în faţa interlocutorului, ci şi pentru a se apăra de frig. În plus, mâna dusă la ochi poate însemna şi că te mănâncă ochiul, nu doar că eşti pe cale să spui o minciună gogonată. Nu trebuie să consideri călimbajul trupului nu poate fi controlat. El poate fi controlat, modificat şi apoi poate chiar să modifice şi starea de spirit şi încet-încet personalitatea persoanei respective.
1. Postura - spatele drept şi capul sus, precum şi poziţia trasă în spate a umerilor va sugera interlocutorului încredere în sine şi hotărâre.
2. Poziţia corpului aplecată în faţă cu măsură poate face minuni la un interviu de job, la un curs sau la o şedinţă, sugerându-i interlocutorului că eşti interesat de ceea ce are acesta de spus.
3. Poziţia corpului lasătă pe spate, sprijinită de spătarul scaunului poate sugera, din contră, dezinteres, atitudine refractară faţă de ceea ce are de spus interlocutorul.
4. Poziţia corpului cu bazinul puţin împins înainte şi cu mâinile în buzunar, eventual cu degetele mari în exteriorul pantalonilor va însemna încredere în sine.
5. Poziţia ridicată cu mâinile pe masă şi cu corpul aplecat înainte va însemna o atitudine de autoritate, dorinţa de a se impune. Poziţia lasată pe spate cu mâinile împreunate la ceafă sugerează o atitudine de superioritate.
6. Poziţia mâinilor - mâinile ascunse în buzunare sau oricum altundeva decât la vedere poate sugera interlocutorului că ai ceva de ascuns. Mâinile apropiate cu degetele mari unul sprijinit de celălalt pot sugera încredere în sine, sau în anumite contexte chiar aroganţă. Mâna dusă la faţă, sprijinind bărbia sau falca este un semn de plictiseală sau de neascultare a interlocutorului. Mâinile încrucişate la piept sugerează o atitudine închisă, neîncrezătoare sau o persoană care se apără. Mâinile sprijinite una pe alta, eventual jucându-se necontrolat sugerează o stare de nervozitate.
7. Gesturi
- Gestul reflex de a scoate ochelarii de pe nas şi de a lua unul dintre braţele ochelarilorşi a-l duce în dreptul gurii sugerează interes şi chiar dorinţa de a spune ceva.
- Gestul de a duce o mână sau un deget la ceafă poate însemna că cel care face gestul a fost pus într-o încurcătură.
- Mâna dusă în dreptul feţei sau al ochilor poate însemna că cel care face gestul încearcă să ascundă ceva. Comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează înţelesul comunicării verbale sauunele elemente ale comunicării nonverbale pot substitui aspecte ale comunicării verbale.
Aprobare: legănare şi venire spre tine; mişcarea capului; zâmbetul; fumul suflat în sus;depărtarea picioarelor a braţelor.
Ostilitate: privirea ceasului; încruntarea; frecarea cefei; culesul scamelor; fumul de ţigară, suflat în jos; spionatul peste ochelari; depărtarea de celălalt.
Dominarea: strângerea mâinii de încheietură; încălecarea scaunului; sprijin în mâini pe masă; degetul la vestă.
Evaluare, reflectare, decizie: corpul dat pe spate; mâna la baza nasului; mângâierea bărbiei; introducerea unui obiect în gură; sprijinirea capului în mâini; un deget pe obraz, altul sub bărbie şi celelalte îndoite.
Plictiseala: palma la bărbie; bătaie în masă; tropăit.
Superioritate: lăsare pe spate în scaun, mâinile după ceafă.
Încrederea în sine: mâinile adunate cu degete sprijinite.
Exasperare - palma pusă pe ceafa. Apărare: încrucişarea braţelor şi picioarelor.
Încredere: mâinile la spate; mâinile în buzunare.
Nemulţumire, frustrare: pumnul strâns; trece mâna prin par; respiraţie scurtă.
Nervozitate: agitare pe scaun; zornăit de bani în buzunar
Cum să ne îmbunătăţim comunicarea nonverbală? Pentru a te afirma sunt importante a fi respectate câteva reguli :
- să fii conştient de impactul elementelor nonverbale asupra sensului mesajului.
- să îţi cunoşti bine propriul comportament nonverbal şi să îl modifici, dacă e nevoie.
- când se vorbeşte, să avem o atitudine de ascultare. să zâmbeşti: când vrei să începi un dialog; când mulţumeşti; când primeşti sau faci un compliment.
- să nu zâmbeşti când eşti criticat sau când interlocutorul e furios
]]>
Limbajul nonverbal
În literatura de specialitate sunt menţionate nu o singură definiţie a comunicării nonverbale, ci mai multe şi toate sunt acceptate, totul depinde din ce perspectivă esteabordat procesul de transmitere a semnelor nonligvistice.
Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi care pot fi decodificate, creândî nţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.Importanţa comunicării nonverbale a fost demonstrată în 1967 de către Albert Mehrabian. În urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia că numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbală în timp ce 38% este transmis pe cale vocală şi 55% prinlimbajul corpului.
Comunicarea nonverbală opusă comunicării verbale este concepută de multă vreme ca limbaj în sens strict. În această viziune toate celelalte forme de comunicare sunt considerate ca secundare (scrisul). Teoriile contemporane ale comunicării influenţate de discipline atât de diverse ca lingvistica, psihologia, sociologia, antropologia, asigură astăzi locul cuvenit comunicării nonverbale, bazându-se pe ipoteze ale canalelor multiple ale comunicării umane. Comunicarea umană este concepută ca o enunţare eterogenă rezultând din combinarea de elemente vocal acustice şi vizuale. Primele studii care au în titlu sintagma “comunicare nonverbală” au apărut la jumătateasecolului trecut. Jurgen Ruesch şi Weldon Kees au fost cei care au inclus termenul de“comunicare nonverbală” în titlul unei cărţi (Nonverbal Comunication: Notes on the VisualPerceprtion of Human Relations, 1956). Cei doi autori au arătat că în comunicarea umană sunt implicate şapte sisteme diferite:
- prezenţa fizică şi îmbrăcămintea
- gesturile sau mişcările voluntare
- acţiunile întâmplătoare
- urmele acţiunilor
- sunetele vocale
- cuvintele rostite
- cuvintele scrise.
De remarcat, este faptul că în concepţia celor doi autori cinci din cele şapte sisteme implicate în comunicarea umană sunt de natură nonverbală
Analiza structurii comunicării nonverbale impune luarea în considerare a codurilor,modelelor şi scopurilor specifice implicate. În comunicarea nonverbală se folosesc seturi de semne, coduri, care prin combinare dau o anumită structură.De exemplu, semnalele vizuale pot fi asociate semnalelor olfactive. De fapt, aceste semne sunt stimuli senzoriali care impresionează simţurile omului (văz, auz, pipăit, miros). Pe baza semnelor şi canalelor de transmitere s-au propus multiple clasificări ale comportamentelor nonverbale şi ale comunicării nonverbale.
În literatura de specialitate se aminteşte gruparea comunicării nonverbale în trei categorii,propusă de J.Ruesch şi W.Kess:
- limbajul semnelor incluzând gesturile
- limbajul acţiunilor incluzând mişcările corpului implicate în diferite activităţi
- limbajul obiectelor care încorporează dispunerea intenţionată sau neinţentionată aobiectelor în spaţiu în vederea utilizării lor. O alta clasificare o datoram lui R. P. Harrison care împarte comunicarea nonverbală în patru categorii:
- coduri de executare asociate mişcărilor corpului, expresiilor faciale, privirii, atingeriişi activităţilor vocale
- coduri spaţio - temporale referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizării spaţiului şi timpului
- coduri artefacte utilizate în mesajele primite de la obiecte
- coduri mediatoare referitoare la efectele speciale rezultate din interpunerea între emiţător şi receptor. Mark L. Knapp considera că domeniul comunicării nonverbale include următoarele fapte:
- cum privim
- cum auzim (tonul vocii)
- cum mirosim
- cum ne mişcăm - individual sau în conjuncţie cu alţii (gesturile, postura, privirea,expresiile faciale, atingerile corporale şi proxemitatea)
- cum afectează mediul înconjurător interacţiunile umane şi cum afectează acestea, larândul lor, mediul înconjurător (dispunerea spaţială a mobilei, temperatura, prezenţaaltor oameni, zgomotele ş.a.m.d)
Un om îşi poate ţine mâinile încrucişate la piept, nu doar ca să se apere instinctiv în faţa interlocutorului, ci şi pentru a se apăra de frig. În plus, mâna dusă la ochi poate însemna şi că te mănâncă ochiul, nu doar că eşti pe cale să spui o minciună gogonată. Nu trebuie să consideri călimbajul trupului nu poate fi controlat. El poate fi controlat, modificat şi apoi poate chiar să modifice şi starea de spirit şi încet-încet personalitatea persoanei respective.
1. Postura - spatele drept şi capul sus, precum şi poziţia trasă în spate a umerilor va sugera interlocutorului încredere în sine şi hotărâre.
2. Poziţia corpului aplecată în faţă cu măsură poate face minuni la un interviu de job, la un curs sau la o şedinţă, sugerându-i interlocutorului că eşti interesat de ceea ce are acesta de spus.
3. Poziţia corpului lasătă pe spate, sprijinită de spătarul scaunului poate sugera, din contră, dezinteres, atitudine refractară faţă de ceea ce are de spus interlocutorul.
4. Poziţia corpului cu bazinul puţin împins înainte şi cu mâinile în buzunar, eventual cu degetele mari în exteriorul pantalonilor va însemna încredere în sine.
5. Poziţia ridicată cu mâinile pe masă şi cu corpul aplecat înainte va însemna o atitudine de autoritate, dorinţa de a se impune. Poziţia lasată pe spate cu mâinile împreunate la ceafă sugerează o atitudine de superioritate.
6. Poziţia mâinilor - mâinile ascunse în buzunare sau oricum altundeva decât la vedere poate sugera interlocutorului că ai ceva de ascuns. Mâinile apropiate cu degetele mari unul sprijinit de celălalt pot sugera încredere în sine, sau în anumite contexte chiar aroganţă. Mâna dusă la faţă, sprijinind bărbia sau falca este un semn de plictiseală sau de neascultare a interlocutorului. Mâinile încrucişate la piept sugerează o atitudine închisă, neîncrezătoare sau o persoană care se apără. Mâinile sprijinite una pe alta, eventual jucându-se necontrolat sugerează o stare de nervozitate.
7. Gesturi
- Gestul reflex de a scoate ochelarii de pe nas şi de a lua unul dintre braţele ochelarilorşi a-l duce în dreptul gurii sugerează interes şi chiar dorinţa de a spune ceva.
- Gestul de a duce o mână sau un deget la ceafă poate însemna că cel care face gestul a fost pus într-o încurcătură.
- Mâna dusă în dreptul feţei sau al ochilor poate însemna că cel care face gestul încearcă să ascundă ceva. Comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează înţelesul comunicării verbale sauunele elemente ale comunicării nonverbale pot substitui aspecte ale comunicării verbale.
Aprobare: legănare şi venire spre tine; mişcarea capului; zâmbetul; fumul suflat în sus;depărtarea picioarelor a braţelor.
Ostilitate: privirea ceasului; încruntarea; frecarea cefei; culesul scamelor; fumul de ţigară, suflat în jos; spionatul peste ochelari; depărtarea de celălalt.
Dominarea: strângerea mâinii de încheietură; încălecarea scaunului; sprijin în mâini pe masă; degetul la vestă.
Evaluare, reflectare, decizie: corpul dat pe spate; mâna la baza nasului; mângâierea bărbiei; introducerea unui obiect în gură; sprijinirea capului în mâini; un deget pe obraz, altul sub bărbie şi celelalte îndoite.
Plictiseala: palma la bărbie; bătaie în masă; tropăit.
Superioritate: lăsare pe spate în scaun, mâinile după ceafă.
Încrederea în sine: mâinile adunate cu degete sprijinite.
Exasperare - palma pusă pe ceafa. Apărare: încrucişarea braţelor şi picioarelor.
Încredere: mâinile la spate; mâinile în buzunare.
Nemulţumire, frustrare: pumnul strâns; trece mâna prin par; respiraţie scurtă.
Nervozitate: agitare pe scaun; zornăit de bani în buzunar
Cum să ne îmbunătăţim comunicarea nonverbală? Pentru a te afirma sunt importante a fi respectate câteva reguli :
- să fii conştient de impactul elementelor nonverbale asupra sensului mesajului.
- să îţi cunoşti bine propriul comportament nonverbal şi să îl modifici, dacă e nevoie.
- când se vorbeşte, să avem o atitudine de ascultare. să zâmbeşti: când vrei să începi un dialog; când mulţumeşti; când primeşti sau faci un compliment.
- să nu zâmbeşti când eşti criticat sau când interlocutorul e furios
]]>
Publicat în 21. 09. 2023 de Mihaela-Ramona Sîrba
| Etichetat cu: comunicare
Categorie: abordări teoretice
Limbajul nonverbal
În literatura de specialitate sunt menţionate nu o singură definiţie a comunicării nonverbale, ci mai multe şi toate sunt acceptate, totul depinde din ce perspectivă esteabordat procesul de transmitere a semnelor nonligvistice.
Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi care pot fi decodificate, creândî nţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.Importanţa comunicării nonverbale a fost demonstrată în 1967 de către Albert Mehrabian. În urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia că numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbală în timp ce 38% este transmis pe cale vocală şi 55% prinlimbajul corpului.
Comunicarea nonverbală opusă comunicării verbale este concepută de multă vreme ca limbaj în sens strict. În această viziune toate celelalte forme de comunicare sunt considerate ca secundare (scrisul). Teoriile contemporane ale comunicării influenţate de discipline atât de diverse ca lingvistica, psihologia, sociologia, antropologia, asigură astăzi locul cuvenit comunicării nonverbale, bazându-se pe ipoteze ale canalelor multiple ale comunicării umane. Comunicarea umană este concepută ca o enunţare eterogenă rezultând din combinarea de elemente vocal acustice şi vizuale. Primele studii care au în titlu sintagma “comunicare nonverbală” au apărut la jumătateasecolului trecut. Jurgen Ruesch şi Weldon Kees au fost cei care au inclus termenul de“comunicare nonverbală” în titlul unei cărţi (Nonverbal Comunication: Notes on the VisualPerceprtion of Human Relations, 1956). Cei doi autori au arătat că în comunicarea umană sunt implicate şapte sisteme diferite:
- prezenţa fizică şi îmbrăcămintea
- gesturile sau mişcările voluntare
- acţiunile întâmplătoare
- urmele acţiunilor
- sunetele vocale
- cuvintele rostite
- cuvintele scrise.
De remarcat, este faptul că în concepţia celor doi autori cinci din cele şapte sisteme implicate în comunicarea umană sunt de natură nonverbală
Analiza structurii comunicării nonverbale impune luarea în considerare a codurilor,modelelor şi scopurilor specifice implicate. În comunicarea nonverbală se folosesc seturi de semne, coduri, care prin combinare dau o anumită structură.De exemplu, semnalele vizuale pot fi asociate semnalelor olfactive. De fapt, aceste semne sunt stimuli senzoriali care impresionează simţurile omului (văz, auz, pipăit, miros). Pe baza semnelor şi canalelor de transmitere s-au propus multiple clasificări ale comportamentelor nonverbale şi ale comunicării nonverbale.
În literatura de specialitate se aminteşte gruparea comunicării nonverbale în trei categorii,propusă de J.Ruesch şi W.Kess:
- limbajul semnelor incluzând gesturile
- limbajul acţiunilor incluzând mişcările corpului implicate în diferite activităţi
- limbajul obiectelor care încorporează dispunerea intenţionată sau neinţentionată aobiectelor în spaţiu în vederea utilizării lor. O alta clasificare o datoram lui R. P. Harrison care împarte comunicarea nonverbală în patru categorii:
- coduri de executare asociate mişcărilor corpului, expresiilor faciale, privirii, atingeriişi activităţilor vocale
- coduri spaţio - temporale referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizării spaţiului şi timpului
- coduri artefacte utilizate în mesajele primite de la obiecte
- coduri mediatoare referitoare la efectele speciale rezultate din interpunerea între emiţător şi receptor. Mark L. Knapp considera că domeniul comunicării nonverbale include următoarele fapte:
- cum privim
- cum auzim (tonul vocii)
- cum mirosim
- cum ne mişcăm - individual sau în conjuncţie cu alţii (gesturile, postura, privirea,expresiile faciale, atingerile corporale şi proxemitatea)
- cum afectează mediul înconjurător interacţiunile umane şi cum afectează acestea, larândul lor, mediul înconjurător (dispunerea spaţială a mobilei, temperatura, prezenţaaltor oameni, zgomotele ş.a.m.d)
Un om îşi poate ţine mâinile încrucişate la piept, nu doar ca să se apere instinctiv în faţa interlocutorului, ci şi pentru a se apăra de frig. În plus, mâna dusă la ochi poate însemna şi că te mănâncă ochiul, nu doar că eşti pe cale să spui o minciună gogonată. Nu trebuie să consideri călimbajul trupului nu poate fi controlat. El poate fi controlat, modificat şi apoi poate chiar să modifice şi starea de spirit şi încet-încet personalitatea persoanei respective.
1. Postura - spatele drept şi capul sus, precum şi poziţia trasă în spate a umerilor va sugera interlocutorului încredere în sine şi hotărâre.
2. Poziţia corpului aplecată în faţă cu măsură poate face minuni la un interviu de job, la un curs sau la o şedinţă, sugerându-i interlocutorului că eşti interesat de ceea ce are acesta de spus.
3. Poziţia corpului lasătă pe spate, sprijinită de spătarul scaunului poate sugera, din contră, dezinteres, atitudine refractară faţă de ceea ce are de spus interlocutorul.
4. Poziţia corpului cu bazinul puţin împins înainte şi cu mâinile în buzunar, eventual cu degetele mari în exteriorul pantalonilor va însemna încredere în sine.
5. Poziţia ridicată cu mâinile pe masă şi cu corpul aplecat înainte va însemna o atitudine de autoritate, dorinţa de a se impune. Poziţia lasată pe spate cu mâinile împreunate la ceafă sugerează o atitudine de superioritate.
6. Poziţia mâinilor - mâinile ascunse în buzunare sau oricum altundeva decât la vedere poate sugera interlocutorului că ai ceva de ascuns. Mâinile apropiate cu degetele mari unul sprijinit de celălalt pot sugera încredere în sine, sau în anumite contexte chiar aroganţă. Mâna dusă la faţă, sprijinind bărbia sau falca este un semn de plictiseală sau de neascultare a interlocutorului. Mâinile încrucişate la piept sugerează o atitudine închisă, neîncrezătoare sau o persoană care se apără. Mâinile sprijinite una pe alta, eventual jucându-se necontrolat sugerează o stare de nervozitate.
7. Gesturi
- Gestul reflex de a scoate ochelarii de pe nas şi de a lua unul dintre braţele ochelarilorşi a-l duce în dreptul gurii sugerează interes şi chiar dorinţa de a spune ceva.
- Gestul de a duce o mână sau un deget la ceafă poate însemna că cel care face gestul a fost pus într-o încurcătură.
- Mâna dusă în dreptul feţei sau al ochilor poate însemna că cel care face gestul încearcă să ascundă ceva. Comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează înţelesul comunicării verbale sauunele elemente ale comunicării nonverbale pot substitui aspecte ale comunicării verbale.
Aprobare: legănare şi venire spre tine; mişcarea capului; zâmbetul; fumul suflat în sus;depărtarea picioarelor a braţelor.
Ostilitate: privirea ceasului; încruntarea; frecarea cefei; culesul scamelor; fumul de ţigară, suflat în jos; spionatul peste ochelari; depărtarea de celălalt.
Dominarea: strângerea mâinii de încheietură; încălecarea scaunului; sprijin în mâini pe masă; degetul la vestă.
Evaluare, reflectare, decizie: corpul dat pe spate; mâna la baza nasului; mângâierea bărbiei; introducerea unui obiect în gură; sprijinirea capului în mâini; un deget pe obraz, altul sub bărbie şi celelalte îndoite.
Plictiseala: palma la bărbie; bătaie în masă; tropăit.
Superioritate: lăsare pe spate în scaun, mâinile după ceafă.
Încrederea în sine: mâinile adunate cu degete sprijinite.
Exasperare - palma pusă pe ceafa. Apărare: încrucişarea braţelor şi picioarelor.
Încredere: mâinile la spate; mâinile în buzunare.
Nemulţumire, frustrare: pumnul strâns; trece mâna prin par; respiraţie scurtă.
Nervozitate: agitare pe scaun; zornăit de bani în buzunar
Cum să ne îmbunătăţim comunicarea nonverbală? Pentru a te afirma sunt importante a fi respectate câteva reguli :
- să fii conştient de impactul elementelor nonverbale asupra sensului mesajului.
- să îţi cunoşti bine propriul comportament nonverbal şi să îl modifici, dacă e nevoie.
- când se vorbeşte, să avem o atitudine de ascultare. să zâmbeşti: când vrei să începi un dialog; când mulţumeşti; când primeşti sau faci un compliment.
- să nu zâmbeşti când eşti criticat sau când interlocutorul e furios
]]>
Prin voluntariat, copiii și adulții își creionează mai bine setul de valori după care se conduc în viată, învață să aprecieze bunurile, bucuriile pe care le-au făcut celor din jur, își setează obiective mai realiste în viață. Îmbunătăţirea situaţiei dificile a copiilor ce provin din familii defavorizate şi de etnie romă, ameliorarea decalajului din punct de vedere socio-economic dintre copii, stimularea participării copiilor, părinţilor şi bunicilor din aceste categorii la viaţa social-educativă şi culturală sunt doar câteva dintre obiectivele voluntariatului.Faptul ca voluntariatul este de interes public fiind iniţiat în folosul altora, am considerat că este şi de datoria noastră ca profesori, să-i învăţăm pe copii şi părinţi să identifice problemele comunităţii şi să se implice în rezolvarea lor. Prin colaborare, susţinere şi înţelegere se poate crea o lume mai bună şi se poate da o şansă în plus la educaţie. Voluntariatul este o activitate ce poate dezvolta armonios personalitatea unui elev care învaţă să fie bun, fără a aştepta vreo recompensă materială. Implicat în activităţi de voluntariat, elevului i se oferă de fapt şansa descoperirii propriilor abilităţi şi dobândirea altora, beneficiile calităţii de a fi voluntar fiind numeroase. voluntariat, dezvoltă, personalitatea, altruism. Din fericire, ideea de voluntariat prinde contur în ţara noastră. Există o tendinţă crescândă din partea tinerilor de a se implica în activităţi de voluntariat care îi provoacă să se implice activ în societate. Altruismul este şi trebuie să fie trăsătura principală a voluntarului, dorinţa de a sprijini pe cei din jur, de a se implica în problemele comunităţii fiind motivaţia unui tânăr de a deveni preocupat a ajuta fără recompense materiale. Voluntariatul înseamnă, în primul rând, interacţiune cu oameni care au aceleaşi aşteptări şi care se raportează la aceeaşi grilă de apreciere, fapt care ajută copilul să se descopere, să se regăsească şi, astfel, să construiască împreună un sistem de valori cu ajutorul căruia să intervină pentru a schimba radical o situaţie. Prin această activitate copilului i se oferă şansa să-şi descopere propriile abilităţi, dar şi să dobândească altele. Este cunoscut faptul că unii copii sunt în mod natural sociabili, în timp ce alţii sunt caracterizaţi de timiditate şi le este greu să se integreze. Voluntariatul are un rol hotărâtor în dezvoltarea personalităţii copilului, întrucât contribuie la dobândirea abilităţilor de comunicare şi relaţionare socială. Obţinând aceste abilităţi, încrederea în sine creşte, imaginea de sine se conturează, iar respectul pentru ceea ce îl înconjoară se creionează. În acest sens, a voluntaria înseamnă a crea legături constructive şi durabile între oameni şi comunităţi, în aşa fel încât oferă copilului posibilitatea de a exersa şi de a dezvolta abilităţile sociale. Având în vedere că în viaţa unui copil pot exista şi momente dificile (neînţelegeri în familie, divorţul părinţilor, etc.), activităţile de voluntariat pot fi un beneficiu, pentru că reduc riscul de depresie. Înconjurat în permanenţă de oameni, tânărul experimentează metode de socializare care îi permit să depăşească mai uşor eventualele impedimente de ordin moral. Prin voluntariat, copilul învaţă să fie responsabil de faptele sale, deoarece ştie că alţi oameni depind de munca lui şi, de aceea, se va strădui să-şi facă treaba cât mai bine. Responsabilitatea este o calitate pe care o dobândeşte prin felul în care decide să acţioneze şi să reacţioneze, indiferent de circumstanţele în care se găseşte.Copilul deprinde abilitatea de a lucra în echipă, implicându-se activ şi căutând soluţii. Devine înţelegător faţă de problemele celorlalţi şi încercă să le rezolve. De altfel, în acest mod, dezvoltă şi calitatea de a fi empatic, pentru că va încerca să ia locul celui aflat în dificultate şi să găsească cea mai bună cale de a-l determina să depăşească momentul. Voluntarul învaţă să adopte o atitudine tolerantă faţă de cei din jurul său, învaţă că acceptarea şi aprecierea diversităţii este soluţia pentru a comunica în mod constructiv în situaţii sociale diverse. În perioada şcolarizării, se oferă posibilitatea elevului să experimenteze voluntariatul. Se ştie că dascălii promovează acest tip de activitate, pentru că i-au înţeles beneficiile. Există o preocupare continuă la nivelul fiecărei şcoli de a implica educabilii în cât mai multe acţiuni de voluntariat, elaborând an de an un calendar de fapte bune al celor care doresc să-şi ofere ajutorul necondiţionat. Şi, nu de puţine ori, am fost plăcut surprinşi să aflăm că singuri, elevii noştri, au iniţiat proiecte la nivelul clasei sau al şcolii, prin care solicitau ralierea altor colegi în scopul rezolvării unei probleme a comunităţii. Elevii implicaţi în activităţi de voluntariat pentru protecţia mediului conştientizează mai uşor importanţa respectării şi ocrotirii naturii, fiind responsabilizaţi faţă de impactul pe care îl are comportamentul individului asupra mediului inconjurator. Expunându-le sursele de poluare, prezentându-le factorii de mediu şi rolul lor, şi implicându-i efectiv în colectarea deşeurilor aflate în spaţiul public, va creşte gradul de educaţie ecologică în rândul tinerei generaţii. Prin voluntariatul de promovare a valorilor şi tradiţiilor culturale româneşti, copilul va înţelege care-i sunt rădăcinile şi devine conştient şi mândru de identitatea sa culturală. Astfel, încrederea în forţele proprii creşte, iar societatea va câştiga un individ ce se va raporta la adevăratele valori care ne definesc. Solidaritatea ar trebui să fie o constantă a vieţii omului. Astfel, iniţiativele voluntare de sprijinire a persoanelor a căror condiţie socială este defavorabilă, trezesc în copil dorinţa de a fi solidar, de a face bine şi de a-şi oferi ajutorul, manifestând înţelegere faţă de cei aflaţi în neputinţă. Elevul se va simţi împlinit, dacă activităţile la care participă din proprie iniţiativă răspund nevoilor individuale sau ale comunităţii din care face parte. Răbdarea, îngăduinţa, cordialitatea sunt calităţi pe care le câştigă dacă este încurajat să-şi folosească inteligenţa şi ingeniozitatea. De asemenea, creativitatea şi originalitatea pot fi stimulate atunci, când copilul este antrenat în acţiunile voluntare, abilităţi ce vor contribui la formarea sa. Acestea corespund profilului unui voluntar care promovează un stil de viaţă bazat pe inovaţie în spiritul evoluţiei societăţii căreia îi aparţine.
Voluntariatul este, în esenţă, un mod plăcut, constructiv şi incitant de a petrce timpul liber. Copilul va fi ferit de anturajul nepotrivit, de eventuala idee a inutilităţii lui sau de anxietate, pentru că va avea întotdeauna această alternativă de a fi altfel decât ceilalţi care nu împărtăşesc această idee. Neţinând seama de tipul de voluntariat pentru care se optează, acesta rămâne o acţiune complexă ce reprezintă investiţie în propria persoană. Copilul, indiferent de vârstă, reuşind să ajute pe alţii, protejând mediul în care trăieşte, promovând valorile, în acelaşi timp, se ajută şi pe sine, dezvoltându-se frumos. Dacă tinerii au experienţe pozitive în calitate de voluntari, şansele ca ei să desfăşoare acest tip de activităţi în întreaga lor existenţă sunt mari. În acest mod, ei vor încuraja alţi tineri să devină voluntari, la rândul lor, deci să acţioneze întru realizarea şi desăvârşirea binelui comun.
Bibliografie:
1. Simon, Marinela Cristina, Voluntariatul în domeniul social, Editura Institutul European, Colecţia Academica, Iaşi, 2017
2. http://federatiavolum.ro
3. https://educoachro.wordpress.com
]]>
Publicat în 06. 09. 2023 de Mihaela-Ramona Sîrba
| Etichetat cu: voluntariat
Categorie: cultură – societate – educaţie
Prin voluntariat, copiii și adulții își creionează mai bine setul de valori după care se conduc în viată, învață să aprecieze bunurile, bucuriile pe care le-au făcut celor din jur, își setează obiective mai realiste în viață. Îmbunătăţirea situaţiei dificile a copiilor ce provin din familii defavorizate şi de etnie romă, ameliorarea decalajului din punct de vedere socio-economic dintre copii, stimularea participării copiilor, părinţilor şi bunicilor din aceste categorii la viaţa social-educativă şi culturală sunt doar câteva dintre obiectivele voluntariatului.Faptul ca voluntariatul este de interes public fiind iniţiat în folosul altora, am considerat că este şi de datoria noastră ca profesori, să-i învăţăm pe copii şi părinţi să identifice problemele comunităţii şi să se implice în rezolvarea lor. Prin colaborare, susţinere şi înţelegere se poate crea o lume mai bună şi se poate da o şansă în plus la educaţie. Voluntariatul este o activitate ce poate dezvolta armonios personalitatea unui elev care învaţă să fie bun, fără a aştepta vreo recompensă materială. Implicat în activităţi de voluntariat, elevului i se oferă de fapt şansa descoperirii propriilor abilităţi şi dobândirea altora, beneficiile calităţii de a fi voluntar fiind numeroase. voluntariat, dezvoltă, personalitatea, altruism. Din fericire, ideea de voluntariat prinde contur în ţara noastră. Există o tendinţă crescândă din partea tinerilor de a se implica în activităţi de voluntariat care îi provoacă să se implice activ în societate. Altruismul este şi trebuie să fie trăsătura principală a voluntarului, dorinţa de a sprijini pe cei din jur, de a se implica în problemele comunităţii fiind motivaţia unui tânăr de a deveni preocupat a ajuta fără recompense materiale. Voluntariatul înseamnă, în primul rând, interacţiune cu oameni care au aceleaşi aşteptări şi care se raportează la aceeaşi grilă de apreciere, fapt care ajută copilul să se descopere, să se regăsească şi, astfel, să construiască împreună un sistem de valori cu ajutorul căruia să intervină pentru a schimba radical o situaţie. Prin această activitate copilului i se oferă şansa să-şi descopere propriile abilităţi, dar şi să dobândească altele. Este cunoscut faptul că unii copii sunt în mod natural sociabili, în timp ce alţii sunt caracterizaţi de timiditate şi le este greu să se integreze. Voluntariatul are un rol hotărâtor în dezvoltarea personalităţii copilului, întrucât contribuie la dobândirea abilităţilor de comunicare şi relaţionare socială. Obţinând aceste abilităţi, încrederea în sine creşte, imaginea de sine se conturează, iar respectul pentru ceea ce îl înconjoară se creionează. În acest sens, a voluntaria înseamnă a crea legături constructive şi durabile între oameni şi comunităţi, în aşa fel încât oferă copilului posibilitatea de a exersa şi de a dezvolta abilităţile sociale. Având în vedere că în viaţa unui copil pot exista şi momente dificile (neînţelegeri în familie, divorţul părinţilor, etc.), activităţile de voluntariat pot fi un beneficiu, pentru că reduc riscul de depresie. Înconjurat în permanenţă de oameni, tânărul experimentează metode de socializare care îi permit să depăşească mai uşor eventualele impedimente de ordin moral. Prin voluntariat, copilul învaţă să fie responsabil de faptele sale, deoarece ştie că alţi oameni depind de munca lui şi, de aceea, se va strădui să-şi facă treaba cât mai bine. Responsabilitatea este o calitate pe care o dobândeşte prin felul în care decide să acţioneze şi să reacţioneze, indiferent de circumstanţele în care se găseşte.Copilul deprinde abilitatea de a lucra în echipă, implicându-se activ şi căutând soluţii. Devine înţelegător faţă de problemele celorlalţi şi încercă să le rezolve. De altfel, în acest mod, dezvoltă şi calitatea de a fi empatic, pentru că va încerca să ia locul celui aflat în dificultate şi să găsească cea mai bună cale de a-l determina să depăşească momentul. Voluntarul învaţă să adopte o atitudine tolerantă faţă de cei din jurul său, învaţă că acceptarea şi aprecierea diversităţii este soluţia pentru a comunica în mod constructiv în situaţii sociale diverse. În perioada şcolarizării, se oferă posibilitatea elevului să experimenteze voluntariatul. Se ştie că dascălii promovează acest tip de activitate, pentru că i-au înţeles beneficiile. Există o preocupare continuă la nivelul fiecărei şcoli de a implica educabilii în cât mai multe acţiuni de voluntariat, elaborând an de an un calendar de fapte bune al celor care doresc să-şi ofere ajutorul necondiţionat. Şi, nu de puţine ori, am fost plăcut surprinşi să aflăm că singuri, elevii noştri, au iniţiat proiecte la nivelul clasei sau al şcolii, prin care solicitau ralierea altor colegi în scopul rezolvării unei probleme a comunităţii. Elevii implicaţi în activităţi de voluntariat pentru protecţia mediului conştientizează mai uşor importanţa respectării şi ocrotirii naturii, fiind responsabilizaţi faţă de impactul pe care îl are comportamentul individului asupra mediului inconjurator. Expunându-le sursele de poluare, prezentându-le factorii de mediu şi rolul lor, şi implicându-i efectiv în colectarea deşeurilor aflate în spaţiul public, va creşte gradul de educaţie ecologică în rândul tinerei generaţii. Prin voluntariatul de promovare a valorilor şi tradiţiilor culturale româneşti, copilul va înţelege care-i sunt rădăcinile şi devine conştient şi mândru de identitatea sa culturală. Astfel, încrederea în forţele proprii creşte, iar societatea va câştiga un individ ce se va raporta la adevăratele valori care ne definesc. Solidaritatea ar trebui să fie o constantă a vieţii omului. Astfel, iniţiativele voluntare de sprijinire a persoanelor a căror condiţie socială este defavorabilă, trezesc în copil dorinţa de a fi solidar, de a face bine şi de a-şi oferi ajutorul, manifestând înţelegere faţă de cei aflaţi în neputinţă. Elevul se va simţi împlinit, dacă activităţile la care participă din proprie iniţiativă răspund nevoilor individuale sau ale comunităţii din care face parte. Răbdarea, îngăduinţa, cordialitatea sunt calităţi pe care le câştigă dacă este încurajat să-şi folosească inteligenţa şi ingeniozitatea. De asemenea, creativitatea şi originalitatea pot fi stimulate atunci, când copilul este antrenat în acţiunile voluntare, abilităţi ce vor contribui la formarea sa. Acestea corespund profilului unui voluntar care promovează un stil de viaţă bazat pe inovaţie în spiritul evoluţiei societăţii căreia îi aparţine.
Voluntariatul este, în esenţă, un mod plăcut, constructiv şi incitant de a petrce timpul liber. Copilul va fi ferit de anturajul nepotrivit, de eventuala idee a inutilităţii lui sau de anxietate, pentru că va avea întotdeauna această alternativă de a fi altfel decât ceilalţi care nu împărtăşesc această idee. Neţinând seama de tipul de voluntariat pentru care se optează, acesta rămâne o acţiune complexă ce reprezintă investiţie în propria persoană. Copilul, indiferent de vârstă, reuşind să ajute pe alţii, protejând mediul în care trăieşte, promovând valorile, în acelaşi timp, se ajută şi pe sine, dezvoltându-se frumos. Dacă tinerii au experienţe pozitive în calitate de voluntari, şansele ca ei să desfăşoare acest tip de activităţi în întreaga lor existenţă sunt mari. În acest mod, ei vor încuraja alţi tineri să devină voluntari, la rândul lor, deci să acţioneze întru realizarea şi desăvârşirea binelui comun.
Bibliografie:
1. Simon, Marinela Cristina, Voluntariatul în domeniul social, Editura Institutul European, Colecţia Academica, Iaşi, 2017
2. http://federatiavolum.ro
3. https://educoachro.wordpress.com
]]>
Prin voluntariat, copiii și adulții își creionează mai bine setul de valori după care se conduc în viată, învață să aprecieze bunurile, bucuriile pe care le-au făcut celor din jur, își setează obiective mai realiste în viață. Îmbunătăţirea situaţiei dificile a copiilor ce provin din familii defavorizate şi de etnie romă, ameliorarea decalajului din punct de vedere socio-economic dintre copii, stimularea participării copiilor, părinţilor şi bunicilor din aceste categorii la viaţa social-educativă şi culturală sunt doar câteva dintre obiectivele voluntariatului.Faptul ca voluntariatul este de interes public fiind iniţiat în folosul altora, am considerat că este şi de datoria noastră ca profesori, să-i învăţăm pe copii şi părinţi să identifice problemele comunităţii şi să se implice în rezolvarea lor. Prin colaborare, susţinere şi înţelegere se poate crea o lume mai bună şi se poate da o şansă în plus la educaţie. Voluntariatul este o activitate ce poate dezvolta armonios personalitatea unui elev care învaţă să fie bun, fără a aştepta vreo recompensă materială. Implicat în activităţi de voluntariat, elevului i se oferă de fapt şansa descoperirii propriilor abilităţi şi dobândirea altora, beneficiile calităţii de a fi voluntar fiind numeroase. voluntariat, dezvoltă, personalitatea, altruism. Din fericire, ideea de voluntariat prinde contur în ţara noastră. Există o tendinţă crescândă din partea tinerilor de a se implica în activităţi de voluntariat care îi provoacă să se implice activ în societate. Altruismul este şi trebuie să fie trăsătura principală a voluntarului, dorinţa de a sprijini pe cei din jur, de a se implica în problemele comunităţii fiind motivaţia unui tânăr de a deveni preocupat a ajuta fără recompense materiale. Voluntariatul înseamnă, în primul rând, interacţiune cu oameni care au aceleaşi aşteptări şi care se raportează la aceeaşi grilă de apreciere, fapt care ajută copilul să se descopere, să se regăsească şi, astfel, să construiască împreună un sistem de valori cu ajutorul căruia să intervină pentru a schimba radical o situaţie. Prin această activitate copilului i se oferă şansa să-şi descopere propriile abilităţi, dar şi să dobândească altele. Este cunoscut faptul că unii copii sunt în mod natural sociabili, în timp ce alţii sunt caracterizaţi de timiditate şi le este greu să se integreze. Voluntariatul are un rol hotărâtor în dezvoltarea personalităţii copilului, întrucât contribuie la dobândirea abilităţilor de comunicare şi relaţionare socială. Obţinând aceste abilităţi, încrederea în sine creşte, imaginea de sine se conturează, iar respectul pentru ceea ce îl înconjoară se creionează. În acest sens, a voluntaria înseamnă a crea legături constructive şi durabile între oameni şi comunităţi, în aşa fel încât oferă copilului posibilitatea de a exersa şi de a dezvolta abilităţile sociale. Având în vedere că în viaţa unui copil pot exista şi momente dificile (neînţelegeri în familie, divorţul părinţilor, etc.), activităţile de voluntariat pot fi un beneficiu, pentru că reduc riscul de depresie. Înconjurat în permanenţă de oameni, tânărul experimentează metode de socializare care îi permit să depăşească mai uşor eventualele impedimente de ordin moral. Prin voluntariat, copilul învaţă să fie responsabil de faptele sale, deoarece ştie că alţi oameni depind de munca lui şi, de aceea, se va strădui să-şi facă treaba cât mai bine. Responsabilitatea este o calitate pe care o dobândeşte prin felul în care decide să acţioneze şi să reacţioneze, indiferent de circumstanţele în care se găseşte.Copilul deprinde abilitatea de a lucra în echipă, implicându-se activ şi căutând soluţii. Devine înţelegător faţă de problemele celorlalţi şi încercă să le rezolve. De altfel, în acest mod, dezvoltă şi calitatea de a fi empatic, pentru că va încerca să ia locul celui aflat în dificultate şi să găsească cea mai bună cale de a-l determina să depăşească momentul. Voluntarul învaţă să adopte o atitudine tolerantă faţă de cei din jurul său, învaţă că acceptarea şi aprecierea diversităţii este soluţia pentru a comunica în mod constructiv în situaţii sociale diverse. În perioada şcolarizării, se oferă posibilitatea elevului să experimenteze voluntariatul. Se ştie că dascălii promovează acest tip de activitate, pentru că i-au înţeles beneficiile. Există o preocupare continuă la nivelul fiecărei şcoli de a implica educabilii în cât mai multe acţiuni de voluntariat, elaborând an de an un calendar de fapte bune al celor care doresc să-şi ofere ajutorul necondiţionat. Şi, nu de puţine ori, am fost plăcut surprinşi să aflăm că singuri, elevii noştri, au iniţiat proiecte la nivelul clasei sau al şcolii, prin care solicitau ralierea altor colegi în scopul rezolvării unei probleme a comunităţii. Elevii implicaţi în activităţi de voluntariat pentru protecţia mediului conştientizează mai uşor importanţa respectării şi ocrotirii naturii, fiind responsabilizaţi faţă de impactul pe care îl are comportamentul individului asupra mediului inconjurator. Expunându-le sursele de poluare, prezentându-le factorii de mediu şi rolul lor, şi implicându-i efectiv în colectarea deşeurilor aflate în spaţiul public, va creşte gradul de educaţie ecologică în rândul tinerei generaţii. Prin voluntariatul de promovare a valorilor şi tradiţiilor culturale româneşti, copilul va înţelege care-i sunt rădăcinile şi devine conştient şi mândru de identitatea sa culturală. Astfel, încrederea în forţele proprii creşte, iar societatea va câştiga un individ ce se va raporta la adevăratele valori care ne definesc. Solidaritatea ar trebui să fie o constantă a vieţii omului. Astfel, iniţiativele voluntare de sprijinire a persoanelor a căror condiţie socială este defavorabilă, trezesc în copil dorinţa de a fi solidar, de a face bine şi de a-şi oferi ajutorul, manifestând înţelegere faţă de cei aflaţi în neputinţă. Elevul se va simţi împlinit, dacă activităţile la care participă din proprie iniţiativă răspund nevoilor individuale sau ale comunităţii din care face parte. Răbdarea, îngăduinţa, cordialitatea sunt calităţi pe care le câştigă dacă este încurajat să-şi folosească inteligenţa şi ingeniozitatea. De asemenea, creativitatea şi originalitatea pot fi stimulate atunci, când copilul este antrenat în acţiunile voluntare, abilităţi ce vor contribui la formarea sa. Acestea corespund profilului unui voluntar care promovează un stil de viaţă bazat pe inovaţie în spiritul evoluţiei societăţii căreia îi aparţine.
Voluntariatul este, în esenţă, un mod plăcut, constructiv şi incitant de a petrce timpul liber. Copilul va fi ferit de anturajul nepotrivit, de eventuala idee a inutilităţii lui sau de anxietate, pentru că va avea întotdeauna această alternativă de a fi altfel decât ceilalţi care nu împărtăşesc această idee. Neţinând seama de tipul de voluntariat pentru care se optează, acesta rămâne o acţiune complexă ce reprezintă investiţie în propria persoană. Copilul, indiferent de vârstă, reuşind să ajute pe alţii, protejând mediul în care trăieşte, promovând valorile, în acelaşi timp, se ajută şi pe sine, dezvoltându-se frumos. Dacă tinerii au experienţe pozitive în calitate de voluntari, şansele ca ei să desfăşoare acest tip de activităţi în întreaga lor existenţă sunt mari. În acest mod, ei vor încuraja alţi tineri să devină voluntari, la rândul lor, deci să acţioneze întru realizarea şi desăvârşirea binelui comun.
Bibliografie:
1. Simon, Marinela Cristina, Voluntariatul în domeniul social, Editura Institutul European, Colecţia Academica, Iaşi, 2017
2. http://federatiavolum.ro
3. https://educoachro.wordpress.com
]]>
Publicat în 06. 09. 2023 de Mihaela-Ramona Sîrba
| Etichetat cu: voluntariat
Categorie: cultură – societate – educaţie
Prin voluntariat, copiii și adulții își creionează mai bine setul de valori după care se conduc în viată, învață să aprecieze bunurile, bucuriile pe care le-au făcut celor din jur, își setează obiective mai realiste în viață. Îmbunătăţirea situaţiei dificile a copiilor ce provin din familii defavorizate şi de etnie romă, ameliorarea decalajului din punct de vedere socio-economic dintre copii, stimularea participării copiilor, părinţilor şi bunicilor din aceste categorii la viaţa social-educativă şi culturală sunt doar câteva dintre obiectivele voluntariatului.Faptul ca voluntariatul este de interes public fiind iniţiat în folosul altora, am considerat că este şi de datoria noastră ca profesori, să-i învăţăm pe copii şi părinţi să identifice problemele comunităţii şi să se implice în rezolvarea lor. Prin colaborare, susţinere şi înţelegere se poate crea o lume mai bună şi se poate da o şansă în plus la educaţie. Voluntariatul este o activitate ce poate dezvolta armonios personalitatea unui elev care învaţă să fie bun, fără a aştepta vreo recompensă materială. Implicat în activităţi de voluntariat, elevului i se oferă de fapt şansa descoperirii propriilor abilităţi şi dobândirea altora, beneficiile calităţii de a fi voluntar fiind numeroase. voluntariat, dezvoltă, personalitatea, altruism. Din fericire, ideea de voluntariat prinde contur în ţara noastră. Există o tendinţă crescândă din partea tinerilor de a se implica în activităţi de voluntariat care îi provoacă să se implice activ în societate. Altruismul este şi trebuie să fie trăsătura principală a voluntarului, dorinţa de a sprijini pe cei din jur, de a se implica în problemele comunităţii fiind motivaţia unui tânăr de a deveni preocupat a ajuta fără recompense materiale. Voluntariatul înseamnă, în primul rând, interacţiune cu oameni care au aceleaşi aşteptări şi care se raportează la aceeaşi grilă de apreciere, fapt care ajută copilul să se descopere, să se regăsească şi, astfel, să construiască împreună un sistem de valori cu ajutorul căruia să intervină pentru a schimba radical o situaţie. Prin această activitate copilului i se oferă şansa să-şi descopere propriile abilităţi, dar şi să dobândească altele. Este cunoscut faptul că unii copii sunt în mod natural sociabili, în timp ce alţii sunt caracterizaţi de timiditate şi le este greu să se integreze. Voluntariatul are un rol hotărâtor în dezvoltarea personalităţii copilului, întrucât contribuie la dobândirea abilităţilor de comunicare şi relaţionare socială. Obţinând aceste abilităţi, încrederea în sine creşte, imaginea de sine se conturează, iar respectul pentru ceea ce îl înconjoară se creionează. În acest sens, a voluntaria înseamnă a crea legături constructive şi durabile între oameni şi comunităţi, în aşa fel încât oferă copilului posibilitatea de a exersa şi de a dezvolta abilităţile sociale. Având în vedere că în viaţa unui copil pot exista şi momente dificile (neînţelegeri în familie, divorţul părinţilor, etc.), activităţile de voluntariat pot fi un beneficiu, pentru că reduc riscul de depresie. Înconjurat în permanenţă de oameni, tânărul experimentează metode de socializare care îi permit să depăşească mai uşor eventualele impedimente de ordin moral. Prin voluntariat, copilul învaţă să fie responsabil de faptele sale, deoarece ştie că alţi oameni depind de munca lui şi, de aceea, se va strădui să-şi facă treaba cât mai bine. Responsabilitatea este o calitate pe care o dobândeşte prin felul în care decide să acţioneze şi să reacţioneze, indiferent de circumstanţele în care se găseşte.Copilul deprinde abilitatea de a lucra în echipă, implicându-se activ şi căutând soluţii. Devine înţelegător faţă de problemele celorlalţi şi încercă să le rezolve. De altfel, în acest mod, dezvoltă şi calitatea de a fi empatic, pentru că va încerca să ia locul celui aflat în dificultate şi să găsească cea mai bună cale de a-l determina să depăşească momentul. Voluntarul învaţă să adopte o atitudine tolerantă faţă de cei din jurul său, învaţă că acceptarea şi aprecierea diversităţii este soluţia pentru a comunica în mod constructiv în situaţii sociale diverse. În perioada şcolarizării, se oferă posibilitatea elevului să experimenteze voluntariatul. Se ştie că dascălii promovează acest tip de activitate, pentru că i-au înţeles beneficiile. Există o preocupare continuă la nivelul fiecărei şcoli de a implica educabilii în cât mai multe acţiuni de voluntariat, elaborând an de an un calendar de fapte bune al celor care doresc să-şi ofere ajutorul necondiţionat. Şi, nu de puţine ori, am fost plăcut surprinşi să aflăm că singuri, elevii noştri, au iniţiat proiecte la nivelul clasei sau al şcolii, prin care solicitau ralierea altor colegi în scopul rezolvării unei probleme a comunităţii. Elevii implicaţi în activităţi de voluntariat pentru protecţia mediului conştientizează mai uşor importanţa respectării şi ocrotirii naturii, fiind responsabilizaţi faţă de impactul pe care îl are comportamentul individului asupra mediului inconjurator. Expunându-le sursele de poluare, prezentându-le factorii de mediu şi rolul lor, şi implicându-i efectiv în colectarea deşeurilor aflate în spaţiul public, va creşte gradul de educaţie ecologică în rândul tinerei generaţii. Prin voluntariatul de promovare a valorilor şi tradiţiilor culturale româneşti, copilul va înţelege care-i sunt rădăcinile şi devine conştient şi mândru de identitatea sa culturală. Astfel, încrederea în forţele proprii creşte, iar societatea va câştiga un individ ce se va raporta la adevăratele valori care ne definesc. Solidaritatea ar trebui să fie o constantă a vieţii omului. Astfel, iniţiativele voluntare de sprijinire a persoanelor a căror condiţie socială este defavorabilă, trezesc în copil dorinţa de a fi solidar, de a face bine şi de a-şi oferi ajutorul, manifestând înţelegere faţă de cei aflaţi în neputinţă. Elevul se va simţi împlinit, dacă activităţile la care participă din proprie iniţiativă răspund nevoilor individuale sau ale comunităţii din care face parte. Răbdarea, îngăduinţa, cordialitatea sunt calităţi pe care le câştigă dacă este încurajat să-şi folosească inteligenţa şi ingeniozitatea. De asemenea, creativitatea şi originalitatea pot fi stimulate atunci, când copilul este antrenat în acţiunile voluntare, abilităţi ce vor contribui la formarea sa. Acestea corespund profilului unui voluntar care promovează un stil de viaţă bazat pe inovaţie în spiritul evoluţiei societăţii căreia îi aparţine.
Voluntariatul este, în esenţă, un mod plăcut, constructiv şi incitant de a petrce timpul liber. Copilul va fi ferit de anturajul nepotrivit, de eventuala idee a inutilităţii lui sau de anxietate, pentru că va avea întotdeauna această alternativă de a fi altfel decât ceilalţi care nu împărtăşesc această idee. Neţinând seama de tipul de voluntariat pentru care se optează, acesta rămâne o acţiune complexă ce reprezintă investiţie în propria persoană. Copilul, indiferent de vârstă, reuşind să ajute pe alţii, protejând mediul în care trăieşte, promovând valorile, în acelaşi timp, se ajută şi pe sine, dezvoltându-se frumos. Dacă tinerii au experienţe pozitive în calitate de voluntari, şansele ca ei să desfăşoare acest tip de activităţi în întreaga lor existenţă sunt mari. În acest mod, ei vor încuraja alţi tineri să devină voluntari, la rândul lor, deci să acţioneze întru realizarea şi desăvârşirea binelui comun.
Bibliografie:
1. Simon, Marinela Cristina, Voluntariatul în domeniul social, Editura Institutul European, Colecţia Academica, Iaşi, 2017
2. http://federatiavolum.ro
3. https://educoachro.wordpress.com
]]>
